Multi ani am crezut in prostie. Eram convins ca prostia e o explicatie perfecta pentru toate cazurile in care oamenii reactionau pe dos in situatii limpezi, in care nu intelegeau lucruri elementare, pentru toate comportamentele aiuristice, pentru agresivitatea pe care o manifestau mai tot timpul.

Priveam toate manifestarile umane absurde si eram convins ca undeva, la baza lor, sta chipul had al prostiei. Discutii interminabile care reuseau sa ocoleasca subiectul ore intregi, excese absurde care aparent faceau la fel de mult rau celor care le infaptuiau ca si celor care sufereau din cauza lor, toate acestea purtau dupa ele explicatia facila si universala: cineva, undeva, nu pricepe. Nu-l duce capul. Atata poate. Trebuie cautat, identificat si invatat. Trebuie sa i se explice.

Ma refer aici la prostie ca fiind incapacitatea biologica de a pricepe. La oameni care, din nastere sau educatie primara, sunt lipsiti de anumite instrumente, handicapati, in sensul propriu al termenului, ca si cum le-ar lipsi o mana sau un picior. Dar nevinovati. Asa s-au nascut. Nu actiunile lor au condus aici ci un simplu ghinion.

Cu trecerea anilor mi-am dat seama ca aceasta credinta aproape totala in prostie este ea insasi o prostie. In cazul meu, era insotita de naivitatea cu care credeam ca oamenii sunt curiosi, ca vor sa inteleaga, ca vor sa afle, ca vor, daca se poate, sa nu mai fie prosti. De fiecare data insa, ceva nu se potrivea pana la capat. De fiecare data ramaneau lucruri neexplicate. Prostia nevinovata, care paruse explicatia suprema pentru toate ciudateniile din jurul meu, nu rezista niciodata unei analize lucide.

Si astfel, initial mai mult in gluma, iar apoi din ce in ce mai serios, am incercat o alta ipoteza. Care dintr-o data a facut lumea mult mai clara si explicatiile mult mai plauzibile (desi ceva mai greu de obtinut): NU EXISTA PROSTIE. Cu cateva posibile exceptii patologice, orice caz pe care ne place sa-l explicam prin prostie este in realitate un amestec de nesimtire si rautate.

In primul rand, orice clarificare creaza un dezechilibru in raportul de putere. Cel care explica este avantajat. Avantaj pe care celalalt nu vrea sa-l ofere. Nu conteaza cine are dreptate. Cand cineva are o treaba de facut si nu o face, va afirma tot timpul ca nu a priceput. Oricate explicatii i s-ar da, situatia va ramane aceeasi, acceptarea explicatiei il dezavantajeaza clar, trebuie sa recunoasca ca a gresit pana in momentul acesteia si sa isi schimbe atitudinea de atunci incolo. Orice explicatie acceptata este privita ca o infrangere si este contabilizata ca atare. Mai mult, daca la un moment dat cineva accepta o explicatie, va reveni asupra ei cu prima ocazie spunand ca “nu asa a inteles de fapt” si ca in ultima instanta “nu asta a acceptat”. Acceptarea unei clarificari nu conduce catre acceptarea automata a consecintelor acesteia.

Nu are importanta nici macar daca este in interesul lor. Interesul lor nu este cel care pare evident. Interesul lor este sa se inconjoare cu o ceata groasa, in care nimic nu mai e clar si evident, in care nimic nu e fundamental gresit si nici un repros nu e altceva decat o banala diferenta de punct de vedere. Totul este un joc de putere. Este mult mai importanta scaderea probabilitatii unui dezastru decat intelegerea.

Ne alintam presupunand ca daca acumulam suficiente argumente, celalalt va trebui sa accepte viziunea noastra. Ei bine, nu. Nu va accepta. Fie si numai pentru ca nu vrea sa ne dea castig de cauza. Nu stie de ce si nu-l intereseaza. Mai mult, cu cat argumentele noastre sunt mai multe, cu cat sansa de a-i “scutura lumea” celuilalt este mai mare, cu atat sansele de a fi acceptate sunt mai mici.

