M-am intors din Apuseni. Am petrecut acolo 10 zile frumoase. Cu toate ca au trecut 15 ani de la ultima excursie prin acele locuri nu pare sa se fi schimbat mare lucru. Oamenii locului traiesc in continuare cosind fanul o luna pe an, furand (din spusele unora) lemne restul de 11. Umbla vorba ca in Arieseni sunt peste 100 de gatere. Am trecut prin zone de padure aproape distrusa de taieri de lemne si urme de tractoare si TAF-uri. In timpul unui popas in care ne-am adaportit de ploaie am auzit cinci copaci cazand in 20 de minute.

Oamenii au ciclurile lor de viata si turismul inca nu face parte in mod clar din ele. Nu sunt foarte incantati sa aiba turisti prin zona. Isi vad linistiti de treaba, te ignora sau te refuza daca incerci sa le ceri ceva. Pe de alta parte, am regasit acolo un lucru pe care nu l-am mai simtit in Bucuresti de mult timp: respectul fata de copii. Avand doi copii, tot timpul era unul dintre ei sau amandoi pe langa mine. In momentul in care apareau copiii, totul se schimba. Incetau injuraturile, oamenii zambeau (la copii, nu la mine), imposibilul devenea posibil si cred sincer ca orice le-as fi cerut pentru unul dintre “prunci” as fi capatat instantaneu.

Si intr-un fel imi dau seama ca in felul lor de a fi, usor incuiati fata de noi ceilalti, indiferenti fata de orice forma de organizare, oamenii de acolo au reusit sa pastreze mult mai multa omenie decat noi astia din capitala care dam ochii peste cap exasperati daca auzim plansetul unui copil intr-un restaurant. Oameni aspri, oameni cu care soarta nu a fost niciodata prea buna, obisnuiti sa priveasca cu circumspectie orice venit din afara locului, dar care si-au pastrat esenta umana. Cinste lor si rusine noua.

Dupa multi (prea multi) ani, iata-ma revenit in Apuseni. Cu speranta si cu frica, asa cum sade bine calatorului prin Romania. Ajuns dupa un drum infect pe Valea Oltului, aglomerat si plin de cretini care se cred piloti de raliu (si e evident pentru oricine ca nu sunt). Ocazie cu care deviez putin de la tonul obisnuit al articolelor de aici si va servesc niste impresii de calatorie.

Locul in care stam, numit Vartop, e destul de aproape de Arieseni. E (sau ar trebui sa fie) un loc frumos, situat intr-o sa, la izvoarele Ariesului. Din pacate s-a construit mult, multe case sunt inca in constructie, s-a construit fara nici un plan si totul pare foarte haotic. Dar, ca punct de plecare e foarte bun.

Prima zi plina (o zi de sambata) a inceput lejer, cu incercarea noastra de a ajunge cu masina la ceea ce oamenii de pe aici numesc muzeul din Patrahaitesti. De undeva din drumul asfaltat, un drum forestier acceptabil ar fi trebuit sa ne duca vreo 4-5 km in liniste pana acolo. Zic “ar fi trebuit” pentru ca, evident, nu asa s-a intamplat. Victima a obisnuintei locului de a pune indicatoarele DUPA bifurcatii am reusit sa nimerim pe un alt drum care ne-a dus la cateva sute de metri (diferenta de nivel) mai sus. Epuizat de incercarile disparate de a mentine masina intreaga prin locuri prin care nu ar fi avut saraca ce sa caute, intr-o usoara stare de panica vazand ca se cam termina muntele si lipsit de idei, am cedat la insistentele sotiei de a cere indrumari de la niste oameni de-ai locului. Care ne-au lamurit relativ rapid ca suntem departe de ceea ce cautam si ca daca “acolo jos” o luam la stanga acum eram de mult acasa. In sfarsit am ajuns la muzeul cu pricina care este in realitate o simpla casa de oameni, deschisa permanent vizitatorilor. Unde poti bea o afinata excelenta (si am facut-o) si poti manca afine sau placinta cu afine. Si poti sa cumperi tulnice. Si poti sa o auzi pe stapana casei cantand din tulnic.

