Doamna Asan

asan

Doamna Asan era oarecum bunica unui fost coleg de-al meu de scoala generala. Nu mi-a fost niciodata clar daca era cu adevarat bunica si eram mult prea mic pentru a ma interesa astfel de detalii. Nu imi amintesc exact care anume a fost pozitia ei in familia Asan (familie care a avut primul automobil din Romania) dar a fost prima doamna adevarata pe care am vazut-o. Diferenta dintre ea si celelalte bunici/mame era enorma. In detalii. In modul in care mergea, vorbea, zambea, se uita sever, orice. Enorma. Imi e imposibil sa descriu.

Doamna Asan era intotdeauna prima la spalat geamuri in clasa, la cusut huse pentru banci, la spalat pe jos, in timp ce celelalte mame din prima generatie partial incaltata strambau din nas. Li se parea ca e sub demnitatea lor. Doamna Asan nu parea sa gaseasca absolut nimic sub demnitatea ei, desi diferenta dintre viata pe care o avusese inainte de razboi si cea pe care o avea cand eram eu in scoala generala era imensa si, teoretic, orice ar fi trebuit sa fie sub demnitatea ei.

Mi-am adus aminte de doamna Asan pentru ca in ultima vreme intalnesc din ce in ce mai multi oameni care stramba din nas la diverse activitati, considerandu-le sub demnitatea lor. Romania s-a umplut de duci inchipuiti, conti imaginari si baroni falsi. In fata oricarei activitati, primul lucru pe care il face oricine e sa evalueze rapid cum ii afecteaza demnitatea si respectul de sine. Si, evident, majoritatea activitatilor se regasesc sub baremul minim.

Din ce in ce mai multe figuri pline de scarba ori de cate ori vine vorba de munca. In aceasta mare familie princiara in care suntem toti altete si printese, nimeni nu mai spala geamuri. Cum dracu sa speli geamuri cand ai sange albastru? Cu picatele rosii?

Sa ne fie rusine oameni buni. Sa ne fie rusine. Cine ne credem? De ce suntem cu nasul pe sus? De ce nu recunoastem ca suntem pur si simplu lenesi ca niste chiloti intinsi pe sfoara si ca incercam tot ce putem pentru a nu munci? De ce nu recunoastem ca pur si simplu ne e lene sa facem orice si ca avem pretentia sa fim tinuti in viata doar pentru imaginara noastra valoare inestimabila? Ce-are daca spalam un geam? Daca montam un birou? Se moare din asta?

De ce nu pleci daca nu-ti place?

DSC02888

De ceva vreme incoace mi se pune din ce in ce mai frecvent aceasta intrebare. Este intrebarea pe care o pun cei care ma aud avand pareri nu tocmai dragute despre Romania si despre Bucuresti, despre oamenii care ma inconjoara si cu care ma intalnesc zilnic. Nu tocmai dragute insemnand de obicei teribil de proaste. Nu-mi place Romania si nu-mi place Bucurestiul si nu ma sfiesc sa spun asta ori de cate ori vine vorba. Si, aproape de fiecare data apare si intrebarea – daca nu-ti place, de ce nu pleci? Raspund aici, ca sa pot trimite pe cei care ma mai intreaba, alternativ, fie aici, fie prin alte parti, in functie de cat imi sunt de simpatici.

In primul rand e o chestiune de caracter. Sunt genul caruia ii place sa joace cu cartile pe care le are. Intotdeauna atitudinea mea a fost mai degraba de a vedea cum se poate rezolva o problema care mi-a fost pusa in fata decat de a incerca sa schimb datele ei. M-am nascut in Romania. M-am nascut in Bucuresti. Parintii mei la fel, bunicii mei la fel. Tind sa incerc sa rezolv aceasta problema decat sa incerc sa ii modific datele fundamentale. Probabil ca daca m-as fi nascut in orice alta tara as fi facut la fel.

