Carte postala din Apuseni (2)

M-am intors din Apuseni. Am petrecut acolo 10 zile frumoase. Cu toate ca au trecut 15 ani de la ultima excursie prin acele locuri nu pare sa se fi schimbat mare lucru. Oamenii locului traiesc in continuare cosind fanul o luna pe an, furand (din spusele unora) lemne restul de 11. Umbla vorba ca in Arieseni sunt peste 100 de gatere. Am trecut prin zone de padure aproape distrusa de taieri de lemne si urme de tractoare si TAF-uri. In timpul unui popas in care ne-am adaportit de ploaie am auzit cinci copaci cazand in 20 de minute.

Oamenii au ciclurile lor de viata si turismul inca nu face parte in mod clar din ele. Nu sunt foarte incantati sa aiba turisti prin zona. Isi vad linistiti de treaba, te ignora sau te refuza daca incerci sa le ceri ceva. Pe de alta parte, am regasit acolo un lucru pe care nu l-am mai simtit in Bucuresti de mult timp: respectul fata de copii. Avand doi copii, tot timpul era unul dintre ei sau amandoi pe langa mine. In momentul in care apareau copiii, totul se schimba. Incetau injuraturile, oamenii zambeau (la copii, nu la mine), imposibilul devenea posibil si cred sincer ca orice le-as fi cerut pentru unul dintre “prunci” as fi capatat instantaneu.

Si intr-un fel imi dau seama ca in felul lor de a fi, usor incuiati fata de noi ceilalti, indiferenti fata de orice forma de organizare, oamenii de acolo au reusit sa pastreze mult mai multa omenie decat noi astia din capitala care dam ochii peste cap exasperati daca auzim plansetul unui copil intr-un restaurant. Oameni aspri, oameni cu care soarta nu a fost niciodata prea buna, obisnuiti sa priveasca cu circumspectie orice venit din afara locului, dar care si-au pastrat esenta umana. Cinste lor si rusine noua.

Carte postala din Apuseni (1)

Dupa multi (prea multi) ani, iata-ma revenit in Apuseni. Cu speranta si cu frica, asa cum sade bine calatorului prin Romania. Ajuns dupa un drum infect pe Valea Oltului, aglomerat si plin de cretini care se cred piloti de raliu (si e evident pentru oricine ca nu sunt). Ocazie cu care deviez putin de la tonul obisnuit al articolelor de aici si va servesc niste impresii de calatorie.

Locul in care stam, numit Vartop, e destul de aproape de Arieseni. E (sau ar trebui sa fie) un loc frumos, situat intr-o sa, la izvoarele Ariesului. Din pacate s-a construit mult, multe case sunt inca in constructie, s-a construit fara nici un plan si totul pare foarte haotic. Dar, ca punct de plecare e foarte bun.

Prima zi plina (o zi de sambata) a inceput lejer, cu incercarea noastra de a ajunge cu masina la ceea ce oamenii de pe aici numesc muzeul din Patrahaitesti. De undeva din drumul asfaltat, un drum forestier acceptabil ar fi trebuit sa ne duca vreo 4-5 km in liniste pana acolo. Zic “ar fi trebuit” pentru ca, evident, nu asa s-a intamplat. Victima a obisnuintei locului de a pune indicatoarele DUPA bifurcatii am reusit sa nimerim pe un alt drum care ne-a dus la cateva sute de metri (diferenta de nivel) mai sus. Epuizat de incercarile disparate de a mentine masina intreaga prin locuri prin care nu ar fi avut saraca ce sa caute, intr-o usoara stare de panica vazand ca se cam termina muntele si lipsit de idei, am cedat la insistentele sotiei de a cere indrumari de la niste oameni de-ai locului. Care ne-au lamurit relativ rapid ca suntem departe de ceea ce cautam si ca daca “acolo jos” o luam la stanga acum eram de mult acasa. In sfarsit am ajuns la muzeul cu pricina care este in realitate o simpla casa de oameni, deschisa permanent vizitatorilor. Unde poti bea o afinata excelenta (si am facut-o) si poti manca afine sau placinta cu afine. Si poti sa cumperi tulnice. Si poti sa o auzi pe stapana casei cantand din tulnic.

