Semper in excrementum sole profundum qui variat    
După vacanţă
August 27th, 2013 by Sorin in Blog 8 Comments

M-am intors din (aproape) două săptămâni de plimbări. Împreună cu restul familiei am incercat să petrecem cât mai mult timp posibil în Retezat, cu principalul scop de a îi arăta Cristinei cum e la munte cu cortul. Ploaia şi frigul ne-au gonit de acolo mai devreme decât plănuisem aşa că ne-am mai plimbat niţel la altitudini mai joase, prin cheile Nerei şi la Olăneşti. In fine, nimic special. Nu e prima dată când facem asta. Să speram că nu e nici ultima. A fost frumos, am văzut şi revăzut lucruri interesante, ne-am simtit bine.

Dar de data asta m-au deranjat oamenii. Mult mai mult decat de obicei. Nu oamenii locului ci colegii mei de turism. Era ceva diferit în ei, ceva ce nu mai văzusem, cel puţin nu într-o asemenea cantitate. Ceva ce îi făcea cumplit de greu de suportat. Turiştii acestui an păreau mult mai agresivi în atitudine decât cei de pana acum. Constant nemultumiţi, de parcă în mod continuu erau inşelati de cineva. De parca nimic din ceea ce vedeau nu se ridica la înălţimea dorinţelor şi valorii lor. De parcă li se cuvenea mult mai mult decât se vedea si decât căpătau.

Mă uitam la ei şi mă gândeam cum credeam eu, cand eram ceva mai tânăr, în toate utopiile SF care afirmă că e bine ca toţi oamenii să se civilizeze şi să se emancipeze. Uite ca s-au emancipat. Acum au drepturi. Dreptul de a vedea o cascadă mai mare decât aia pe care a lasat-o Dumnezeu (sau mama natură, tata natură, unchiul natură, etc.). Dreptul de a ajunge la destinaţie mai repede decât îi permit picioarele. Dreptul de a vedea o iarbă mai verde, o stâncă mai albă şi un cer mai albastru decât oferă peisajul. Constant în gardă, scanează ambianţa căutând neconformităţi cu celesta lor persoană.

Într-un continuu protest, acompaniat de o obsesie a afişării, de un exhibitionism total, îmbrăcăminte stridentă şi nepotrivită, vorbit tare şi cu multe interjecţii, înghesuit unul în altul la o coadă de 4-5 ca nu cumva să îşi piardă rândul, fotografiind în neştire cu tot felul de dispozitive care de care mai mari şi complicate. Am fost tot timpul învăţat că descoperirea unor locuri noi este o experienţă personală şi că, dacă se nimeresc mai multe persoane care descoperă acelaşi loc în acelaşi timp, e frumos să incerce sa nu iasă prea tare în evidenta. Să facă toate eforturile ca fiecare să poată pretinde că e singur acolo, dacă vrea. Ei bine, nu mai e cazul. Pe cărări de munte, oamenii spaţiati la 150 de m strigă unul la altul (deşi au walkie-talkie), odată opriţi în faţa “obiectivului” se înghesuie în el astfel incat te simti ca la muzeu în ziua în care intrarea e gratuită. Turismul a devenit o luptă pentru supravieţuire şi pentru întâietate.

Toate eforturile mele de ani de zile de a accepta lumea aşa cum e, de a inţelege pe oricine, de a nu desconsidera pe nimeni, indiferent de cum arată sau de cum se poartă, au fost nimicite în cateva zile. Am pierdut bătălia. Am fost invins de cetateanul emancipat al secolului 21, maimuţa lipsită de discernământ căruia i s-a creat impresia ca lumea îi aparţine şi că poate face ce vrea cu ea. Şi face ce il duce capul, se şterge cu ea la cur şi urlă ca nu e destul de pufoasă.