In al doilea rand, o chestiune de limba. Am calatorit destul si vorbesc trei limbi straine. In fiecare din aceste trei limbi ma simt alt om, mai limitat, uneori aproape necunoscut mie. Am impresia ca sunt ca femeile de 50 de ani care poarta mini si se cred de 20. Si urasc incoerenta personala. Se pare ca pana la urma, cel putin in cazul meu, limba materna va ramane singura in care ma pot exprima pe mine, asa cum sunt.

In al treilea rand, e vorba de familie. Am doi copii care trebuie sa creasca cu bunicii lor. Bunicii lor (din motive explicate in alta parte trebuie sa participe la cresterea nepotilor lor. Sunt oameni care m-au adus pe mine si pe sotia mea pe lume si cred ca trebuie sa ne facem si noi treaba de a le oferi o batranete fericita, inconjurati de nepoti (chiar daca nu una simpla).

Ramanand la copii, mi se pare mai simplu sa ii ghidez prin viata intr-un loc pe care il cunosc bine. Nu cred ca ar fi o idee buna ca atat parintii cat si copiii sa descopere o lume in acelasi timp. Trebuie ca parintele sa fie cu cativa pasi inaintea copilului, cel putin pana la un moment dat. Copilul are nevoie de parinti care sa fie siguri pe ei, care sa-i poata da raspunsuri, care sa se constituie (cel putin o vreme) in modele demne de urmat. Nu cred ca doi emigranti, in cautare de job, cu dificultati majore de a intelege o societate in care abia au aterizat, ale caror zile sunt pline de gafe si de intrebari fara raspuns ar putea fi parinti buni. In scurt timp copiii vor vorbi mai bine limba tarii respective, vor fi mai naturali si mai la ei acasa decat parintii lor si mi-e teama ca noi (parintii) vom deveni pentru ei anacronici mult prea devreme.

In al patrulea rand, am fost tot timpul de parere ca omul nu este construit pentru o viata buna. Cu cat are mai multe probleme, cu cat intampina mai multe dificultati, cu atat ies la iveala toate calitatile acestuia iar caracterul lui se formeaza in mod corect. Se vede deja, in societatile bogate, ca majoritatea oamenilor au impresia ca li se cuvine un anumit gen de bogatie, un anumit gen de viata fara probleme. Nu vreau sa ajung asa, nici eu si cu atat mai putin copiii mei. Trebuie sa invete si ei ca fiecare lucru bun care ti se intampla trebuie pretuit iar cele rele luate ca firesti. Cred ca aceasta atitudine este cea corecta si mi-e teama ca mai devreme sau mai tarziu, intr-o tara in care viata e mai usoara acest lucru va deveni dificil.

In al cincilea rand, am considerat intotdeauna ca o plecare, orice fel de plecare se face si catre ceva, nu numai de undeva. Nu am gasit pana acum un loc, o tara care sa ma atraga intr-un asemenea fel, sa ma faca sa imi doresc sa traiesc acolo atat de mult incat sa devina un scop. In acest moment, mai mult sau mai putin deranjat de Romania si de Bucuresti nu am decat un eventual punct de plecare, nu unul de sosire. Si mi se pare aiurea sa plec de undeva fara sa stiu unde sa vreau sa ajung.

In al saselea rand, cred ca sunt prea batran pentru asa ceva. Am 38 de ani. Majoritatea celor care emigreaza o fac la varste mult mai fragede, inainte de a capata anumite obiceiuri, inainte de a se obisnui cu un anumit gen de viata, inainte de a fi “modelati” de societatea in care traiesc. Am avut ghinionul de a prinde revolutia (sau cum s-o numi) din decembrie la o varsta pacatoasa, aveam 18 ani. Am crezut atunci (asa cum au crezut majoritatea) ca Romania se va schimba fundamental. Am facut un pariu pe care l-am pierdut. Din pacate, momentul pierderii pariului a venit prea tarziu. Am trecut probabil de jumatatea vietii si nu stiu daca m-as adapta in alta societate, nu stiu cat din mine este in esenta asemanator cu societatea de aici, care teoretic nu-mi place. Nu stiu daca m-as simti bine. Inclin sa cred ca nu.

