Cum am devenit (din nou) jigodie

_DSC0153

A trecut ceva vreme de cand m-am intors de la Buenos Aires (o saptamana) si incep sa ma reacomodez cu Bucurestiul. Incet. E uluitor cum la fiecare plecare imi ia maximum o zi sa ma acomodez cu locul in care ma duc iar la intoarcere dureaza 10 zile sa inteleg din nou cu ce se mananca Bucurestiul. E ceva straniu in acest oras, e ceva ce te acapareaza de o maniera atat de absoluta incat nici un centimetru de-al tau nu iti ramane tie. Fac eforturi disperate sa mai pastrez una sau doua memorii din locul de unde m-am intors dar Bucurestiul le ataca una cate una cu o eficienta infricosatoare.

Nu-ti ajunge o jumatate de creier sa traiesti aici. Nu iti ajunge 99% din creier. Nu. Iti trebuie de doua ori mai mult creier decat ai si tot vei simti ca esti in deficit. Micile detalii care se schimba zi de zi, pe acelasi drum, la aceeasi ora sunt impresionant de multe. Niciodata nu te poti relaxa sa spui a, da, am vazut asta si ieri, hai sa ma gandesc la altceva. Masinile tasnesc din toate ungherele cu farurile aprinse si cu figuri descompuse de ura in spatele volanelor, pietonii alearga in disperare dupa autobuze sau pentru a traversa strada, toata lumea se poarta de parca ar fi ultima zi din viata lor.

Daca indraznesti sa mergi mai incet sau sa fii putin contemplativ, vei fi lovit, injurat, claxonat, amenintat, vei fi privit cu ura de clasa pentru ca tu te crezi mai bun decat ei. Iar ei sunt multi si sunt impreuna. E razboi, Ioane. Fiecare zi in acest oras imi evoca romanele de povestiri de pe front. Stanga repede ca vine obuzul, stop ca se trage cu mitraliera, culcat ca a explodat o grenada. Sentimentul de “fiecare pentru el” este atat de puternic incat ajungi si tu sa faci la fel in foarte scurt timp.

Ce? ala vrea sa treaca in fata mea cu masina? Ia da-l in mortii ma-sii de nenorocit, de unde a avut bani de Jeep? Hot ordinar, si acum vrea si sa intre in fata mea, nu ajunge ca a furat cat sa-si ia masina de 60 de mii de euro. De ce nu pleaca jigodia aia de la semafor? Ce asteapta? Ce? el crede ca eu sunt pungas ca el de si-a luat Lexus? Si acum sta ca vaca in timp ce eu trebuie sa ma misc, trebuie sa ajung, trebuie sa ma grabesc. A, vrei sa iesi din parcare futu-te-n aripa de securist ordinar, acum se pleaca la munca zdreanta dracului, eu m-am trezit de o ora si jumatate si stau in trafic. Dar de, tie ti-au dat pe gratis casa in centru prietenii tai securisti si ti se rupe. Ia ca nu te las, iesi tu dupa mine, uite securistul ala din spatele meu cu Mercedesul sa te lase ca sunteti din aceeasi tagma.

Si uite asa dragii mei, ori de cate ori ma intorc dintr-o excursie pe afara din tara simt cum ma transform in ce urasc cel mai mult, in bucurestean (cu b mic). Cea mai oribila fiinta pe care mi-a fost dat sa o vad pe lumea asta. Si eu devin asta, de fiecare data. Oricat m-as abtine, oricat m-as uita la poze, oricat as asculta muzica linistita si as incerca sa nu fiu atent la ce se intampla in jurul meu, aceasta transformare este implacabila si ma aduce de fiecare data in statiul de jigodie ordinara. Multumesc.

Scurta istorie a unui mic miracol

_DSC0450

La Boca este un cartier in buenos Aires care are o poveste uimitoare. Una care merita povestita in general dar, cred eu, merita povestita mai ales in Bucuresti.