Şi nu erau numai oameni cu minte sau bani puţini. Nu, majoritatea lor erau “oameni civilizaţi”, cu telefoane scumpe, maşini, îmbrăcăminte tehnică performantă şi o căruţă de principii, fiecare menit să le demonstreze cât sunt ei de importanţi şi cum lumea asta românească nu îi merită. Si toate acestea erau evacuate din fiinţa lor pe toate găurile în fiecare moment. De regulă însoţite de o judecată rapidă din ciclul “de-aia nu ajungem noi românii nicăieri…”. Nu ajungem nicăieri pentru că nu le oferim acestor creaturi suficientă satisfacţie. Ei reprezintă hârtia de turnesol a capacităţii poporului român. Dacă ei sunt nefericiţi, poporul e de căcat, dacă ar fi relativ fericiţi (ceea ce încă nu se întâmplă), poporul ar mai avea o şansă.

Sper sincer ca asta e doar o fază. Sper ca e o boală de tinereţe a unei societăţi bătrâne care nu a acceptat niciodată cu adevărat maturitatea şi s-a trezit la vârsta senectuţii obligată să înveţe din nou să meargă. Şi primul lucru pe care l-a făcut a fost să se îmbrace în pantaloni scurţi şi să urle fără să înţeleagă cât e de grotesc să vezi moşi şi babe cu suzete în gură.

Iar pentru vacanţa viitoare va trebui să iau măsuri. Nu ştiu exact ce e de făcut dar am un an la dispoziţie să aflu.

Bine v-am regăsit, scuze pentru absenţă. Sper să scriu mai des în viitor.

Mai usor cu legea pe scari
June 28th, 2012 by Sorin in Blog 3 Comments

The Mona Lisa

Un om ragaie zgomotos in autobuz. Dupa care rade, satisfacut. Prin mintea tuturor colegilor de autobuz trece urmatorul gand: ar trebui sa existe o lege impotriva celor care ragaie in autobuz. Iar rasul de dupa ar trebui sa fie circumstanta agravanta.

Toate frustrarile personale in ultima vreme se transforma in proiecte de legi. Orice deranj minor, orice suparare nesemnificativa este imediat integrata intr-un model juridic. O lege impotriva tatuajelor pe spate. O lege care sa protejeze tatuajele pe spate. O lege impotriva fustelor prea scurte. O lege care sa protejeze fustele prea scurte. O lege care sa-i pedepseasca pe cei care merg prea incet pe strazile inguste. Una care sa-i protejeze. O lege care sa protejeze persoanele cu caini mici spre medii. O lege care sa interzica mersul cu caini pe strada. O lege care sa interzica purtatul bratarilor de aur. Una care sa oblige pe toata lumea sa poarte bratari de aur.

Atat de putina minte avem. Nu dorim sa mai fim implicati in propria noastra viata, vrem ca ea sa fie reglementata legal astfel incat sa fie perfecta prin lege. Si oricine care face ceva impotriva perfectiunii ei sa fie pedepsit. Repede. Nimeni nu mai e dispus sa puna mana sa isi rezolve propriile probleme. Trebuie sa le rezolve politia. Justitia. Cineva care sa nu fim noi.

E nasoala viata? E nasoala pentru ca nu e corect reglementata, zice Gigel. Daca ar da astia niste legi… ar fi bine. Am fi cu totii fericiti.

De unde pasiunea asta pentru legi intr-o tara in care nimanui nu-i trece prin cap sa le respecte pe cele care sunt deja in vigoare? Din dorinta de a scoate castanele din foc cu mana altuia? Din lipsa de asumare a responsabilitatii personale?

Din credinta lui Gigel ca ceea ce il deranjeaza pe Gigel ar trebui sa deranjeze pe toata lumea. Pentru ca Gigel este perfect. Gigel stie tot, pentru ca Gigel are televizor si Internet. Gigel intelege tot pentru ca se uita la talk show-uri si citeste reviste in care scriu intelectuali. Gigel are solutia tuturor problemelor, ar fi suficient sa umble cineva cateva zile cu pixul in mana dupa el si sa noteze tot ce il deranjeaza. Dupa care sa dea, frate, LEGI. Cu PEDEPSE. PUSCARIE!. MOARTE! IN CHINURI!!!