In ultimul rand, cred sincer ca orice om ar trebui sa fie multumit daca si-a atins scopurile majore, indiferent cat de nesemnificative au fost acestea. Am o familie frumoasa, doi copii frumosi, imi face placere sa ma duc acasa si am reusit sa evit o mare parte din mizeria cotidiana (platind un pret, evident, unul despre care voi vorbi cu alta ocazie). Am impresia ca toate acestea sunt intr-un echilibru fragil si cand vad in jurul meu cat de usor se pot distruge astfel de echilibre fragile, ma gandesc ca o schimbare atat de fundamentala poate sa faca mai mult rau decat bine.

Iata, in mare, motivele. Dupa cum se vede ele sunt personale, nu au nici o legatura cu Romania. Nu duc o viata dubla, ziua critic si noaptea adorator al acestei tari. Nu imi place tara, dar acest lucru nu e suficient pentru a pleca. Nu sunt pregatit sa sterg cu buretele o mare parte din viata mea de pana acum, asta e tot. Sper ca v-am raspuns la intrebare.

Un fotbalist bun e specialist in pielarie si gradinarit

fotbalist

Alt comportament deranjant al colegilor mei de plai mioritic. Daca nu se pricep la nimic e relativ in regula, chibiteaza ici-colo de obicei la fotbal, politica si incalzire globala. Dar sa te fereasca Dumnezeu sa se priceapa la ceva. S-a terminat. Orice obiect, preocupare, activitate umana sau mai putin umana care are o relatie cat de mica cu preocuparea respectiva intra in sfera preocuparilor lor directe. Si nu oricum, e ca si cum ar fi facut 2 specializari.

Un bucatar decent stie cam asa: gradinarit (cum se cultiva fructele, legumele), zootehnie (carnea vine din animale, da?), metalurgie (stie cum sunt turnate furculitele si cutitele), stiinta materialelor (teflon, etc.) si multe altele care nu pot fi enumerate. Daca esti tu insuti specialist in cultivarea gazonului dar joci prost fotbal nu vei putea niciodata sa dai sfaturi despre gazon unui fundas de succes.

Varful acestui lant de pricepere taxonomica il reprezinta oamenii de afaceri si politicienii. Oamenii de afaceri au de-a lungul timpului tot felul de experiente – cumpara si vand pantofi, cd playere – s-a terminat oameni buni, orice pantofar sau inginer electronist nu mai poate sa scanceasca in fata lui.

A fost cineva secretar de stat in ministerul finantelor? 2 luni? E clar, sa-i ia dracu pe toti economistii, contabilii, finantistii si restul absolventilor de ASE chiar daca au premiul Nobel pentru economie.

Eu pe de alta parte sunt fix pe dos. Pentru orice mica portiune a lucrurilor la care ma pricep (computere, programare, etc.) pot usor sa identific pe cineva care se pricepe mai bine decat mine. Toata viata mea am intalnit oameni care m-au uimit cu cunostintele lor, in domenii in care ma pricepeam si eu.

Mi se pare extrem de obositor chiar in meseria mea, cand ajung sa vrobesc cu cineva care a asamblat doua computere in tinerete, sa trebuiasca ca folosesc cuvinte grele ca sa il conving ca stiu ce spun (un pic, acolo, ca la fel de mult ca el nu voi sti niciodata).

Oare exagerez eu?

romania

Citesc in Cotidianul ca fostul ambasador SUA in Romania, James Rosapepe, se pregateste sa scoata o carte despre tara in care a locuit cativa ani. Din cate spun cei de la Cotidianul, cartea prezinta o imagine surprinzator de pozitiva a Romaniei, mult superioara celei pe care o percepem noi, amaratii ei de cetateni.

De-a lungul timpului am cunoscut multi straini care au vizitat Romania, o data sau de mai multe ori, pe perioade mai scurte sau mai lungi. Fara exceptie, toti au avut o parere mai buna decat a mea despre Romania si Bucuresti. E drept ca e extrem de greu pentru oricine sa aiba o parere la fel de proasta ca mine. Dar chiar si asa, impresiile lor erau surprinzator de pozitive.