A urmat casa memoriala Avram Iancu. Unde fetita mea a decis ca ramane acolo, s-a descaltat cuminte si a cerut sa fie pusa in pat. Doamna care ingrijeste muzeul nu i-a rezistat (putina lume ii rezista) si i-a facut pe voie. Lipita de casa memoriala se gaseste scoala (veche din 1927), care tocmai se desfiinteaza. Am aflat de la ingrijitoarea locului ca toti copiii se vor muta “la centru” la 4-5 km de casa. Fara autobuz scolar, evident.

Apoi o scurta oprire la dealul cu melci. Pentru cine nu stie, dealul cu melci este un deal format din calcare pline de melci care au trait acum 80 de milioane de ani. Si au murit acum 80 de milioane de ani. Urmele lor au ramas insa si se pot vedea foarte usor in peretele de stanca.

Vis-a-vis de dealul cu melci se face un drum care duce la cascada Pisoaia. Drum care se greseste si el putin, din aceleasi ratiuni de lipsa de indicatoare. De data asta intrebam repede si reusim sa ajungem fara sa mai pierdem ore. Cascada Pisoaia e frumusica, destul de inalta. Ce-i drept, are cam putina apa pentru a fi teribil de spectaculoasa dar compenseaza prin faptul ca acea apa cade in gol, nu se prelinge pe perete.

Maine (duminica) o sa incercam sa ajungem si la cateva pesteri. Ramane de vazut. Mai multe fotografii aici

Se discuta frecvent pe Internet chestiunea copiilor. De ce sa faci copii, de ce sa nu faci. De ce sa faci unul, de ce sa nu faci unul. Cand e bine sa-i faci cand nu e. Cine ar trebui sa-i faca si cine nu. Citind toate reactiile mi-am amintit ca si mie mi s-au pus intrabarile astea de multe ori si nu prea am stiut sa raspund. In cele ce urmeaza incerc sa explic de ce nu voi putea niciodata sa raspund rational la o astfel de intrebare.

Copiii mei nu au aparut ca urmare a unui rationament. Nici unul dintre ei nu a fost rezultatul unui studiu sociologic, psihologic, de piata, de fezabilitate. Ce anume m-a determinat sa vreau copii? Singurul raspuns este in imaginea de mai sus. Am fost convins ca o sa iasa bine. Am crezut cu tarie ca aparitia copiilor imi va face viata mult mai buna. In ce fel mai buna? aud intrebarea de la cititor. Iaca mai buna. Mai misto. Mai cool. Ma aventurez sa presupun ca in multe cazuri situatia este similara.

Cu alte cuvinte, e vorba de credinta. Nu despre biserica sau Iisus Hristos, Mahomed sau alti profeti. Este vorba de relatia omului cu propria viata. Unii o numesc viziune. Am avut “viziunea” ca aparitia copiilor imi va schimba viata in bine. Si am avut dreptate. Sufletul meu s-a deschis catre emotii despre care nici nu stiam ca exista. Nu ma refer aici numai la relatia cu copiii mei. Sunt mult mai intelegator, mult mai nuantat in relatiile cu alti oameni, ma simt mult mai bine in vecinatatea copiilor altora. De altfel, daca ma gandesc cat pot eu de serios, nu imi amintesc vreun lucru rau care sa mi se fi intamplat datorita aparitiei copiilor.

Cred ca in majoritatea cazurilor e mai mult sau mai putin la fel. Nu exista “ratiuni” pentru a avea copii. Exista tot timpul o multitudine de “ratiuni” pentru a nu-i avea. Cei care depasesc toate aceste motive descopera (pe langa
multe alte bucurii) ce capcana infecta este in realitate ratiunea daca nu este folosita conform manualului. Stiu, pentru ca am cazut si eu de cateva ori in capcana asta.

Asta nu inseamna ca un copil este calea directa si nemijlocita catre fericire. Un copil nu este drogul suprem. Daca nu esti atent, poate deveni o povara si atunci tot demersul esueaza lamentabil. Exemple sunt de jur imprejurul nostru. Cu exceptia oamenilor cu adevarat loviti de soarta, sau a brutelor cu chip uman care apar din cand in cand in jurul nostru, marea majoritate a celor care esueaza o fac tocmai pentru ca isi pierd credinta pe parcurs.

In concluzie, raspunsul rational nu exista. Nimeni nu poate sa-l dea. Si daca cineva poate sa o faca, fie face pe nebunul, fie este nebun. Ca orice persoana care vede lucruri acolo unde nu sunt. Cum sunt cei care vorbesc cu Napoleon in anul 2010. Sau cei care sunt chiar Napoleon. In anul 2010.

A fost Bob Dylan. “Fosila Bob Dylan” cum ii spun cei suparati ca si-a permis sa se schimbe in 40 de ani. Si nu a cantat pe placul multora din public si, mai presus de orice, nu a zis “Buna seara, Bucuresti” ca sa ii faca pe acestia sa se simta bagati in seama. Sa simta in rarunchi plusvaloarea la banii dati pe bilet. O muzica plina, destul de aspra, interesanta si placuta. De cand s-a terminat concertul si pana acum ma tot intreb: este posibil sa mai existe cineva ca Bob Dylan? Un om care a reusit aproape fara sa vrea sa uneasca niste sute de milioane de oameni in jurul unor idealuri. Se mai poate? Se mai poate identifica vreun ideal, unul mic poate, care sa fie impartasit de sute de milioane de oameni?

Eu cred sincer ca nu. Sa mi se ierte pesimismul dar nu vad de unde as putea sa adun elementele necesare pentru alta opinie. Eu cred ca nu mai exista in societatea occidentala, impreuna cu granitele ei, vreun ideal care sa fie in stare sa uneasca lumea. Oamenii sunt construiti altfel. Nu mai sunt invatati sa lupte pentru ceea ce conteaza pentru ei, sunt invatati sa planga ca nu au deja. Nu mai au rabdare sa atinga nivelul de autocunoastere care sa le permita sa stie cat de cat ce anume si-ar dori. Nu mai au aspiratii, au frustrari ca nu s-a indeplinit deja lucrul acela inca neclar spre care ar putea la o adica sa aspire, daca ar vrea.

Daca Bob Dylan s-ar fi nascut acum 25 – 30 de ani si ar fi compus fix aceleasi melodii pe care le-a compus la vremea lui, ar fi murit de foame sau ar fi devenit functionar public, luandu-si cuminte luna de luna mai putini bani decat ar fi crezut ca merita, ducandu-i acasa la nevasta mai urata decat ar fi crezut ca trebuie sa fie si jumatate din ei i-ar fi spart pe obiecte lucioase care sa-i aduca aminte in fiecare secunda ce mare valoare are el.

Ar fi urat cu pasiune pe toata lumea si ar fi crezut ca toti cei care au un pic mai mult decat el (si acestia exista intotdeuna) sunt niste hoti ordinari care merita puscaria. S-ar fi considerat inselat de catre intreaga societate in fiecare secunda a vietii lui, masturbandu-se nervos cu fotografia cate unei vedete lipita de perete, vedeta pe care altminteri ar fi dispretuit-o din toata fiinta lui.

Si daca ar fi gasit putere, in aceasta viata de rahat, sa faca una sau mai multe dintre melodiile sale publice, ar fi fost imediat atacat de sacalii de paza ai corectitudinii politice, ai “civilizatiei”, pentru ca versurile sale ar fi considerate inadmisibile.

Sau, poate nu. Multumesc frumos draga Bob ca ai trecut pe la noi. A fost o placere.

Fundaţia Special Olympics din Romania se alătură campaniei internaţionale pentru încetarea utilizării cuvântului retardat”, campanie iniţiată în SUA.

Slava Domnului. Ani de zile m-am zvarcolit intrebandu-ma cand va disparea acest flagel al umanitatii. Milioane de oameni au suferit in tacere de-a lungul secolelor. Pana acum. Acum se va termina. Si ma simt pentru a nu stiu cata oara mandru ca fac parte din acest popor vajnic care stie sa-si aleaga bataliile cu atata intelepciune.

Sper ca actiunea va fi rapida si eficienta. Pentru ca dupa ce va fi disparut si aceasta boala profunda a societatii moderne, utilizarea cuvantului retardat in mod derogatoriu, va trebui sa incepem sa luptam barbateste cu ultima ramasita a evului mediu, cu cea mai mare nenorocire care s-a abatut asupra speciei umane din vremuri imemoriale si anume cu simtul ridicolului.