Mie imi e frica de legi. Cu cat apar mai multe cu atat ma simt mai ingradit, chiar daca nu ma vizeaza pe mine in mod direct. Orice lege mi se pare un pericol imens pentru fluiditatea naturala a vietii. Orice lege aparuta mi se pare o infrangere. O infrangere a societatii, o infrangere a umanitatii si in special o infrangere a educatiei. Nu sunt nici naiv nici anarhist imbecil, imi dau seama ca e nevoie de legi si ca trebuiesc aplicate. Dar nu atat de multe, nu atat de aproape de viata mea cotidiana, nu atat de impletite cu gesturile mele zilnice.

Deja suntem toti infractori fara sa stim. E imposibil sa traiesti o viata normala fara sa calci o gramada de legi. Zilnic. Fara sa ai nici cea mai vaga idee ca le-ai calcat. Legi care nici macar nu pot fi prevazute de bunul simt. Legi care ne fac pe toti controlabili, daca cineva are nevoie de asta. Si tot nu ne ajunge. Vrem mai multe. Si mai multe. Si mai particulare, si mai precise, si mai complicate.

Mi-as dori ca omul care ragaie in tramvai si rade sa nu o mai faca. Mi-as dori ca parintii lui sa-i fi spus ca nu e frumos sa faci asta, ca scoala sa-l fi invatat ca asa ceva e inacceptabil, ca societatea, prin zeflemea si prin priviri dispretuitoare sa-l determine sa inceteze. Nu imi doresc sa apara un politist care sa-i puna catuse. Pentru ca acelasi politist o sa-mi puna si mie catuse cateva zile mai tarziu pentru ca m-am imbracat in galben. Ca am uitat sa va zic ca lui Gigel nu-i place galbenul. Il considera o insulta la adresa lumii. Crede cu tarie ca ar trebui sa se dea o lege…

Multi ani am crezut in prostie. Eram convins ca prostia e o explicatie perfecta pentru toate cazurile in care oamenii reactionau pe dos in situatii limpezi, in care nu intelegeau lucruri elementare, pentru toate comportamentele aiuristice, pentru agresivitatea pe care o manifestau mai tot timpul.

Priveam toate manifestarile umane absurde si eram convins ca undeva, la baza lor, sta chipul had al prostiei. Discutii interminabile care reuseau sa ocoleasca subiectul ore intregi, excese absurde care aparent faceau la fel de mult rau celor care le infaptuiau ca si celor care sufereau din cauza lor, toate acestea purtau dupa ele explicatia facila si universala: cineva, undeva, nu pricepe. Nu-l duce capul. Atata poate. Trebuie cautat, identificat si invatat. Trebuie sa i se explice.

Ma refer aici la prostie ca fiind incapacitatea biologica de a pricepe. La oameni care, din nastere sau educatie primara, sunt lipsiti de anumite instrumente, handicapati, in sensul propriu al termenului, ca si cum le-ar lipsi o mana sau un picior. Dar nevinovati. Asa s-au nascut. Nu actiunile lor au condus aici ci un simplu ghinion.

Cu trecerea anilor mi-am dat seama ca aceasta credinta aproape totala in prostie este ea insasi o prostie. In cazul meu, era insotita de naivitatea cu care credeam ca oamenii sunt curiosi, ca vor sa inteleaga, ca vor sa afle, ca vor, daca se poate, sa nu mai fie prosti. De fiecare data insa, ceva nu se potrivea pana la capat. De fiecare data ramaneau lucruri neexplicate. Prostia nevinovata, care paruse explicatia suprema pentru toate ciudateniile din jurul meu, nu rezista niciodata unei analize lucide.