In al doilea rand, de cele mai multe ori, acesti oamenii nu sunt la inceput de drum. Se afla probabil la jumatatea cine stie carui plan, care a inceput de la anumite premise. Prabusirea acelor premise poate sa insemne distrugerea intregului demers. Acceptarea unui punct de vedere care nu a intrat intre acele premise este, din punctul lor de vedere, foarte periculoasa. Nu stiu in ce fel si nu stau sa analizeze. E mai simplu sa il respinga.

Acceptarea unei explicatii implica acceptarea propriei deficiente. Omul trebuie sa fie pregatit sa accepte ca modul sau de gandire poate avea lacune. Ca poate avea nevoie de completari. De corectii. Ca s-ar putea sa nu fie inca perfect. Ca s-ar putea sa trebuiasca sa accepte si urmatoarea explicatie, si pe cea care ii va urma, si asa mai departe. Sunt putini cei care pot trai cu atata incertitudine.

Si daca nici una dintre aceste situatii nu se aplica, nu vor accepta din rautate. “Cine esti tu sa-mi spui mie ce sa fac? Daca accept explicatia ta iti ofer un premiu si nu vreau.”

In concluzie, nu mai cred in prostie. Nu mai accept prostia ca scuza din partea nimanui. Nu cred ca oamenii sunt incapabili sa priceapa, cred ca nu vor sa o faca, cred ca rezista cu toata fiinta lor, pentru ca privesc “intelegerea” ca pe o cedare. Ca pe o infrangere. Sau ca pe o victorie de-a celuilalt.

Sigur, in felul acesta isi vor petrece intreaga viata in aceeasi supa, care va deveni din ce in ce mai alterata, in lipsa corectiilor din exterior. Nu vor intelege mare lucru din propria lor existenta, caci, cum poti sa intelegi ceva daca ai impresia ca stii deja tot ce iti trebuie? Dar se vor simti in siguranta si vor avea satisactia suprema ca “pe ei nu i-a condus nimeni”.

Unii vor spune ca asta este definitia prostiei. Ca oamenii prosti sunt in realitate “incuiati” din diverse motive. Pot accepta acest lucru. Ce nu pot sa accept insa este lipsa vinei. Oamenii acestia sunt vinovati. Nu sunt pur si simplu lipsiti de mijloace din vina altcuiva. In fata unei lumi de o frumusete si de o complexitate uluitoare, singura atitudine corecta e sa accepti ca nu pricepi mare lucru si ca orice informatie care vine spre tine, de oriunde, are cel putin o sansa sa iti schimbe complet modul de gandire.

Sifilisul este unul dintre cele mai limpezi exemple ale justitiei divine. Il capeti in urma pacatului, ataca exact acea parte a corpului cu care ai pacatuit, si, pana nu demult, te omoara. Dar, ca orice justitie, si justitia divina are (cel putin din punctul nostru de vedere) victime colaterale. Victimele colaterale in cazul bolilor venerice [...]

Calcaiul cizmei italiene se numeste Salento. Fix in centrul calcaiului exista o regiune unde se vorbeste… greceste. Nu chiar greaca moderna ci un dialect grecesc numit griko, foarte apropiat insa de limba greaca. Cu cateva cuvine italiene amestecate. Se pare ca au existat doua momente importante in care grecii au migrat in Italia de sud. [...]

In secolul 18, in Anglia, apar o serie de miscari religioase aparte. Una dintre ele se intitula “Societatea unita a credinciosilor in cea de-a doua aparitie a lui Cristos”. Numele mai scurt – “Shakers” – vine de la modul in care isi scuturau capetele in timpul slujbelor. Nu insistam foarte mult asupra lor, desi din [...]

Dolcenera este un cantec care ma obsedeaza de ceva vreme, compus de un domn numit Fabritio de Andre, genovez. Genova a fost de multe ori inundata iar in 1972 pare sa fi fost foarte rau. Dolcenera descrie acea inundatie si descrie paroxismul, atat cel provocat de apa cat si cel adus de dragoste… Este vorba [...]