Simtul ridicolului trebuie starpit odata pentru totdeauna. Oamenii mai slabi de inger nu-si dau seama cat rau a facut acesta de-a lungul timpului. De cate ori acesta a intervenit brutal si a inecat dorinta de exprimare a unora dintre noi. De cate ori a impiedicat progresul. De cate ori si-a aratat figura hada tocmai cand unii dintre noi aveau idei care ar fi putut duce la o viata mai buna.

Stiu, s-au repurtat victorii semnificative. Cei mai curajosi dintre noi stiu deja ca nu trebuie sa mai plateasca bir acestui scarbavnic monstru. Liderii noii lumi reusesc, cu sacrificii pe care trebuie sa le apreciem cu totii, sa traiasca aproape fiecare moment al vietii lor eliberati de tirania fiarei. Dar omul simplu, cel care nu a avut norocul sa se nasca cu un curaj nemasurat, cel care simte in continuare genunchiul bestiei pe grumaz, omul simplu dragii mei, sufera. Sufera, si trebuie eliberat.

Multi monstri iesiti dintr-o cutie a pandorei ancestrala au fost aproape invinsi. Amintiti-va de vremurile in care rusinea lega oamenii cu lanturi grele. Amintiti-va de timpurile intunecate in care umilinta si smerenia distrugeau destine luminoase cu mirosurile lor pestilentiale. Din fericire, dragi colegi intru suferinta, acele vremuri
s-au sfarsit. Dar sa nu ne culcam pe lauri! Bestia cea mare inca nu a fost invinsa. Chiar daca pare slab, chiar daca respira greu, simtul ridicolului pandeste diabolic din umbra si la cel mai mic semn de neatentie se poate ridica din nou, aruncand din nou intunericul peste aceasta lume!

La lupta! Vom invinge! Sa nu-i lasam pe cei cativa retardati, sustinatori ai fiarei, sa ne opreasca!

In anul 2001, la recensamantul din Australia peste 70 de mii de oameni au declarat ca sunt JEDI, fortand guvernul sa treaca aceasta religie in lista celor oficiale. De atunci incoace asta s-a mai intamplat in Noua Zeelanda, prin Marea Britanie si probabil si in alte tari.

Ce anume presupune sa fii Jedi (in afara obsesiei pentru Star Wars)? Site-ul www.jedichurch.org incearca sa ne lamureasca. Printre multiplele citate din scenariul filmului, o fraza mi-a atras atentia:

The Jedi church recognizes that all [...] people have an innate knowledge of what is right and wrong.

Adica ne nastem cu tot ce ne trebuie pentru a deosebi binele de rau.

Acum, lasand gluma cu Jedi la o parte, ma intreb: oare e asa? A crezut cineva vreodata ca e asa? Toate celelalte religii fac eforturi sa ne invete exact ce e bine si ce e rau. Mai mult, inglobeaza principiile morale intr-o schema complexa, care poate oferi motivatii ale acestor principii.

Orice societate omeneasca, oricat de rudimentara ar fi ea, stabileste clar un proces de invatare a moralitatii. De regula unul religios-educational. In societatea moderna doar unul educational. Oricum, mai toata lumea pare sa porneasca de la ideea ca NU ne nastem stiind ce e bine si ce e rau. Ca acestea trebuiesc invatate. Exersate. Mai mult. Societatea are metode de a se asigura ca invataturile respective nu se pierd pe drum. Ca daca unii dintre membri ei le uita, altii le vor reaminti rapid, eventual intr-o maniera suficient de dura incat sa nu le uite data viitoare.

Vedem oameni care refuza religia (orice religie), refuza scoala (pentru ca e proasta), refuza invataturile parintilor (pentru ca parintii sunt prea batrani), si prin asta raman lipsiti de orice fel de modalitate serioasa, profunda de a invata ce e bine si ce e rau. Dar omul trebuie sa aiba o morala. Si nu voi crede niciodata ca se naste cu ea. De unde o ia? Daca refuza toate sursele clasice cu ce mai ramane?

Daca nu ne nastem cu asta o putem dobandi fara invatatura? Este suficienta experienta directa, de viata, a cuiva pentru a invata de o maniera coerenta ce e bine si ce e rau? Mai toate generatiile de pana acum credeau ca nu. Chiar daca acel cineva e extrem de atent si de empatic, viata lui limitata tot nu ii va oferi suficiente informatii pentru a-i construi un sistem de valori personal care sa nu se darame la prima situatie deosebita pe care o intalneste.