Si astfel, initial mai mult in gluma, iar apoi din ce in ce mai serios, am incercat o alta ipoteza. Care dintr-o data a facut lumea mult mai clara si explicatiile mult mai plauzibile (desi ceva mai greu de obtinut): NU EXISTA PROSTIE. Cu cateva posibile exceptii patologice, orice caz pe care ne place sa-l explicam prin prostie este in realitate un amestec de nesimtire si rautate.

In primul rand, orice clarificare creaza un dezechilibru in raportul de putere. Cel care explica este avantajat. Avantaj pe care celalalt nu vrea sa-l ofere. Nu conteaza cine are dreptate. Cand cineva are o treaba de facut si nu o face, va afirma tot timpul ca nu a priceput. Oricate explicatii i s-ar da, situatia va ramane aceeasi, acceptarea explicatiei il dezavantajeaza clar, trebuie sa recunoasca ca a gresit pana in momentul acesteia si sa isi schimbe atitudinea de atunci incolo. Orice explicatie acceptata este privita ca o infrangere si este contabilizata ca atare. Mai mult, daca la un moment dat cineva accepta o explicatie, va reveni asupra ei cu prima ocazie spunand ca “nu asa a inteles de fapt” si ca in ultima instanta “nu asta a acceptat”. Acceptarea unei clarificari nu conduce catre acceptarea automata a consecintelor acesteia.

Nu are importanta nici macar daca este in interesul lor. Interesul lor nu este cel care pare evident. Interesul lor este sa se inconjoare cu o ceata groasa, in care nimic nu mai e clar si evident, in care nimic nu e fundamental gresit si nici un repros nu e altceva decat o banala diferenta de punct de vedere. Totul este un joc de putere. Este mult mai importanta scaderea probabilitatii unui dezastru decat intelegerea.

Ne alintam presupunand ca daca acumulam suficiente argumente, celalalt va trebui sa accepte viziunea noastra. Ei bine, nu. Nu va accepta. Fie si numai pentru ca nu vrea sa ne dea castig de cauza. Nu stie de ce si nu-l intereseaza. Mai mult, cu cat argumentele noastre sunt mai multe, cu cat sansa de a-i “scutura lumea” celuilalt este mai mare, cu atat sansele de a fi acceptate sunt mai mici.

In al doilea rand, de cele mai multe ori, acesti oamenii nu sunt la inceput de drum. Se afla probabil la jumatatea cine stie carui plan, care a inceput de la anumite premise. Prabusirea acelor premise poate sa insemne distrugerea intregului demers. Acceptarea unui punct de vedere care nu a intrat intre acele premise este, din punctul lor de vedere, foarte periculoasa. Nu stiu in ce fel si nu stau sa analizeze. E mai simplu sa il respinga.

Acceptarea unei explicatii implica acceptarea propriei deficiente. Omul trebuie sa fie pregatit sa accepte ca modul sau de gandire poate avea lacune. Ca poate avea nevoie de completari. De corectii. Ca s-ar putea sa nu fie inca perfect. Ca s-ar putea sa trebuiasca sa accepte si urmatoarea explicatie, si pe cea care ii va urma, si asa mai departe. Sunt putini cei care pot trai cu atata incertitudine.

Si daca nici una dintre aceste situatii nu se aplica, nu vor accepta din rautate. “Cine esti tu sa-mi spui mie ce sa fac? Daca accept explicatia ta iti ofer un premiu si nu vreau.”

In concluzie, nu mai cred in prostie. Nu mai accept prostia ca scuza din partea nimanui. Nu cred ca oamenii sunt incapabili sa priceapa, cred ca nu vor sa o faca, cred ca rezista cu toata fiinta lor, pentru ca privesc “intelegerea” ca pe o cedare. Ca pe o infrangere. Sau ca pe o victorie de-a celuilalt.