Dorinta mortii caprei vecinului este atat de frecventa incat ar putea fi declarata element de patrimoniu – daca se aproba legea lui Socaciu, probabil ca nu va mai putea fi folosita in reclame. De ce ne dorim moartea caprei vecinului? Zicala e foarte veche dar ultimii cativa zeci de ani au transformat-o intr-o emotie nationala, atat de raspandita, existand in forme atat de nuantate incat nu mai poate fi explicata prin simpla si banala invidie. Nu la atat de multi oameni, atat de diferiti, nu pentru atatia ani. Mai ales, ca aceasta traire persista (si chiar s-a multiplicat) si in lumea asta noua, libera si transparenta.

Traim intr-o tara lipsita de coerenta. Societatea este complicata, functioneaza pe baza unor grupuri de interese de dimensiuni si putere dintre cele mai variate. Aproape nimeni nu este ceea ce pare. Exista atatea metode de a “face rost” de diferite lucruri, de la masini scumpe la pret de nimic, pana la bani gramada in timp foarte scurt, aparent cu efort minim, incat capra vecinului nu are aproape niciodata o explicatie plauzibila.

In timpul celor 50 de ani de comunism, teoretic, toata lumea era la fel de saraca. Si totusi, existau oameni, care aveau aceleasi meserii si aceleasi posibilitati si care reuseau sa adune mai mult. Mai un apartament, mai doua Dacii, mai trei-patru video-uri, mai doua televizoare color. Nu se stia cum.

Dupa zbuciumul din 1989, baietii veseli s-au imbogatit rapid, nu prin abilitati antreprenoriale ci pur si simplu prin dimensiunea agendei telefonice.

De cel putin 70 de ani sunt extrem de putini oamenii care si-au cumparat capra de la magazinul de capre, cu factura si certificat de garantie, cu bani munciti intr-o maniera vizibila dar exista extrem de multi la care capra apare brusc in batatura, in lipsa oricarei explicatii. “Mi-a dat-o un prieten cadou, el a plecat in Canada si nu-i mai trebuie”. “A venit singura dom’le, a batut cu cornul in poarta, ce era sa fac, s-o las sa moara de foame?” “A fost tot timpul aici capra sefu’ n-ai vazut-o matale, e capra matusii mele care o are mostenita de la o bunica de-a ei, e in familia mea de sute de ani”.

Una peste alta, nu stim. Daca luam primii cei mai bogati 100 de oameni din Statele Unite sau din alte tari europene o sa aflam 80% din felul in care au devenit mari proprietari de capre, cazurile lor se studiaza in scoli, se disemineaza in societate in diferite moduri, exista un istoric al fiecaruia. Daca ii luam pe cei de la noi, nu gasim nici o explicatie. Una simpla, directa si onesta, nu una demna de o carte politista.

Si uite asa, in ochii nostri, capra nu e aproape niciodata o consecinta fireasca a unei conduite admirabile ci un fals, o aberatie, un lucru care rupe matricea normala a lumii, ceva care creeaza incoerenta si panica. Si o vrem moarta, o vrem disparuta, pentru a reface cursul normal al lucrurilor. O vrem moarta, nu pentru ca suntem invidiosi pe proprietarul ei, ci pentru ca, din cate stim noi despre lume si viata, ea nu trebuia sa se afle acolo. Prezenta ei invalideaza toata filozofia noastra de viata si contrazice toate legile naturii pe care ne construim zi de zi existenta. De aceea, ori noi ori capra trebuie sa moara. Si preferam sa fie ea. Nu e invidie, e pur si simplu o dorinta legitima de a indrepta lumea.

Sigur, de atatia ani, am devenit paranoici. Dupa atatea capre aparute pe nepusa-masa, acum poate sa apara si mama caprelor cu mama justificarilor, nu mai credem. Ne-am resemnat cu ideea ca lumea e mai complicata decat putem noi intelege si in consecinta vom fi pacaliti oricum. Capra e clar furata. Si, evident, trebuie sa moara. Iar atitudinea asta e de preferat celei in care dorim moartea vecinului pentru a-i fura capra.

