De ce nu pleci daca nu-ti place?

DSC02888

De ceva vreme incoace mi se pune din ce in ce mai frecvent aceasta intrebare. Este intrebarea pe care o pun cei care ma aud avand pareri nu tocmai dragute despre Romania si despre Bucuresti, despre oamenii care ma inconjoara si cu care ma intalnesc zilnic. Nu tocmai dragute insemnand de obicei teribil de proaste. Nu-mi place Romania si nu-mi place Bucurestiul si nu ma sfiesc sa spun asta ori de cate ori vine vorba. Si, aproape de fiecare data apare si intrebarea – daca nu-ti place, de ce nu pleci? Raspund aici, ca sa pot trimite pe cei care ma mai intreaba, alternativ, fie aici, fie prin alte parti, in functie de cat imi sunt de simpatici.

In primul rand e o chestiune de caracter. Sunt genul caruia ii place sa joace cu cartile pe care le are. Intotdeauna atitudinea mea a fost mai degraba de a vedea cum se poate rezolva o problema care mi-a fost pusa in fata decat de a incerca sa schimb datele ei. M-am nascut in Romania. M-am nascut in Bucuresti. Parintii mei la fel, bunicii mei la fel. Tind sa incerc sa rezolv aceasta problema decat sa incerc sa ii modific datele fundamentale. Probabil ca daca m-as fi nascut in orice alta tara as fi facut la fel.

In al doilea rand, o chestiune de limba. Am calatorit destul si vorbesc trei limbi straine. In fiecare din aceste trei limbi ma simt alt om, mai limitat, uneori aproape necunoscut mie. Am impresia ca sunt ca femeile de 50 de ani care poarta mini si se cred de 20. Si urasc incoerenta personala. Se pare ca pana la urma, cel putin in cazul meu, limba materna va ramane singura in care ma pot exprima pe mine, asa cum sunt.

In al treilea rand, e vorba de familie. Am doi copii care trebuie sa creasca cu bunicii lor. Bunicii lor (din motive explicate in alta parte trebuie sa participe la cresterea nepotilor lor. Sunt oameni care m-au adus pe mine si pe sotia mea pe lume si cred ca trebuie sa ne facem si noi treaba de a le oferi o batranete fericita, inconjurati de nepoti (chiar daca nu una simpla).

Ramanand la copii, mi se pare mai simplu sa ii ghidez prin viata intr-un loc pe care il cunosc bine. Nu cred ca ar fi o idee buna ca atat parintii cat si copiii sa descopere o lume in acelasi timp. Trebuie ca parintele sa fie cu cativa pasi inaintea copilului, cel putin pana la un moment dat. Copilul are nevoie de parinti care sa fie siguri pe ei, care sa-i poata da raspunsuri, care sa se constituie (cel putin o vreme) in modele demne de urmat. Nu cred ca doi emigranti, in cautare de job, cu dificultati majore de a intelege o societate in care abia au aterizat, ale caror zile sunt pline de gafe si de intrebari fara raspuns ar putea fi parinti buni. In scurt timp copiii vor vorbi mai bine limba tarii respective, vor fi mai naturali si mai la ei acasa decat parintii lor si mi-e teama ca noi (parintii) vom deveni pentru ei anacronici mult prea devreme.

In al patrulea rand, am fost tot timpul de parere ca omul nu este construit pentru o viata buna. Cu cat are mai multe probleme, cu cat intampina mai multe dificultati, cu atat ies la iveala toate calitatile acestuia iar caracterul lui se formeaza in mod corect. Se vede deja, in societatile bogate, ca majoritatea oamenilor au impresia ca li se cuvine un anumit gen de bogatie, un anumit gen de viata fara probleme. Nu vreau sa ajung asa, nici eu si cu atat mai putin copiii mei. Trebuie sa invete si ei ca fiecare lucru bun care ti se intampla trebuie pretuit iar cele rele luate ca firesti. Cred ca aceasta atitudine este cea corecta si mi-e teama ca mai devreme sau mai tarziu, intr-o tara in care viata e mai usoara acest lucru va deveni dificil.

In al cincilea rand, am considerat intotdeauna ca o plecare, orice fel de plecare se face si catre ceva, nu numai de undeva. Nu am gasit pana acum un loc, o tara care sa ma atraga intr-un asemenea fel, sa ma faca sa imi doresc sa traiesc acolo atat de mult incat sa devina un scop. In acest moment, mai mult sau mai putin deranjat de Romania si de Bucuresti nu am decat un eventual punct de plecare, nu unul de sosire. Si mi se pare aiurea sa plec de undeva fara sa stiu unde sa vreau sa ajung.