De ce refuza noile generatii modelele clasice? Au impresia ca lumea s-a schimbat? Atat de mult incat vechile moduri de a invata sunt expirate? Daunatoare chiar? Mai mult, care sunt modelele moderne? Bun, religia nu mai e buna. E retrograda, ne invata chestii nasoale, opiul popoarelor si alte de-astea. Scoala e de cacat. Scoala romaneasca si mai si. Parintii nu stiu nimic ca ei au trait in alta epoca. De unde invatam? De pe Internet? De la prieteni? De la televizor? Din cartile micilor vedete locale? Ma tem ca nu e nici pe departe suficient. Si nu ca mi-ar pasa asa tare, dar oamenii lipsiti de un sistem solid de valori sunt extrem de manipulabili. Se raliaza cu mare usurinta oricarei cauze care le este prezentata cu putina persuasiune. Si fac viata prea usoara tuturor leprelor care traiesc din promovarea imposturii. Si mult prea grea celorlalti.

Omul modern are nevoie de droguri. O nevoie imperioasa, acuta, o nevoie care nu poate fi tinuta in loc de nimic. Omul modern se raporteaza la orice ca la un drog. Jumatate din cumparaturile pe care le facem sunt facute pentru exaltarea creierului si nu din nevoie. Jumatatea necesara, va avea mereu anumite calitati, anumite marci, sau va costa mult mai mult decat ar fi cazul. Tot drog e si asta. Mersul cu masina e un drog. Ne face sa ne simtim bine, capabili, potenti. Sexul e un drog, consumat in tabloide, in reviste glossy sau, executat sportiv, la perfectie, cu persoane pe care abia le cunoastem.

Politica, scandalurile, cancanurile, emisiunile care ne arata mizeria umana sub cele mai diverse forme, sunt tot droguri. OTV-ul e un drog. Oamenii care se uita la aceste monstruozitati se simt bine pentru ca, oricat ar fi decazut, oricat de jos ar fi ajuns pe orice scara a umanitatii, oricand se gasesc unii care sa stea mai jos decat ei.

Temele mari ale omenirii moderne sunt de asemenea droguri. Ecologia, drepturile diferitelor tipuri de minoritati, incalzirea globala, grija (falsa) pentru diferite categorii defavorizate, sunt, de asemenea, droguri. Le consumam ca pe pastile de Ecstasy pentru ca ne fac sa ne simtim grozavi.

Publicitatea pentru majoritatea produselor nu se mai refera de mult la calitatile acestora. Se refera la felul in care ne fac sa ne simtim. Si anume bine. Exceptional. Speciali. Deosebiti. Nu ca orice taran prost. Noi suntem mai buni. Pentru ca am cumparat produsul X. Pentru ca ne uitam la emisiunea Y. Pentru ca stim cum e treaba cu calota glaciara si cu gaura din stratul de ozon. Pentru ca ne pasa de una sau de alta.

Suntem, in realitate, din nefericire, o adunatura de caragiosi drogati, cu nimic mai buni decat cei de sub poduri care au nevoie de o simpla injectie pentru a se simti la fel ca noi. In al noualea cer. Deasupra amaratilor. Deasupra celor care nu au acces la drogul cu pricina.

Dincolo de problemele medicale insa, drogurile sunt rele pentru ca sunt false. Pot ameti creierul o vreme dar la un moment dat creierul se invata cu ele si revine la normal, adica la o viata plina de griji, de intrebari, de nefericiri si nesigurante, de responsabilitati. Orice drogat care se respecta va cauta un drog mai puternic, care sa-l ameteasca din nou. Si va gasi pentru ca are la dispozitie o paleta foarte larga.

Nu demult, demnitatea umana era cladita din suferinta si umilinta. Oamenii cei mai demni erau aceia care reusisera sa treaca cu bine peste cele mai crunte incercari ale sortii. Acum, respectul de sine este cu atat mai mare cu cat reusim sa eludam cu mai mult succes aceste lucruri. Sa le pasam altora si noi sa ne continuam viata pe jumatate ametiti de imensa cantitate de droguri pe care le bagam in noi in fiecare zi al carui singur scop este sa ne dea satisfactie.