Am incercat sa gasesc explicatii pentru acest lucru. Pentru ca nu ma consider un imbecil (eh… slabiciuni, de), nu cred ca parerea mea mizerabila e exagerata. Pana la urma insa, parerea oricui depinde de experienta fiecaruia in Romania. Iata in cele ce urmeaza cateva posibile motive pentru care strainii pot vedea Romania altfel:

  • Evident, majoritatea strainior pe care i-am cunoscut erau din vestul Europei sau SUA. Romanii tind sa se poarte mai bine cu genul asta de oameni decat cu conationalii lor. Cine stie ce pica.
  • Majoritatea lor vin aici cu impresia ca suntem un desert tehnologic. “Oho, aveti tramvaie, metrou, computere la fiecare pas, bravo! ia uite, si eu care credeam ca sunteti o tara saraca”. Impresia este pozitiva datorita asteptarilor extrem de mici
  • Fanfaronada romaneasca in care fiecare isi cheltuieste ultimul banut pe un telefon mai scump, pe o masina mai scumpa sau pe haine, bijuterii sau orice alt ridicator de statut social pacaleste usor. Pentru un strain obisnuit sa-si cheltuiasca banii cu grija (chiar daca e milionar) asta poate determina o eroare de judecata.

Si de aici incolo incepe sa ma cuprinda indoiala. Este oare posibil sa nu fim atat de jigodii pe cat parem? Sa existe totusi ceva dreptate in opiniile tuturor acestor straini (in majoritatea lor oameni umblati si care au vazut multe alte tari)? E posibil sa fie Bucurestiul un oras suportabil si sa nu-mi dau eu seama? Si daca da, cum fac sa aflu? Emigrez, stau acolo 15 ani si ma intorc? Chiar nu se poate altfel?

Retorica middle-managementului la inceput de mileniu

poti

Sa luam un text la intamplare, gasit intr-un anunt (tocmai cand ma simteam mai bine):

Simti ca meriti mai mult? Stii ca poti si ca ar trebui sa ai un salariu mai mare, un job mai bun sau, daca esti antreprenor, simti ca business-ul tau are un potential mult peste cel de acum, dar se afla intr-un blocaj?

Mda… Deci simti ca meriti mai mult. De ce pastele ma-tii simti ca meriti mai mult? Cate ore pe zi muncesti cu adevarat? Peste 2? Sa mor daca te cred. Vrei salariu mai mare? De ce? Cate ore muncesti pe zi? Mai mult de 2? Mananci cacat. Si ar trebui sa stii si tu ca mananci cacat. Dar pentru ca mananci cacat si fata de tine, nu stii.

Ce faci la serviciu? In alea 6 ore in care nu muncesti? Vorbesti cu altii? Telefonul suna la maximum? Internet? Interesant? Misto internetul, nu? Munca e pentru tractoare si matematica pentru calculatoare. Si pe fraierii aia care te platesc da-i in pizda mamii lor ca ei oricum nu merita banii aia pe care ti-i dau. Cum sa-i merite ei daca ii meriti tu?

Antreprenor. Poti sa zici repede cuvantul “antreprenor” fara sa iti creasca tensiunea? Zau? Esti mare frate. Meriti mai mult!

Simti ca businessul tau are un potential mai bun dar e in blocaj? Sa-ti moara imaginatia? Si care cacat crezi tu ca ar fi motivul pentru care businessul TAU se afla in blocaj? Femeia de serviciu? Secretara? Nu crezi ca ai putea fi chiar tu? Cate ore pe zi muncesti? Mai mult de 2? Nu te cred nici sa ma pisi cu rahat. Ce faci in alea 6 ore in care nu muncesti? Intalniri de afaceri cu alti fraieri ca si tine in care va dati mari cat sunteti de smecheri? Incerci sa impresionezi vreo antreprenoare? Pai da-i inainte prietene, societatea te va recompensa cu promptitudine.

Mi-ar placea o zi internationala a cacatului minim. Una in care totul sa se spuna dracului fara semne de intrebare. Una in care sa recunoastem ca suntem neispraviti si ca n-am mai citit o carte de un an (si da, ma refer la mine). Sa recunoastem ca o frecam de cate ori putem si uneori si cand nu ar trebui sa putem. Una in care sa nu mai credem ca meritam cine stie ce salariu si bonusuri. Meritam fix ceea ce avem. O societate de cacat in care ne batem joc unii de altii si ne prefacem ca suntem importanti.