La sfarsitul secolului 18, intr-o suburbie a Buenos Aires-ului se strangeau majoritatea emigrantilor veniti din Italia (majoritatea din Genoa), Spania, Grecia, Croatia, etc. Ajungeau pe continent fara mare lucru la ei iar materiale de constructii nu prea aveau asa ca au inceput sa-si faca locuinte din deseuri (bucati de lemn, foi metalice ondulate, etc.). In apropiere era un santier naval, santier in care lucrau multi din cei care locuiau in cartier. Majoritatea materialelor proveneau de acolo. Printre ele si vopseaua, care nu era niciodata suficienta pentru a vopsi o intreaga casa. Astfel, au inceput sa vopseasca un perete intr-o culoare, fereastra in alta culoare si asa mai departe. Cartierul ajunsese foarte colorat, casele, desi darapanate si facute din resturi aratau suficient de bine incat sa-i bucure pe cei care stateau acolo.

Pe strazi (cum casele erau rudimentare, majoritatea vietii sociale se petrecea pe strazi) se dansa tango. Si se juca fotbal. Si se discuta, in toate limbile pamantului.

Pe la jumatatea secolului 20 in Buenos Aires s-a construit o alta regiune portuara (Puerto Madera) mult mai moderna si care a avut drept consecinta declinul serios al cartierului despre care vorbim. Casele vechi au inceput sa se darame si sa fie inlocuite cu mici blocuri din ciment, culorile au disparut. La Boca era in continuare un cartier sarac, violent, in care nu mai intra nimeni.

Asta pana cand unul din cei mai celebri artisti argentinieni, Benito Quinquela Martin, nascut el insusi in La Boca, a decis sa incerce sa-i schimbe soarta. A cules ramasitele caselor din deseuri, le-a reconstruit si le-a repictat in culori vii. Una din strazi a fost denumita “Caminito”, numele unui tango celebru compus de un alt artist nascut in La Boca numit Juan de Dios Filberto.

Acum, la mai bine de 50 de ani de la aceasta transformare, La Boca este una din cele mai mari atractii ale orasului Buenos Aires. Cu toate ca exista inca locuri in cartier in care e bine sa nu te aventurezi, partea lui turistica este spectaculoasa si atrage extrem de multa lume.

Iata de cate ingrediente e nevoie pentru un miracol. In primul rand este nevoie de o premisa. Nici minunile nu apar din neant. Oamenii aia au trait acolo in acest mod timp de multi ani. E nevoie de o traditie, si anume de una care sa fie luminoasa, frumoasa sau macar sa aiba componente placute. Si nu in ultimul rand, e nevoie de oameni deosebiti, de oameni cu mult talent si cu multa minte care sa sintetizeze premisele miracolului.

A, si mai este nevoie ca cei asupra carora coboara miracolul sa fie suficient de destepti incat sa nu faca pipi pe el. Totusi, casele sunt revopsite de 50 de ani fara sa mai intervina Benito Quinquela Martin. Si oamenii danseaza tango pe strada.

La Boca este, evident, cartierul echipei Boca Juniors.

Tocilarii realitatii

_DSC4409

E plina lumea de realitate. Oricine urmareste cantitati industriale de stiri, citeste bloguri care au priza la realitate, urmareste reality-show-uri. Nimeni nu e interesat de altceva, orice lucru, oricat de neinsemnat trebuie sa fie “legat de realitate”. Trebuie sa fim la curent cu ce se intampla. Trebuie sa absorbim toate amanuntele oricat de nesemnificative ale oricarui caz. Pana si pornografia a luat-o razna, in loc sa se uite lumea la profesionisti bine dotati si care stiu ce fac prefera sa se uite la caraghiosi care isi descopera reciproc locatia organelor sexuale in fata unui webcam. Dar, aia sunt “reali”. Nu e nimic filtrat, nu e nimic regizat, nimeni nu a pus luminile ca la carte, e realitate.

Traim cu iluzia ca acumularea cantitativa declanseaza obligatoriu saltul calitativ. Daca vedem suficient de multe crampeie de realitate, la un moment dat, speram noi, vom incepe sa fim intelepti. Vom incepe sa intelegem lumea. Pur si simplu, prin miracol, dupa cea de-a 100000-a stire, ne vom trezi dimineata savanti.

De parca meteorologii prezic vremea uitandu-se la mii de buletine de stiri. De parca luptatorii de arte martiale se antreneaza exclusiv in fata televizorului, uitandu-se la filme cu Jackie Chan, sau (ca alea sunt regizate fir-ar mama lor a dracului) la batai de cartier filmate cu telefonul. De parca pilotii de formula 1 invata sa conduca uitandu-se la mii de clipuri cu accidente de pe YouTube.