Sigur, in felul acesta isi vor petrece intreaga viata in aceeasi supa, care va deveni din ce in ce mai alterata, in lipsa corectiilor din exterior. Nu vor intelege mare lucru din propria lor existenta, caci, cum poti sa intelegi ceva daca ai impresia ca stii deja tot ce iti trebuie? Dar se vor simti in siguranta si vor avea satisactia suprema ca “pe ei nu i-a condus nimeni”.

Unii vor spune ca asta este definitia prostiei. Ca oamenii prosti sunt in realitate “incuiati” din diverse motive. Pot accepta acest lucru. Ce nu pot sa accept insa este lipsa vinei. Oamenii acestia sunt vinovati. Nu sunt pur si simplu lipsiti de mijloace din vina altcuiva. In fata unei lumi de o frumusete si de o complexitate uluitoare, singura atitudine corecta e sa accepti ca nu pricepi mare lucru si ca orice informatie care vine spre tine, de oriunde, are cel putin o sansa sa iti schimbe complet modul de gandire.

Sifilisul este unul dintre cele mai limpezi exemple ale justitiei divine. Il capeti in urma pacatului, ataca exact acea parte a corpului cu care ai pacatuit, si, pana nu demult, te omoara. Dar, ca orice justitie, si justitia divina are (cel putin din punctul nostru de vedere) victime colaterale. Victimele colaterale in cazul bolilor venerice […]

Kali Nifta
April 4th, 2012 by Sorin in Muzica 2 Comments

Calcaiul cizmei italiene se numeste Salento. Fix in centrul calcaiului exista o regiune unde se vorbeste… greceste. Nu chiar greaca moderna ci un dialect grecesc numit griko, foarte apropiat insa de limba greaca. Cu cateva cuvine italiene amestecate. Se pare ca au existat doua momente importante in care grecii au migrat in Italia de sud. […]

Lord of the dance
March 21st, 2012 by Sorin in Muzica 4 Comments

In secolul 18, in Anglia, apar o serie de miscari religioase aparte. Una dintre ele se intitula “Societatea unita a credinciosilor in cea de-a doua aparitie a lui Cristos”. Numele mai scurt – “Shakers” – vine de la modul in care isi scuturau capetele in timpul slujbelor. Nu insistam foarte mult asupra lor, desi din […]

Dolcenera
January 11th, 2012 by Sorin in Muzica 5 Comments

Dolcenera este un cantec care ma obsedeaza de ceva vreme, compus de un domn numit Fabritio de Andre, genovez. Genova a fost de multe ori inundata iar in 1972 pare sa fi fost foarte rau. Dolcenera descrie acea inundatie si descrie paroxismul, atat cel provocat de apa cat si cel adus de dragoste… Este vorba […]

Sa moara capra vecinului
January 9th, 2012 by Sorin in Blog No Comments

Dorinta mortii caprei vecinului este atat de frecventa incat ar putea fi declarata element de patrimoniu – daca se aproba legea lui Socaciu, probabil ca nu va mai putea fi folosita in reclame. De ce ne dorim moartea caprei vecinului? Zicala e foarte veche dar ultimii cativa zeci de ani au transformat-o intr-o emotie nationala, atat de raspandita, existand in forme atat de nuantate incat nu mai poate fi explicata prin simpla si banala invidie. Nu la atat de multi oameni, atat de diferiti, nu pentru atatia ani. Mai ales, ca aceasta traire persista (si chiar s-a multiplicat) si in lumea asta noua, libera si transparenta.

Traim intr-o tara lipsita de coerenta. Societatea este complicata, functioneaza pe baza unor grupuri de interese de dimensiuni si putere dintre cele mai variate. Aproape nimeni nu este ceea ce pare. Exista atatea metode de a “face rost” de diferite lucruri, de la masini scumpe la pret de nimic, pana la bani gramada in timp foarte scurt, aparent cu efort minim, incat capra vecinului nu are aproape niciodata o explicatie plauzibila.

In timpul celor 50 de ani de comunism, teoretic, toata lumea era la fel de saraca. Si totusi, existau oameni, care aveau aceleasi meserii si aceleasi posibilitati si care reuseau sa adune mai mult. Mai un apartament, mai doua Dacii, mai trei-patru video-uri, mai doua televizoare color. Nu se stia cum.

Dupa zbuciumul din 1989, baietii veseli s-au imbogatit rapid, nu prin abilitati antreprenoriale ci pur si simplu prin dimensiunea agendei telefonice.

De cel putin 70 de ani sunt extrem de putini oamenii care si-au cumparat capra de la magazinul de capre, cu factura si certificat de garantie, cu bani munciti intr-o maniera vizibila dar exista extrem de multi la care capra apare brusc in batatura, in lipsa oricarei explicatii. “Mi-a dat-o un prieten cadou, el a plecat in Canada si nu-i mai trebuie”. “A venit singura dom’le, a batut cu cornul in poarta, ce era sa fac, s-o las sa moara de foame?” “A fost tot timpul aici capra sefu’ n-ai vazut-o matale, e capra matusii mele care o are mostenita de la o bunica de-a ei, e in familia mea de sute de ani”.

Una peste alta, nu stim. Daca luam primii cei mai bogati 100 de oameni din Statele Unite sau din alte tari europene o sa aflam 80% din felul in care au devenit mari proprietari de capre, cazurile lor se studiaza in scoli, se disemineaza in societate in diferite moduri, exista un istoric al fiecaruia. Daca ii luam pe cei de la noi, nu gasim nici o explicatie. Una simpla, directa si onesta, nu una demna de o carte politista.

Si uite asa, in ochii nostri, capra nu e aproape niciodata o consecinta fireasca a unei conduite admirabile ci un fals, o aberatie, un lucru care rupe matricea normala a lumii, ceva care creeaza incoerenta si panica. Si o vrem moarta, o vrem disparuta, pentru a reface cursul normal al lucrurilor. O vrem moarta, nu pentru ca suntem invidiosi pe proprietarul ei, ci pentru ca, din cate stim noi despre lume si viata, ea nu trebuia sa se afle acolo. Prezenta ei invalideaza toata filozofia noastra de viata si contrazice toate legile naturii pe care ne construim zi de zi existenta. De aceea, ori noi ori capra trebuie sa moara. Si preferam sa fie ea. Nu e invidie, e pur si simplu o dorinta legitima de a indrepta lumea.

Sigur, de atatia ani, am devenit paranoici. Dupa atatea capre aparute pe nepusa-masa, acum poate sa apara si mama caprelor cu mama justificarilor, nu mai credem. Ne-am resemnat cu ideea ca lumea e mai complicata decat putem noi intelege si in consecinta vom fi pacaliti oricum. Capra e clar furata. Si, evident, trebuie sa moara. Iar atitudinea asta e de preferat celei in care dorim moartea vecinului pentru a-i fura capra.

Domnul Socaciu isi face reclama
January 4th, 2012 by Sorin in Blog 2 Comments

In urma aparitiei unei reclame la Romtelecom in care s-a folosit un colind (Domn, domn sa’naltam a fost inlocuit cu Rom, rom telecom), domnul Socaciu a introdus pe ordinea de zi a Parlamentului un amendament la legea audiovizualului prin care sa se interzica utilizarea elementelor patrimoniului national in spoturi publicitare.

Elementele patrimoniului national sunt toate practicile, obiectele, expresiile, cunostintele, spatiile, etc. pe care romanii le recunosc ca fiind definitorii pentru ei. Cu alte cuvinte, domnul Socaciu vrea ca in nici un clip publicitar sa nu apara nimic tipic romanesc.