In al saselea rand, cred ca sunt prea batran pentru asa ceva. Am 38 de ani. Majoritatea celor care emigreaza o fac la varste mult mai fragede, inainte de a capata anumite obiceiuri, inainte de a se obisnui cu un anumit gen de viata, inainte de a fi “modelati” de societatea in care traiesc. Am avut ghinionul de a prinde revolutia (sau cum s-o numi) din decembrie la o varsta pacatoasa, aveam 18 ani. Am crezut atunci (asa cum au crezut majoritatea) ca Romania se va schimba fundamental. Am facut un pariu pe care l-am pierdut. Din pacate, momentul pierderii pariului a venit prea tarziu. Am trecut probabil de jumatatea vietii si nu stiu daca m-as adapta in alta societate, nu stiu cat din mine este in esenta asemanator cu societatea de aici, care teoretic nu-mi place. Nu stiu daca m-as simti bine. Inclin sa cred ca nu.

In ultimul rand, cred sincer ca orice om ar trebui sa fie multumit daca si-a atins scopurile majore, indiferent cat de nesemnificative au fost acestea. Am o familie frumoasa, doi copii frumosi, imi face placere sa ma duc acasa si am reusit sa evit o mare parte din mizeria cotidiana (platind un pret, evident, unul despre care voi vorbi cu alta ocazie). Am impresia ca toate acestea sunt intr-un echilibru fragil si cand vad in jurul meu cat de usor se pot distruge astfel de echilibre fragile, ma gandesc ca o schimbare atat de fundamentala poate sa faca mai mult rau decat bine.

Iata, in mare, motivele. Dupa cum se vede ele sunt personale, nu au nici o legatura cu Romania. Nu duc o viata dubla, ziua critic si noaptea adorator al acestei tari. Nu imi place tara, dar acest lucru nu e suficient pentru a pleca. Nu sunt pregatit sa sterg cu buretele o mare parte din viata mea de pana acum, asta e tot. Sper ca v-am raspuns la intrebare.

Published
Categorized as Blog

7 comments

  1. DA, mi-ai raspuns. Iti multumesc. Eu te ascult, te citesc, iti vorbesc de ceva vreme. Cand te apuca crizele si f..i tot in jur ma confuzezi, zau. Si mereu imi vine sa iti zic, si tu Brutus ?. Nu crezi ca pentru copiii nostri e mai important sa construim? Nu crezi ca daca pe mine ( adevarat – un copil ) ma descentrezi, s-ar putea sa fie la fel si pentru ei ?

  2. Pai nu asta incercam sa facem, Razvan? Nu incercam sa construim? Cat putem? Nu asta facem si aici la HappyFish/GreenChannel? Nu asta facem de ani de zile? Si ne impiedicam de tot felul de imbecili care cu o rautate diabolica impiedica orice constructie doar asa, pentru ca pot? Ma faci sa recurg la argumente biblice desi nu imi place asta: nu l-au apucat nervii si pe Iisus si a pus mana pe bata? Ce eu sunt mai bun decat El?

  3. Nu se poate. Se poate construi cu zambetul pe buze. Imbecilii trebuie fututi in gura. Din prima. Altfel, prind radacini si nu mai poti construi din cauza lor. Intelege ca nu e o alegere a mea. E o lege a firii.

  4. uneori,poate din lasitate sau in varianta mai optimista dintr-o neatentie gratioasa,suntem al naibii de tari in a ne construi acel palat de nisip extrem de solid -ILUZIILE-demers rational dar realizat in toiul unei rulete rusesti…

  5. mmm… ai vazut marea britanie ? apropo de ce spuneai, ca nu ai gasit “o tara care sa ma atraga intr-un asemenea fel, sa ma faca sa imi doresc sa traiesc acolo atat de mult incat sa devina un scop. ” 😀

  6. Am stat 6 luni la Cambridge, nu am vazut mare lucru din Marea Britanie dar probabil ca am prins spiritul. Mi-ar fi placut sa ma nasc acolo. De trait – nu stiu, nu m-a atras chiar asa tare. Probabil ca daca ar trebui sa aleg, as alege Marea Britanie. Dar ceva nu m-a convins, totul parea predefinit, perfect, nu mai parea nimic de facut. Un om are nevoie si de proiecte, locul in care traieste trebuie sa-l si capaciteze, sa-l faca sa-si doreasca sa faca ceva, sa schimbe ceva. Acolo nu parea sa mai fie nimic de schimbat desi ar fi meritat orice efort. Aici ar fi totul de schimbat dar pare ca nimeni nu merita efortul….

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *