Dolcenera este un cantec care ma obsedeaza de ceva vreme, compus de un domn numit Fabritio de Andre, genovez. Genova a fost de multe ori inundata iar in 1972 pare sa fi fost foarte rau. Dolcenera descrie acea inundatie si descrie paroxismul, atat cel provocat de apa cat si cel adus de dragoste… Este vorba [...]

Dorinta mortii caprei vecinului este atat de frecventa incat ar putea fi declarata element de patrimoniu – daca se aproba legea lui Socaciu, probabil ca nu va mai putea fi folosita in reclame. De ce ne dorim moartea caprei vecinului? Zicala e foarte veche dar ultimii cativa zeci de ani au transformat-o intr-o emotie nationala, atat de raspandita, existand in forme atat de nuantate incat nu mai poate fi explicata prin simpla si banala invidie. Nu la atat de multi oameni, atat de diferiti, nu pentru atatia ani. Mai ales, ca aceasta traire persista (si chiar s-a multiplicat) si in lumea asta noua, libera si transparenta.

Traim intr-o tara lipsita de coerenta. Societatea este complicata, functioneaza pe baza unor grupuri de interese de dimensiuni si putere dintre cele mai variate. Aproape nimeni nu este ceea ce pare. Exista atatea metode de a “face rost” de diferite lucruri, de la masini scumpe la pret de nimic, pana la bani gramada in timp foarte scurt, aparent cu efort minim, incat capra vecinului nu are aproape niciodata o explicatie plauzibila.

In timpul celor 50 de ani de comunism, teoretic, toata lumea era la fel de saraca. Si totusi, existau oameni, care aveau aceleasi meserii si aceleasi posibilitati si care reuseau sa adune mai mult. Mai un apartament, mai doua Dacii, mai trei-patru video-uri, mai doua televizoare color. Nu se stia cum.

Dupa zbuciumul din 1989, baietii veseli s-au imbogatit rapid, nu prin abilitati antreprenoriale ci pur si simplu prin dimensiunea agendei telefonice.

De cel putin 70 de ani sunt extrem de putini oamenii care si-au cumparat capra de la magazinul de capre, cu factura si certificat de garantie, cu bani munciti intr-o maniera vizibila dar exista extrem de multi la care capra apare brusc in batatura, in lipsa oricarei explicatii. “Mi-a dat-o un prieten cadou, el a plecat in Canada si nu-i mai trebuie”. “A venit singura dom’le, a batut cu cornul in poarta, ce era sa fac, s-o las sa moara de foame?” “A fost tot timpul aici capra sefu’ n-ai vazut-o matale, e capra matusii mele care o are mostenita de la o bunica de-a ei, e in familia mea de sute de ani”.

Una peste alta, nu stim. Daca luam primii cei mai bogati 100 de oameni din Statele Unite sau din alte tari europene o sa aflam 80% din felul in care au devenit mari proprietari de capre, cazurile lor se studiaza in scoli, se disemineaza in societate in diferite moduri, exista un istoric al fiecaruia. Daca ii luam pe cei de la noi, nu gasim nici o explicatie. Una simpla, directa si onesta, nu una demna de o carte politista.

Si uite asa, in ochii nostri, capra nu e aproape niciodata o consecinta fireasca a unei conduite admirabile ci un fals, o aberatie, un lucru care rupe matricea normala a lumii, ceva care creeaza incoerenta si panica. Si o vrem moarta, o vrem disparuta, pentru a reface cursul normal al lucrurilor. O vrem moarta, nu pentru ca suntem invidiosi pe proprietarul ei, ci pentru ca, din cate stim noi despre lume si viata, ea nu trebuia sa se afle acolo. Prezenta ei invalideaza toata filozofia noastra de viata si contrazice toate legile naturii pe care ne construim zi de zi existenta. De aceea, ori noi ori capra trebuie sa moara. Si preferam sa fie ea. Nu e invidie, e pur si simplu o dorinta legitima de a indrepta lumea.