In urma aparitiei unei reclame la Romtelecom in care s-a folosit un colind (Domn, domn sa’naltam a fost inlocuit cu Rom, rom telecom), domnul Socaciu a introdus pe ordinea de zi a Parlamentului un amendament la legea audiovizualului prin care sa se interzica utilizarea elementelor patrimoniului national in spoturi publicitare.

Elementele patrimoniului national sunt toate practicile, obiectele, expresiile, cunostintele, spatiile, etc. pe care romanii le recunosc ca fiind definitorii pentru ei. Cu alte cuvinte, domnul Socaciu vrea ca in nici un clip publicitar sa nu apara nimic tipic romanesc.

Trecem peste faptul ca o astfel de lege ar avea un efect invers, in loc sa faca bine “elementelor” le-ar face sa fie repede uitate, in loc sa impinga “elementele” in viata de zi cu zi, sa le lase sa evolueze, sa se amestece cu lumea, asa cum e ea, sa “traiasca”, le-ar arunca intr-un imobilism prafuit si in uitare.

Trecem si peste faptul ca scoaterea lor din circuitul comercial ar face sa existe mai putin interes (si mai putini bani) in intretinerea lor.

Ne oprim acolo unde nu pare sa se opreasca nimeni, si anume la demonizarea, pentru a nu stiu cata oara, a reclamelor, a publicitatii, a comertului. Pentru ca, in subtext, se afirma ca simbolurile nationale (mari, importante, frumoase, inaltatoare) nu trebuie asociate cu demersul ieftin, mercantil, urat al comertului. Si chiar daca amendamentul va fi uitat, e posibil ca in mintea oamenilor sa se adauge inca putina ura la adresa publicitatii.

Intr-o lume in care noi primim totul pe gratis (sau aproape pe gratis) – televizor, internet, ziare, stiri, productii uriase – noi continuam sa murim de nervi ca exista reclame. Sa ne suparam pe publicitate, sa privim cu scarba comertul si pe comercianti.

Evident ca exista reclame proaste. Evident ca exista publicitate agresiva, evident ca exista comercianti care inseala. Dar, in lipsa publicitatii si a comertului murim de foame. Nu cred ca exista pe lumea asta om care sa nu beneficieze de pe urma lor. Iar cele doua sunt legate intre ele.

Mai mult, reclamele reusite contribuie la o cultura populara, aduc in lume expresii, arhetipuri, fac exact ceea ce fac si filmele, si cartile si toate celelalte moduri de manifestare umana. Unele sunt revoltatoare. Asa cum au existat filme revoltatoare, carti revoltatoare, muzica revoltatoare. Dar eu unul nu-mi pot imagina lumea asta fara reclame. Fara efortul si inteligenta (multa, putina) depusa de oamenii care vor sa vanda ceva cuiva. Si, daca se poate, sa vanda mai mult decat vecinul, care produce acelasi lucru.

Reclama exista peste tot, pana si in cele mai inalte si rafinate sfere ale umanitatii. Urmariti, va rog frumos, campania publicitara impecabila facuta de cei de la acceleratorul de particule de la CERN. Credeti ca e facuta din greseala? Incercati sa aflati cati oameni care au descoperit lucruri miraculoase au sfarsit uitati pentru ca nu au stiut sa isi anunte descoperirea cum trebuie. Si cum aceeasi descoperire a aparut cativa ani mai tarziu, in mana cuiva care s-a priceput nitel la a-si face reclama si a cules toti laurii.

Reclama face parte din viata naturala, pana si animalele isi fac reclama prin penaje colorate, cozi supradimensionate, tipete stridente, exact cum facem si noi. Si ala care are coada mai colorata castiga in fata aluia reflexiv, inteligent si sensibil.

Si daca vreunul dintre voi a fost revoltat de rom, rom, telecom, era suficient sa trimiteti o solicitare de reziliere a contractului pe care il aveti cu Romtelecom si sa mentionati motivul. Daca se strangeau doar cateva sute de astfel de solicitari, fac pariu ca romtelecomul isi cerea scuze si urmatoarea reclama asemanatoare propusa altuia ar fi fost refuzata. Asa cum eu nu mai folosesc produse Gillette.

Iar domnul Socaciu, face si el ce facem cu totii. Isi face reclama…

Tammurriata e un dans din zona sud-vestica a Italiei, mai precis din Campagna, in jurul orasului Napoli. Muzica este condusa de instrumentele de percutie, in special de o tamburina mai mare cu clopotei pe margine numita “tammurra”. De unde si numele dansului. Tammurra este intotdeauna insotita de alte instrumente de percutie (alte tamburine, castagnete, etc.) [...]

Cat sunt eu de rupt de realitate si tot am aflat ca regele o sa tina un discurs in parlament. Imi aduc clar aminte ca a fost un vag scandal pe tema asta, unii dintre vajnicii nostri oameni politici parand sa aiba o problema cu asta.
Tin minte si ca cel mai important marinar al tarii a decis sa se pronunte cu privire la persoana regelui si sa afirme ca lui nu-i place de el. Ca asa… de la conducator de tara la conducator de tara, regele Mihai a fost cam subtire. Ca el ar fi fost clar mult mai gros. Am inregistrat toate lucrurile astea.

Ce a trecut pe langa mine e gestul (sau gesturile) extreme pe care le-ar fi facut regele de s-a suparat toata conducerea tarii (materiala si spirituala) pe el. Asa ca va rog sa ma luminati si pe mine, care puteti. Pe cine si cand a enervat omul asta?

Pentru ca, in treacat, am vazut aflat ca a venit si ziua cu pricina. Regele a tinut un discurs in parlament. Presedintele, primul ministru, intreg guvernul (cu mici exceptii) si-au facut de lucru prin alte parti. Ca ei sunt persoane importante, au treaba, stim toti ca lucreaza pentru noi, ca de-aia ne ia cu fiori pe sira spinarii de cate ori auzim la televizor ca un ministru are o noua idee.

Ce nu pricep eu pana la urma este ce au ei cu regele? Ce a facut omul asta de i-a suparat asa de tare? Faza cu abdicare, lasitate si alte chestii mi se pare infantila si subtire, chit ca nu sunt istoric, am suficient bun simt sa nu ma reped sa spun ca eu stiu exact ce s-a intamplat atunci. Plus ca au trecut niste ani. Plus ca avem (sau ar trebui sa avem) lucruri mult mai importante la care sa ne gendim, chestii de-astea care tin de prezent. Mizilicuri. Criza economica, criza politica, criza de rinichi, crize de nervi, etc. In conditiile astea, ce o fi asa de nasol sa te duci la ziua omului, sa-i zici “La multi ani” si pe urma sa iti vezi de drum? De unde a venit atata suparare?

Nu cred ca am fost niciodata monarhist. Nu cred ca am luat niciodata la modul serios in calcul eventualitatea revenirii familiei regale la conducerea tarii. Dar ma amuza sa avem o familie regala. Ma amuza ca ei sa aiba palate, sa fie invitati la nunti regale, toata povestea asta mi se pare frumoasa, placuta, da cumva asa un aer usor parfumat tarii asteia. O raza fina de lumina care apare din cand in cand si care nu face nici bine nici rau dar parca imi ridica nitelus moralul.