Parca ii aud pe cei care citesc ce scriu eu aici “bine, si? care e ideea? vreo concluzie?” Nu. Nici o concluzie. Acest articol nu este un drog pentru voi. E doar pentru mine. Eu m-am prins. Eu sunt deasupra. Eu stiu ceea ce altii nu stiu. Vai, ce bine e…

Niciodata nu mi-a placut Andrei Gheorghe. E ceva stramb la omusorul asta, ceva pe care nu il pot defini (si nu ma refer la faptul ca e semidoct si obraznic ca sunt multi asa) si care ma face sa ma crispez de cate ori ii aud numele cam cum as face daca m-as intalni brusc pe strada cu o furnica de dimensiunea unui elefant (sau cu un elefant de dimensiunea unei furnici).

Cu toate acestea, am ras copios cand cea mai buna trupa de comedie din lume, cunoscuta sub numele de clasa politica romaneasca, a decis sa-l ia ucenic, purtator de cuvant la Ministerul de Finante. Imi si imaginez dialogul:

– Salut, sunt Andrei Gheorghe, sunt noul purtator de cuvant.
– A, domnu Gheorghe, bine ati venit, a trecut ceva vreme de cand nu a mai purtat nimeni cuvantul.
– Bine, lasa asta, spune-mi, ce anume trebuie sa fac eu aici?
– Pai… sa purtati cuvantul. Ba Vasile, unde dracu e cuvantul?
– Nu stiu Ionele, noi aici avem cifre, numere, stam prost cu literatura.
– Da ba Vasile, da avem un cuvant. Stiu sigur ca trebuie sa fie pe aici pe undeva. Mi-a zis mie domnu ministru.
– Lasa-ma dracului in pace cu prostiile tale, n-a trebuit nimanui cuvantul ala pana acum, nu stie nimeni unde e.

Dupa cateva saptamani de cautare furibunda si lipsita de succes a cuvantului, Gheorghe s-a hotarat sa se ocupe de altele. Sa-si faca si el de lucru pe acolo. Si intr-o buna zi, care incepuse cu o puternica durere de cap, Gheorghe s-a decis sa vopseasca site-ul ministerului in violet. Intrebat ce l-a manat in lupta, a reusit performanta uluitoare de a produce urmatoarele cuvinte:

Este vorba de o seductie voita, prin amplificarea tertiarului imaginar, care, inevitabil si mefistofelic, va duce la repetarea inversa a numelui lui Sebastian Vladescu, pentru subjugarea totala si fiscala a iobagului roman.

Urat faci la betie coane Gheorghe. La orice m-as fi asteptat numa la asta nu. Auzi fa, tertiarul imaginar. Fa, tare fu tzuica la nenea asta. Staaai ca m-am prins. Nu e numai bautura. O fi si tras un pic de verdeata si in combinatie cu bautura uite ce-a iesit. Da ce nu pricep e de ce vorbeste urat. Adica cui iobaga? Si de ce? Romanului? Adica Gheorghe asta iobaga mefistofelic romanului? Dupa seductie?

Deci pana la urma, fa proasto, daca facem hermeneutica pe ce a zis Gheorghe ne iese un fel de “Sa va seduc ca dracu si sa va fut in gura”. Bravo coane. Ai gasit cuvantul si l-ai purtat. Pe banii alora de-i futi in gura. Jos palaria.

Hai sa nu reinventam roata – zice omul destept care vrea sa arate altor oameni ca el stie si ei nu. Hai ca va zic eu cum e cu roata, nu mai pierdeti voi timpul gandind. Timpul e pretios, il puteti petrece la bere, meci, seminte, Heidegger, alegeti voi ce va amuza.

De ce sa reinventam roata – zice omul lenes catre cel care ii cere ceva, hai sa angajam pe cineva care a fost acolo si stie cum se construieste, nu putem sa consumam resurse pretioase pentru a face ceva ce deja a fost facut.

Nu vreau sa reinventez roata – zice omul grabit care are alte treburi si ar prefera sa-i spuna cineva repede cum se face roata, daca se poate pe puncte (nu mai mult de 5) si concis. N-am timp de asta, eu vreau roata gata facuta.