Sigur, nu trebuie sa traim complet izolati de lume. Trebuie sa avem informatii, trebuie sa mai aflam cate ceva din ce se intampla in jurul nostru. Dar ideea ca numai aceste informatii ne duc la vreo forma de intelegere este profund falsa. Pentru ca ceea ce vedem noi sunt crampeie, proiectii, nu vedem niciodata tot adevarul. Suntem ca in celebra parabola cu orbii care incearca sa descrie un elefant, unul pipaie piciorul si zice ca elefantu e ca o coloana groasa, altul trompa si zice ca e ca un sarpe si asa mai departe. Pentru a afla exact cum arata elefantul e nevoie de doua lucruri: acumularea de informatie si metoda de cercetare a realitatii. Sau, si mai simplu, mai eficient si mai normal, sa intrebi pe unul care a facut deja asta. Sa citesti o carte despre asta, sau mai multe. Sa vezi niste filme pe tema asta, de-alea scarboase, regizate, in care niste oameni mult mai informati decat tine s-au chinuit sa prezinte lucrurile astfel incat tu sa le poti pricepe.

De cateva mii de ani incoace, oamenii se muncesc sa lase mai departe ceea ce afla. Pentru ca urmasii lor sa nu o ia de la capat. Sa avanseze. Si am avansat binisor, pana am ajuns in epoca asta in care refuzam sa o mai facem. In care fiecare din noi nu traieste decat din experientele lui directe. Adica din realitate. Nu din carti. Cartile sunt pentru tocilari. Stiti ceva oameni buni? Obsesia asta a realitatii seamana cu invatatul pe dinafara a formulelor matematice fara nici cea mai mica incercare de a le intelege. Noi suntem de fapt adevaratii tocilari, nu cei care citesc cartile. Noi acumulam crampeie de viata fara legatura intre ele, vazute la televizor sau citite pe internet. Si credem ca suntem buni. Ca suntem in contact cu lumea. Cu realitatea.

Fara Gillette de acum inainte

DSC06852_MOD

In sfarsit, am reusit sa duc pana la capat un plan pe care il aveam mai demult. Anume, sa nu mai detin si sa nu mai cumpar nici un produs Gillette. Motivul este unul singur – campania pe care au inceput-o la un moment dat prin care o parte din veniturile lor se duc la tinerii fotbalisti romani. De ce ma enerveaza asta? Atat de mult incat sa nu le mai folosesc produsele?

Sunt doua lucruri de spus aici. In primul rand, eu cred in publicitate. Ma calca pe nervi, ca pe majoritatea oamenilor, dar inteleg ca asa functioneaza lumea. Drept pentru care, incerc sa fiu un cetatean responsabil in lumea publicitatii, ma mai uit (cu dintii inclestati) la reclame, nu am ad-block-uri in browser si raspund telefoanelor promotionale sau celor care fac diverse studii. Mai mult, daca o reclama imi place (sau simt ca mi se adreseaza) am grija sa incerc produsul respectiv. Daca imi place, il mai cumpar. Daca nu, nu. Avand in vedere toate acestea, mi se pare normal sa fie si invers. Daca o reclama nu mi se adreseaza (si aproape nici una nu o face), mai mult, daca ea presupune ca sunt idiot (si sunt multe), atunci incerc sa nu mai cumpar produsul respectiv.

Al doilea lucru care ar fi de spus e ca dupa parerea mea, din toate activitatile pe care le desfasuram pe aici pe piciorul de plai, fotbalul este cel mai prost facut. Un sport altminteri onorabil a ajuns in Romania un refugiu pentru neispraviti, atat de-o parte cat si de alta a televizorului. Nu ma asteptam ca Gillette sa dea bani tinerilor instrumentisti iesiti de pe bancile liceului George Enescu. Nici castigatorilor concursului de opera Hariclea Darclee. Dar mi se parea normal sa aleaga un sport cu oaresce performante. Ei bine, nu. Au ales fotbalul. Asa si eu am renuntat la Gillette. Banii mei nu au ce cauta intr-o zona pierduta din toate punctele de vedere.

Inutil sa spunem ca reclamele Gillette in alte tari il folosesc pe Tiger Woods si Roger Federer pe langa Thiery Henry. Nu are importanta. Stim cu totii unde ne aflam. Dar chiar si asa, cred cu tarie ca daca fiecare dintre noi ar fi un pic mai atent la aceste detalii, lucrurile ar merge mai bine.