Nu vad unde e problema. Nu vad de unde vine incrancenarea. Constat ca lumea mai vorbeste pe Internet si produce fraze de genul “E momentul sa purtam o discutie serioasa despre momentul abdicarii regelui”. Nu, zau? E momentul, ziceti voi? Cum anume se determina existenta momentului? Le-am lamurit pe toate celelalte? Stim de pilda ce s-a intamplat in decembrie 89? Gata cu mineriadele? Ne-am asigurat ca nici unul dintre leprele care au pupat cururile comuniste nu mai au nici o legatura cu noi? Avem cea mai mica idee despre ce se intampla fix acu cu Realitatea TV care isi schimba zilnic patronul, directorii, culoarea vaselor de la wc? Am epuizat toate discutiile astea, discutii importante si care ne influenteaza viata in fiecare zi si putem sa ne relaxam in hamac si sa deschidem cartea de istorie?

Sper sa nu mor pe vreo sosea. Dar daca se va intampla, o sa mor probabil din cauza vreunui bezmetic care calareste soseaua ca pe propria lui sclava, cand vrea, cum vrea, si cu certitudinea ca in momentul actului el e singurul care se bucura de favorurile ei. Insa fiecare om care moare pe valea Prahovei moare partial din vina liotei de ministri ai transporturilor si secretarilor de stat care nu au reusit sa construiasca o autostrada intre cele mai mari orase ale Romaniei.

160 de kilometri. Din care vreo 60 (mai putin de jumatate) complicati. Ei bine, nu s-a putut. Intai, cel mai luminat fiu al poporului, Ceausescu, a vrut sa faca autostrada pana la megalopolisul Pitesti. Apoi, toata suflarea tarii si-a incordat muschii sa faca lumea sa ajunga repede la mare. Lumea din Bucuresti, evident, lumea din Brasov nu conteaza. Mai apoi, a devenit crucial sa construim bucatele de autostrada prin Ardeal, 30 de km ici, 40 de km colo, asa, sa fie. Timp in care pe valea Prahovei si pe valea Oltului mor pe capete oameni nevinovati.

Fiind un popor ingenios, gasim repede solutii. Risipim sute de politisti care sa aiba grija ca fiecare masina fara ITP, RCA, triunghi reflectorizant, vesta nu stiu de care, sa lase o suma oarecare pentru bunastarea statului roman. Dam bani pe afise pe care scrie “Nu muriti!”, Viata e mai misto decat moartea”, “Moartea sucks”. Reducem viteza maxima permisa la 30 Km/ora, apoi la 20 de Km/ora, apoi la 5 km/ora. Dupa care, cand mai mor cativa, venim si rostim cu emfaza celebra sintagma “neadaptarea vitezei la conditiile de trafic”. Si ne ofticam cand ninge la munte.

Ce-ar fi sa privim lucrurile nitel invers? Nu viteza este neadaptata la conditiile de trafic dragi ministri. Conditiile de trafic sunt neadaptate la viteza. Viteza la care ne obligati voi prin “amenzile” pe care trebuie sa le plateasca fiecare om care munceste in Romania. Ne trebuie viteza ca sa va putem plati taxele. Ca dupa aia nu mai aveti bani sa puneti panourile alea dragute pe care scrie “Nu muriti azi”. Tirurile trebuie sa circule pe soselele din Romania pentru ca altfel nu vor avea bani de impozite. Oamenii trebuie sa faca pe dracu in patru sa fie in 4 locuri deodata pentru ca altfel nu au bani de CAS. Dubele trebuie sa depaseasca pe linie continua pentru ca daca nu o fac si fac 5 ore de la Bucuresti la Brasov nu mai au bani de dat la buget.

Eu as inlocui una dintre sarbatorile nationale ale romanilor (oricare) cu “ziua mortilor necunoscuti pe sosele”. Si as obliga ministerul transporturilor ca in fiecare an, imbracati in negru, sa depuna coroane si jerbe la un monument (ridicat cu banii cu care se pun afise pe care scrie “Viata e mai misto decat moartea”) si sa-si ceara public scuze. In fiecare an. Sa facem un mausoleu pentru autostrazile moarte. Care inseamna sute de oameni morti. Si pe fiecare imbecilitate facuta pe bani publici as scrie “aici sunt vietile dvs.”. Cu banii dati pe acest monument s-ar fi putut construi 1m de autostrada. Existenta lui ar fi salvat o viata.