Eu, pe de alta parte, sunt in contratimp. Am reinventat cateva roti de-a lungul timpului si de fiecare data am fost foarte mandru de mine. E foarte placut sa ti se valideze de o asemenea maniera procesul de gandire, sa ti se confirme atat de bine felul in care iti functioneaza creierul. Iti da incredere in tine, in capacitatea de a rezolva probleme intr-un mod corect. Bineinteles daca roata e rotunda cu gaura in mijloc si nu patrata sau cu gaura in lateral.

Nu inseamna ca nu trebuie sa faci efortul de a cauta. De a vedea daca exista roata. Dar daca nu gasesti, aia e, pui mana si o reinventezi. Si ai grija sa iti iasa rotunda si cu gaura in centru.

In general trebuie privita cu maxima circumspectie orice idee a carei prima si cea mai importanta consecinta inseamna mai putina munca pentru tine. Pentru ca avem un creier parsiv. Pentru ca sunt sanse foarte mari ca ideea sa fie foarte proasta si sa nu aduca nimic bun. Lenesul mai mult alearga. Alearga dupa inventatorul rotii in loc sa o reinventeze si sa mearga lejer pe bicicleta.

Si hai sa reinventam reinventarea rotii. Mai lasati un pic cliseul asta sa se odihneasca, va rog eu frumos, ca in ultima saptamana l-am intalnit de vreo 20 de ori. De cate ori va vine sa o ziceti pe aia cu roata, luati o secunda de pauza. Si nu va sfiiti sa reinventati roti. Asa se invata.

Printr-o curioasa miscare a sortii, in perioada vacantei copiilor, m-am trezit impreuna cu un grup de amici si cu Stefan in Bulgaria, la Bansko, la ski. Eu mare legatura cu sportul asta n-am dar copilului ii place asa ca am zis ca hai … Pornind cu scepticismul obligatoriu inceperii oricarei vacante in Bulgaria (asta fiind a doua), am constatat urmatoarele:

• Bansko e o statiune decenta
• Bansko are 70 de kilometrii de partie (nu stiu daca noi totalizam atat de multi in toata Romania)
• Bansko are probabil mai multi kilometri de telescaun decat avem noi de sfori de rufe.
• Si, cel mai amuzant amanunt (nu si pentru mine), din 10 turisti, 9 erau romani.

Si m-am gandit asa:

• La mare, mergem in Bulgaria (bine, unii din noi se pot duce si la mama dracului in Bora Bora dar oricum, litoralul Bulgaresc e plin de romani).
• La munte, mergem in Bulgaria
• Ne inmatriculam masinile in Bulgaria.
• Mai nou exista oameni care isi inregistreaza firmele in Bulgaria, unde taxele se pare ca sunt mai mici.

La ce dracu ne mai trebuie Romania? Cui foloseste o tara ca asta? Eu as zice sa o vindem. Poate luam ceva bani pe ea si terminam autostrazile din Bulgaria, care ne-ar fi mult mai de folos decat astea de pe aici. Era la un moment dat un anunt de vanzare a Romaniei pe e-bay, omuletul ala avea dreptate. Ce anume mai putem face cu Romania? Sau sa o lasam clasei conducatoare sa se joace de-a guvernarea, aruncand unii spre altii cu artificii violet? In felul asta ne-am asigura ca ii tinem ocupati si nu fac rau in alte parti.

E incredibil sa vezi ca exista o gramada de oameni in tara asta care au si bani si dorinta de a-i cheltui si pe partea cealalta, nu exista nimeni care sa vrea sa-i castige. Hotelurile de pe litoralul si din statiunile montane Romanesti sunt pline de oameni cu variate feluri de bilete de tratament subventionate de stat in timp ce aia care isi castiga banii se duc si ii cheltuiesc la sud de Dunare.

Ce fac oamenii de afaceri romani? De ce nu vor ei sa castige acesti bani? Poate pentru ca majoritatea lor au devenit oameni de afaceri in trei luni de zile printr-o miscare din inchietura bratului? Si o afacere de-aia cu munca, cu investitie si castig peste 5 ani li se pare scarbos de obositoare? Nu mai bine isi folosesc ei influenta politica (pe care o au) pentru a scapa de parnaie? Decat sa o foloseasca pentru a forta aparitia unor proiecte din care sa castige bani?