Bagati-va fidbacul in anus

roaba

Se umple lumea de ciudatenii. Printre ele, expresii traduse cuvant cu cuvant din limba engleza. Practic, la cacatul asta de viata pe care il traiesc se adauga si condimente. Cacatul cu condimente pare pentru multi mai bun decat cel necondimentat. Iata cateva exemple, insotite de traducerea lor pentru mai multe clase sociale:

  • a face succes – a avea succes, a fi bazat
  • lasa-ma sa stiu – da-mi de stire, spune-mi, zi boule
  • o zi buna – la revedere, sa-ti traiasca faraoanca
  • si-a format dorinta – si-a exprimat dorinta, a mormait
  • aplic la ceva – ma inscriu la ceva, ma bag undeva
  • avem un agrement – avem o intelegere, suntem pa felie

Serenitatea cu care unii oameni (folosesc cuvantul oameni in cea mai larga acceptiune posibila) scot pe gura expresii de genul asta e dezarmanta. Nici nu stii ce dracu sa le spui. Daca sa le spui ceva. Daca ar intelege ce le spui.

Nu ma obsedeaza pastrarea limbii romane. Nu vreau sa mi se vorbeasca numai cu manz, barza, viezure. Dar ma calca pe nervi, ca de obicei, cururile care stau in mai mult de o luntre. Speak english for fuck’s sake.

Astia nu sunt oameni care nu stiu. Sunt oameni oarecum educati, oameni pe care ar trebui sa ne bazam, de-ai nostri. Cum dracu sa te bazezi pe ei daca nu sunt in stare sa priceapa un lucru atat de elementar ca asta? Ca e de cacat? Ca indiferent de performantele lor “la job” chestia asta ii descalifica pana dincolo de genunchiul broastei? La dracu, principalul “issue” pe care il am la unele “meetinguri” e sa nu ma cac pe mine de ras.

Real happiness is bad for sales

happy

Am auzit fraza asta intr-un film, acum cateva zile. Initial nu mi-a atras atentia (sau asa credeam) dar de atunci revine din ce in ce mai frecvent in mintea mea. Si imi dau seama ca e adevarata. Nu voi incerca aici sa definesc fericirea, ar fi ridicol. Dar imi e destul de clar ca pentru a cumpara cate ceva (pentru a fi “good for sales”) trebuie sa simti ceva lipsuri. Cu cat obiectul pe care il cumperi este mai putin necesar, mai frivol, cu atat e mai clar ca el trebuie sa umple un gol emotional. Daca nu in toate cazurile, in suficient de multe.

Un om pe deplin fericit (o extrema pe care o folosim doar ca exemplu) este in primul rand un om care nu simte nici o apasare, nici o nevoie imperioasa. Un om pe deplin fericit nu simte nevoia sa-si schimbe masina cu una mai mare o data la trei ani si nici nu vrea isi umple casa cu toate tampeniile. Sau e pe deplin fericit pentru ca a umplut-o deja. Cert e ca din momentul in care devine fericit, obsesia lui de a cumpara lucruri scade la 0. Real happiness is bad for sales.

Este unul din principalele motive pentru care am o aversiune profunda pentru ideea de marketing asa cum este ea perceputa in vremurile noastre. Specialistii in marketing creeaza nevoi. Te conving ca ai nevoie de lucrul pe care il vand, chiar daca tu nu stiai asta. Prin faptul ca iti inoculeaza aceasta convingere (si reusesc sa o faca pentru ca isi cunosc meseria), intr-un fel, iti submineaza fericirea. Si de fapt asta urmaresc. Real happiness is bad for sales.