Trecem peste faptul ca o astfel de lege ar avea un efect invers, in loc sa faca bine “elementelor” le-ar face sa fie repede uitate, in loc sa impinga “elementele” in viata de zi cu zi, sa le lase sa evolueze, sa se amestece cu lumea, asa cum e ea, sa “traiasca”, le-ar arunca intr-un imobilism prafuit si in uitare.

Trecem si peste faptul ca scoaterea lor din circuitul comercial ar face sa existe mai putin interes (si mai putini bani) in intretinerea lor.

Ne oprim acolo unde nu pare sa se opreasca nimeni, si anume la demonizarea, pentru a nu stiu cata oara, a reclamelor, a publicitatii, a comertului. Pentru ca, in subtext, se afirma ca simbolurile nationale (mari, importante, frumoase, inaltatoare) nu trebuie asociate cu demersul ieftin, mercantil, urat al comertului. Si chiar daca amendamentul va fi uitat, e posibil ca in mintea oamenilor sa se adauge inca putina ura la adresa publicitatii.

Intr-o lume in care noi primim totul pe gratis (sau aproape pe gratis) – televizor, internet, ziare, stiri, productii uriase – noi continuam sa murim de nervi ca exista reclame. Sa ne suparam pe publicitate, sa privim cu scarba comertul si pe comercianti.

Evident ca exista reclame proaste. Evident ca exista publicitate agresiva, evident ca exista comercianti care inseala. Dar, in lipsa publicitatii si a comertului murim de foame. Nu cred ca exista pe lumea asta om care sa nu beneficieze de pe urma lor. Iar cele doua sunt legate intre ele.

Mai mult, reclamele reusite contribuie la o cultura populara, aduc in lume expresii, arhetipuri, fac exact ceea ce fac si filmele, si cartile si toate celelalte moduri de manifestare umana. Unele sunt revoltatoare. Asa cum au existat filme revoltatoare, carti revoltatoare, muzica revoltatoare. Dar eu unul nu-mi pot imagina lumea asta fara reclame. Fara efortul si inteligenta (multa, putina) depusa de oamenii care vor sa vanda ceva cuiva. Si, daca se poate, sa vanda mai mult decat vecinul, care produce acelasi lucru.

Reclama exista peste tot, pana si in cele mai inalte si rafinate sfere ale umanitatii. Urmariti, va rog frumos, campania publicitara impecabila facuta de cei de la acceleratorul de particule de la CERN. Credeti ca e facuta din greseala? Incercati sa aflati cati oameni care au descoperit lucruri miraculoase au sfarsit uitati pentru ca nu au stiut sa isi anunte descoperirea cum trebuie. Si cum aceeasi descoperire a aparut cativa ani mai tarziu, in mana cuiva care s-a priceput nitel la a-si face reclama si a cules toti laurii.

Reclama face parte din viata naturala, pana si animalele isi fac reclama prin penaje colorate, cozi supradimensionate, tipete stridente, exact cum facem si noi. Si ala care are coada mai colorata castiga in fata aluia reflexiv, inteligent si sensibil.

Si daca vreunul dintre voi a fost revoltat de rom, rom, telecom, era suficient sa trimiteti o solicitare de reziliere a contractului pe care il aveti cu Romtelecom si sa mentionati motivul. Daca se strangeau doar cateva sute de astfel de solicitari, fac pariu ca romtelecomul isi cerea scuze si urmatoarea reclama asemanatoare propusa altuia ar fi fost refuzata. Asa cum eu nu mai folosesc produse Gillette.

Iar domnul Socaciu, face si el ce facem cu totii. Isi face reclama…

Tammurriata nera
October 31st, 2011 by Sorin in Muzica 4 Comments

Tammurriata e un dans din zona sud-vestica a Italiei, mai precis din Campagna, in jurul orasului Napoli. Muzica este condusa de instrumentele de percutie, in special de o tamburina mai mare cu clopotei pe margine numita “tammurra”. De unde si numele dansului. Tammurra este intotdeauna insotita de alte instrumente de percutie (alte tamburine, castagnete, etc.) […]