Miracolul Leonard Cohen

Leonard Cohen ma insoteste permanent de aproape 20 de ani. Muzica si versurile lui ma mangaie pe suflet. Este singura muzica pe care am ascultat-o de fiecare data cu aceeasi placere, cu impresia stranie ca am compus-o eu. Nimic din ce se gaseste acolo nu imi e strain, fiecare vers pare o exprimare perfecta a unor ganduri pe care le-am avut dintotdeauna. Nu exista emotie pe care sa o fi avut si pe care sa nu o fi regasit in muzica lui Leonard Cohen.

Traind in aceasta colonie penitenciara pe care o numim Romania nu am sperat niciodata sa il vad pe Leonard Cohen in concert. Mai cu seama in doua concerte, la interval de un an. Stand pentru a doua oara pe scaunul de plastic si vazandu-l pe scena mi-am dat seama ca acesta este unul din cele mai importante momente ale vietii mele. Sunt oameni care isi deruleaza intreaga viata fara sa traiasca un astfel de moment. Eu l-am trait de doua ori la distanta mai mica de un an.

De ce e atat de important? Pentru ca imi arata ca nu numai visele “marete” pentru care muncesti ca un caine si faci compromisuri pe care ti-ai jurat sa nu le faci se pot indeplini. Iata ca se pot indeplini si cele ascunse, pe care nici nu indraznesti sa ti le spui cu atat mai mult sa le urmaresti. Iata ca exista miracole. Iata ca ti se fac cadouri. Si nu in cutii micute si nesemnificative ci cadouri mari, covarsitoare, ametitoare. Fara sa le ceri. Fara sa ai nici macar curajul sa le treci la capitolul dorinte.

Atatea lucruri au mers “prost” pentru ca eu sa primesc acest cadou care parea imposibil pentru oricine cu nu mai mult de doi ani inainte. Leonard Cohen a revenit de la manastire, a fost inselat de manageri, a ramas fara bani, noul manager i-a propus un turneu, el a acceptat, la 74 de ani, un turneu de peste 100 de spectacole. Si iata ca imposibilul a devenit realitate si Leonard Cohen a cantat de doua ori in fata ochilor mei uimiti.

Si iata ca exista si alti oameni care simt acelasi lucru. Care sunt colegi de cusca cu mine. Nu sunt singur in aceasta lume desi fiecare plimbare prin Bucuresti imi da aceasta impresie. Oameni care stateau ca si mine pe scaun, fara sa miste un deget pentru ca fiecare cuvant, fiecare sunet care venea dinspre scena ajungea in locuri atat de ascunse ale sufletului incat emotia era pur si simplu covarsitoare.