Luati toate lozincile care va inconjoara in fiecare zi si veti vedea ca majoritatea lor se inscriu in aceasta categorie. Majoritatea lor incearca sa va spuna ca voi nu sunteti cei care credeti voi ca sunteti ci sunteti oameni manati de nevoi imperioase pe care daca nu le impliniti veti intra in depresie. Vreti sa nu intrati in depresie? O depresie despre care nici nu stiti ca va pandeste? Cumparati, satisfaceti-va nevoile pe care nici nu stiati ca le aveti. Pana nu le satisfaceti, sunteti nefericiti. Real happiness is bad for sales.

Poate din cauza asta suntem noi, romanii, atat de isterici, atat de suparati, atat de nervosi. Pentru ca aceasta stiinta perfecta a marketingului s-a abatut asupra noastra prea brusc. Ceea ce un italian sau francez a inghitit pe parcursul catorva zeci de ani, incet, progresiv, noi a trebuit sa inghitim in 10 – 15 ani, rapid, brutal, fara sa fim pregatiti. Si ne macina. Oamenii au masini pe care n-ar trebui sa si le poata permite, telefoane pe care n-ar trebui sa si le poata permite, haine pe care n-ar trebui sa si le poata permite. Si sunt ofticati ca nu si le pot permite si oricat de mare le-ar fi salariul ei il considera mic, o bataie de joc, o nesimtire.

Am ajuns un popor maniac-depresiv. Cred ca litiul ar trebui sa fie impartit gratuit pe strada. Sau vandut cu prospecte colorate si cu promisiunea unei vieti mult mai bune. In definitiv, suntem perfecti ca target pentru toate campaniile. Real happiness is bad for sales.

Miracolul Leonard Cohen

Leonard Cohen la Bucuresti

Leonard Cohen ma insoteste permanent de aproape 20 de ani. Muzica si versurile lui ma mangaie pe suflet. Este singura muzica pe care am ascultat-o de fiecare data cu aceeasi placere, cu impresia stranie ca am compus-o eu. Nimic din ce se gaseste acolo nu imi e strain, fiecare vers pare o exprimare perfecta a unor ganduri pe care le-am avut dintotdeauna. Nu exista emotie pe care sa o fi avut si pe care sa nu o fi regasit in muzica lui Leonard Cohen.

Traind in aceasta colonie penitenciara pe care o numim Romania nu am sperat niciodata sa il vad pe Leonard Cohen in concert. Mai cu seama in doua concerte, la interval de un an. Stand pentru a doua oara pe scaunul de plastic si vazandu-l pe scena mi-am dat seama ca acesta este unul din cele mai importante momente ale vietii mele. Sunt oameni care isi deruleaza intreaga viata fara sa traiasca un astfel de moment. Eu l-am trait de doua ori la distanta mai mica de un an.

De ce e atat de important? Pentru ca imi arata ca nu numai visele “marete” pentru care muncesti ca un caine si faci compromisuri pe care ti-ai jurat sa nu le faci se pot indeplini. Iata ca se pot indeplini si cele ascunse, pe care nici nu indraznesti sa ti le spui cu atat mai mult sa le urmaresti. Iata ca exista miracole. Iata ca ti se fac cadouri. Si nu in cutii micute si nesemnificative ci cadouri mari, covarsitoare, ametitoare. Fara sa le ceri. Fara sa ai nici macar curajul sa le treci la capitolul dorinte.

Atatea lucruri au mers “prost” pentru ca eu sa primesc acest cadou care parea imposibil pentru oricine cu nu mai mult de doi ani inainte. Leonard Cohen a revenit de la manastire, a fost inselat de manageri, a ramas fara bani, noul manager i-a propus un turneu, el a acceptat, la 74 de ani, un turneu de peste 100 de spectacole. Si iata ca imposibilul a devenit realitate si Leonard Cohen a cantat de doua ori in fata ochilor mei uimiti.

Si iata ca exista si alti oameni care simt acelasi lucru. Care sunt colegi de cusca cu mine. Nu sunt singur in aceasta lume desi fiecare plimbare prin Bucuresti imi da aceasta impresie. Oameni care stateau ca si mine pe scaun, fara sa miste un deget pentru ca fiecare cuvant, fiecare sunet care venea dinspre scena ajungea in locuri atat de ascunse ale sufletului incat emotia era pur si simplu covarsitoare.