Sigur, de atatia ani, am devenit paranoici. Dupa atatea capre aparute pe nepusa-masa, acum poate sa apara si mama caprelor cu mama justificarilor, nu mai credem. Ne-am resemnat cu ideea ca lumea e mai complicata decat putem noi intelege si in consecinta vom fi pacaliti oricum. Capra e clar furata. Si, evident, trebuie sa moara. Iar atitudinea asta e de preferat celei in care dorim moartea vecinului pentru a-i fura capra.

In urma aparitiei unei reclame la Romtelecom in care s-a folosit un colind (Domn, domn sa’naltam a fost inlocuit cu Rom, rom telecom), domnul Socaciu a introdus pe ordinea de zi a Parlamentului un amendament la legea audiovizualului prin care sa se interzica utilizarea elementelor patrimoniului national in spoturi publicitare.

Elementele patrimoniului national sunt toate practicile, obiectele, expresiile, cunostintele, spatiile, etc. pe care romanii le recunosc ca fiind definitorii pentru ei. Cu alte cuvinte, domnul Socaciu vrea ca in nici un clip publicitar sa nu apara nimic tipic romanesc.

Trecem peste faptul ca o astfel de lege ar avea un efect invers, in loc sa faca bine “elementelor” le-ar face sa fie repede uitate, in loc sa impinga “elementele” in viata de zi cu zi, sa le lase sa evolueze, sa se amestece cu lumea, asa cum e ea, sa “traiasca”, le-ar arunca intr-un imobilism prafuit si in uitare.

Trecem si peste faptul ca scoaterea lor din circuitul comercial ar face sa existe mai putin interes (si mai putini bani) in intretinerea lor.

Ne oprim acolo unde nu pare sa se opreasca nimeni, si anume la demonizarea, pentru a nu stiu cata oara, a reclamelor, a publicitatii, a comertului. Pentru ca, in subtext, se afirma ca simbolurile nationale (mari, importante, frumoase, inaltatoare) nu trebuie asociate cu demersul ieftin, mercantil, urat al comertului. Si chiar daca amendamentul va fi uitat, e posibil ca in mintea oamenilor sa se adauge inca putina ura la adresa publicitatii.

Intr-o lume in care noi primim totul pe gratis (sau aproape pe gratis) – televizor, internet, ziare, stiri, productii uriase – noi continuam sa murim de nervi ca exista reclame. Sa ne suparam pe publicitate, sa privim cu scarba comertul si pe comercianti.

Evident ca exista reclame proaste. Evident ca exista publicitate agresiva, evident ca exista comercianti care inseala. Dar, in lipsa publicitatii si a comertului murim de foame. Nu cred ca exista pe lumea asta om care sa nu beneficieze de pe urma lor. Iar cele doua sunt legate intre ele.

Mai mult, reclamele reusite contribuie la o cultura populara, aduc in lume expresii, arhetipuri, fac exact ceea ce fac si filmele, si cartile si toate celelalte moduri de manifestare umana. Unele sunt revoltatoare. Asa cum au existat filme revoltatoare, carti revoltatoare, muzica revoltatoare. Dar eu unul nu-mi pot imagina lumea asta fara reclame. Fara efortul si inteligenta (multa, putina) depusa de oamenii care vor sa vanda ceva cuiva. Si, daca se poate, sa vanda mai mult decat vecinul, care produce acelasi lucru.

Reclama exista peste tot, pana si in cele mai inalte si rafinate sfere ale umanitatii. Urmariti, va rog frumos, campania publicitara impecabila facuta de cei de la acceleratorul de particule de la CERN. Credeti ca e facuta din greseala? Incercati sa aflati cati oameni care au descoperit lucruri miraculoase au sfarsit uitati pentru ca nu au stiut sa isi anunte descoperirea cum trebuie. Si cum aceeasi descoperire a aparut cativa ani mai tarziu, in mana cuiva care s-a priceput nitel la a-si face reclama si a cules toti laurii.

Reclama face parte din viata naturala, pana si animalele isi fac reclama prin penaje colorate, cozi supradimensionate, tipete stridente, exact cum facem si noi. Si ala care are coada mai colorata castiga in fata aluia reflexiv, inteligent si sensibil.

Si daca vreunul dintre voi a fost revoltat de rom, rom, telecom, era suficient sa trimiteti o solicitare de reziliere a contractului pe care il aveti cu Romtelecom si sa mentionati motivul. Daca se strangeau doar cateva sute de astfel de solicitari, fac pariu ca romtelecomul isi cerea scuze si urmatoarea reclama asemanatoare propusa altuia ar fi fost refuzata. Asa cum eu nu mai folosesc produse Gillette.

Iar domnul Socaciu, face si el ce facem cu totii. Isi face reclama…

Tammurriata e un dans din zona sud-vestica a Italiei, mai precis din Campagna, in jurul orasului Napoli. Muzica este condusa de instrumentele de percutie, in special de o tamburina mai mare cu clopotei pe margine numita “tammurra”. De unde si numele dansului. Tammurra este intotdeauna insotita de alte instrumente de percutie (alte tamburine, castagnete, etc.) [...]

Cat sunt eu de rupt de realitate si tot am aflat ca regele o sa tina un discurs in parlament. Imi aduc clar aminte ca a fost un vag scandal pe tema asta, unii dintre vajnicii nostri oameni politici parand sa aiba o problema cu asta.
Tin minte si ca cel mai important marinar al tarii a decis sa se pronunte cu privire la persoana regelui si sa afirme ca lui nu-i place de el. Ca asa… de la conducator de tara la conducator de tara, regele Mihai a fost cam subtire. Ca el ar fi fost clar mult mai gros. Am inregistrat toate lucrurile astea.

Ce a trecut pe langa mine e gestul (sau gesturile) extreme pe care le-ar fi facut regele de s-a suparat toata conducerea tarii (materiala si spirituala) pe el. Asa ca va rog sa ma luminati si pe mine, care puteti. Pe cine si cand a enervat omul asta?

Pentru ca, in treacat, am vazut aflat ca a venit si ziua cu pricina. Regele a tinut un discurs in parlament. Presedintele, primul ministru, intreg guvernul (cu mici exceptii) si-au facut de lucru prin alte parti. Ca ei sunt persoane importante, au treaba, stim toti ca lucreaza pentru noi, ca de-aia ne ia cu fiori pe sira spinarii de cate ori auzim la televizor ca un ministru are o noua idee.

Ce nu pricep eu pana la urma este ce au ei cu regele? Ce a facut omul asta de i-a suparat asa de tare? Faza cu abdicare, lasitate si alte chestii mi se pare infantila si subtire, chit ca nu sunt istoric, am suficient bun simt sa nu ma reped sa spun ca eu stiu exact ce s-a intamplat atunci. Plus ca au trecut niste ani. Plus ca avem (sau ar trebui sa avem) lucruri mult mai importante la care sa ne gendim, chestii de-astea care tin de prezent. Mizilicuri. Criza economica, criza politica, criza de rinichi, crize de nervi, etc. In conditiile astea, ce o fi asa de nasol sa te duci la ziua omului, sa-i zici “La multi ani” si pe urma sa iti vezi de drum? De unde a venit atata suparare?

Nu cred ca am fost niciodata monarhist. Nu cred ca am luat niciodata la modul serios in calcul eventualitatea revenirii familiei regale la conducerea tarii. Dar ma amuza sa avem o familie regala. Ma amuza ca ei sa aiba palate, sa fie invitati la nunti regale, toata povestea asta mi se pare frumoasa, placuta, da cumva asa un aer usor parfumat tarii asteia. O raza fina de lumina care apare din cand in cand si care nu face nici bine nici rau dar parca imi ridica nitelus moralul.

Nu vad unde e problema. Nu vad de unde vine incrancenarea. Constat ca lumea mai vorbeste pe Internet si produce fraze de genul “E momentul sa purtam o discutie serioasa despre momentul abdicarii regelui”. Nu, zau? E momentul, ziceti voi? Cum anume se determina existenta momentului? Le-am lamurit pe toate celelalte? Stim de pilda ce s-a intamplat in decembrie 89? Gata cu mineriadele? Ne-am asigurat ca nici unul dintre leprele care au pupat cururile comuniste nu mai au nici o legatura cu noi? Avem cea mai mica idee despre ce se intampla fix acu cu Realitatea TV care isi schimba zilnic patronul, directorii, culoarea vaselor de la wc? Am epuizat toate discutiile astea, discutii importante si care ne influenteaza viata in fiecare zi si putem sa ne relaxam in hamac si sa deschidem cartea de istorie?

Sper sa nu mor pe vreo sosea. Dar daca se va intampla, o sa mor probabil din cauza vreunui bezmetic care calareste soseaua ca pe propria lui sclava, cand vrea, cum vrea, si cu certitudinea ca in momentul actului el e singurul care se bucura de favorurile ei. Insa fiecare om care moare pe valea Prahovei moare partial din vina liotei de ministri ai transporturilor si secretarilor de stat care nu au reusit sa construiasca o autostrada intre cele mai mari orase ale Romaniei.

160 de kilometri. Din care vreo 60 (mai putin de jumatate) complicati. Ei bine, nu s-a putut. Intai, cel mai luminat fiu al poporului, Ceausescu, a vrut sa faca autostrada pana la megalopolisul Pitesti. Apoi, toata suflarea tarii si-a incordat muschii sa faca lumea sa ajunga repede la mare. Lumea din Bucuresti, evident, lumea din Brasov nu conteaza. Mai apoi, a devenit crucial sa construim bucatele de autostrada prin Ardeal, 30 de km ici, 40 de km colo, asa, sa fie. Timp in care pe valea Prahovei si pe valea Oltului mor pe capete oameni nevinovati.

Fiind un popor ingenios, gasim repede solutii. Risipim sute de politisti care sa aiba grija ca fiecare masina fara ITP, RCA, triunghi reflectorizant, vesta nu stiu de care, sa lase o suma oarecare pentru bunastarea statului roman. Dam bani pe afise pe care scrie “Nu muriti!”, Viata e mai misto decat moartea”, “Moartea sucks”. Reducem viteza maxima permisa la 30 Km/ora, apoi la 20 de Km/ora, apoi la 5 km/ora. Dupa care, cand mai mor cativa, venim si rostim cu emfaza celebra sintagma “neadaptarea vitezei la conditiile de trafic”. Si ne ofticam cand ninge la munte.

Ce-ar fi sa privim lucrurile nitel invers? Nu viteza este neadaptata la conditiile de trafic dragi ministri. Conditiile de trafic sunt neadaptate la viteza. Viteza la care ne obligati voi prin “amenzile” pe care trebuie sa le plateasca fiecare om care munceste in Romania. Ne trebuie viteza ca sa va putem plati taxele. Ca dupa aia nu mai aveti bani sa puneti panourile alea dragute pe care scrie “Nu muriti azi”. Tirurile trebuie sa circule pe soselele din Romania pentru ca altfel nu vor avea bani de impozite. Oamenii trebuie sa faca pe dracu in patru sa fie in 4 locuri deodata pentru ca altfel nu au bani de CAS. Dubele trebuie sa depaseasca pe linie continua pentru ca daca nu o fac si fac 5 ore de la Bucuresti la Brasov nu mai au bani de dat la buget.

Eu as inlocui una dintre sarbatorile nationale ale romanilor (oricare) cu “ziua mortilor necunoscuti pe sosele”. Si as obliga ministerul transporturilor ca in fiecare an, imbracati in negru, sa depuna coroane si jerbe la un monument (ridicat cu banii cu care se pun afise pe care scrie “Viata e mai misto decat moartea”) si sa-si ceara public scuze. In fiecare an. Sa facem un mausoleu pentru autostrazile moarte. Care inseamna sute de oameni morti. Si pe fiecare imbecilitate facuta pe bani publici as scrie “aici sunt vietile dvs.”. Cu banii dati pe acest monument s-ar fi putut construi 1m de autostrada. Existenta lui ar fi salvat o viata.

A ajuns la urechile mele, pe cai oculte, ca putinii cititori ai acestui blog sunt nemultumiti de faptul ca nu e mai vesel. Ca s-ar simti din spatele lui o depresie adanca si fundamentala a unui om pe punctul de a se sinucide (adica eu). Ca sa raspund cu doua maxime (asa, minimale): Veselia e [...]

Ieri am vazut recitalul Yasminei Levy, la sala radio. Nu am ascultat muzica ei pana acum dar concertul mi-a placut foarte mult si promit sa o ascult in viitor. Muzica pe care o canta Yasmin Levy, muzica evreilor sefarzi, imi e si ea (inca) aproape necunoscuta. Dar la momentul acesta, orice muzica necunoscuta e pentru [...]

David Beckham si cu nevasta lui, Victoria, au anuntat ca vor mai avea un copil. In mod normal chestia asta ma lasa la fel de rece ca azotul lichid dar cum o nenorocire nu vine niciodata singura, pe marginea acestei stiri, o serie de activisti ai mediului au decis sa dea publicitatii un comunicat in care deplang nesimtirea cu care cei doi cresc incalzirea globala prin procrearea celui de-al patrulea copil. Sa le fie rusine, zic activistii, si lor si altor familii bogate care umplu lumea de copii si cresc populatia amaratei asteia de planete care e atat de chinuita. Sa-i fie rusine si primarului Londrei ca are prea multi copii, zic cei de la o institutie numita: “Optimum Population Trust”.

Inainte de a merge mai departe, trebuie spus ca oamenii astia nu sunt numai cretini congenitali, dar sunt niste cretini congenitali prost informati. Toate calculele arata ca populatia planetei o sa mai creasca pana prin 2050 cand o sa se opreasca, iar sistemele sociale care se bazeaza pe munca celor tineri pentru pensia celor batrani au o adevarata problema cu asta. Dar, activistul nu gandeste, activistul vorbeste. Treaba lui nu e sa treca prin propriul creier ceea ce spune, dimpotriva, treaba lui e sa fie extrem de convingator vorbind despre lucruri despre care nu stie nimic.

Nu stiu (si probabil nu stie nimeni) ce valoare va adauga societatii umane cel de-al patrulea copil al sotilor Beckham. Ce cred insa ca se poate spune cu destula certitudine e ca e extrem de greu ca el sa devina un membru mai daunator decat cei care fac parte din grupul sus amintit. O solutie mult mai simpla la problema cresterii populatiei ar fi ca toti membrii asociatiei “Optimum Population Trust” sa se abtina de la orice fel de procreere, sacrificandu-se astfel pe altarul protectiei mediului. Si imbunatatind dramatic bagajul genetic al omenirii.

Se inmultesc dramatic situatiile in care societatea toleranta in care traim lasa o gramada de imbecili sa parcurga mult prea repede drumul pana la microfon. Prostia a devenit acceptabila. Imbecilitatea fiind privita ca o simpla alternativa la normalitate, toata aceasta adunatura de cretini au toata libertatea pe care o au si oamenii normali de a vorbi, de a avea idei, de a avea pareri si de a le spune in public.

Pentru ca sa fim foarte bine intelesi, nu e vina lor. Ei sunt imbecili, ei atata stiu. Dar organizatia aia traieste din bani donati de altii. Alti oameni, carora le e lene sa gandeasca pentru ca doare, scot banii din portofel si ii dau unor astfel de creaturi sinistre facilitandu-le nu numai existenta dar si capacitatea de a influenta lumea.

Pana la aparitia camioanelor, carutasii din Sicilia erau un grup aparte. Aproape orice trebuia transportat intre micile localitati din regiune era transportat de acestia, mancare, materiale de constructii, carbune. Carutasii formau, se pare, un fel de breasla, stratificata in functie de avere si de vechime, dar separata de ceilalti muncitori din zona. Unul dintre lucrurile [...]