A urmat casa memoriala Avram Iancu. Unde fetita mea a decis ca ramane acolo, s-a descaltat cuminte si a cerut sa fie pusa in pat. Doamna care ingrijeste muzeul nu i-a rezistat (putina lume ii rezista) si i-a facut pe voie. Lipita de casa memoriala se gaseste scoala (veche din 1927), care tocmai se desfiinteaza. Am aflat de la ingrijitoarea locului ca toti copiii se vor muta “la centru” la 4-5 km de casa. Fara autobuz scolar, evident.

Apoi o scurta oprire la dealul cu melci. Pentru cine nu stie, dealul cu melci este un deal format din calcare pline de melci care au trait acum 80 de milioane de ani. Si au murit acum 80 de milioane de ani. Urmele lor au ramas insa si se pot vedea foarte usor in peretele de stanca.

Vis-a-vis de dealul cu melci se face un drum care duce la cascada Pisoaia. Drum care se greseste si el putin, din aceleasi ratiuni de lipsa de indicatoare. De data asta intrebam repede si reusim sa ajungem fara sa mai pierdem ore. Cascada Pisoaia e frumusica, destul de inalta. Ce-i drept, are cam putina apa pentru a fi teribil de spectaculoasa dar compenseaza prin faptul ca acea apa cade in gol, nu se prelinge pe perete.

Maine (duminica) o sa incercam sa ajungem si la cateva pesteri. Ramane de vazut. Mai multe fotografii aici

Despre copii (ai mei)

Se discuta frecvent pe Internet chestiunea copiilor. De ce sa faci copii, de ce sa nu faci. De ce sa faci unul, de ce sa nu faci unul. Cand e bine sa-i faci cand nu e. Cine ar trebui sa-i faca si cine nu. Citind toate reactiile mi-am amintit ca si mie mi s-au pus intrabarile astea de multe ori si nu prea am stiut sa raspund. In cele ce urmeaza incerc sa explic de ce nu voi putea niciodata sa raspund rational la o astfel de intrebare.

Copiii mei nu au aparut ca urmare a unui rationament. Nici unul dintre ei nu a fost rezultatul unui studiu sociologic, psihologic, de piata, de fezabilitate. Ce anume m-a determinat sa vreau copii? Singurul raspuns este in imaginea de mai sus. Am fost convins ca o sa iasa bine. Am crezut cu tarie ca aparitia copiilor imi va face viata mult mai buna. In ce fel mai buna? aud intrebarea de la cititor. Iaca mai buna. Mai misto. Mai cool. Ma aventurez sa presupun ca in multe cazuri situatia este similara.

Cu alte cuvinte, e vorba de credinta. Nu despre biserica sau Iisus Hristos, Mahomed sau alti profeti. Este vorba de relatia omului cu propria viata. Unii o numesc viziune. Am avut “viziunea” ca aparitia copiilor imi va schimba viata in bine. Si am avut dreptate. Sufletul meu s-a deschis catre emotii despre care nici nu stiam ca exista. Nu ma refer aici numai la relatia cu copiii mei. Sunt mult mai intelegator, mult mai nuantat in relatiile cu alti oameni, ma simt mult mai bine in vecinatatea copiilor altora. De altfel, daca ma gandesc cat pot eu de serios, nu imi amintesc vreun lucru rau care sa mi se fi intamplat datorita aparitiei copiilor.

Cred ca in majoritatea cazurilor e mai mult sau mai putin la fel. Nu exista “ratiuni” pentru a avea copii. Exista tot timpul o multitudine de “ratiuni” pentru a nu-i avea. Cei care depasesc toate aceste motive descopera (pe langa
multe alte bucurii) ce capcana infecta este in realitate ratiunea daca nu este folosita conform manualului. Stiu, pentru ca am cazut si eu de cateva ori in capcana asta.

Asta nu inseamna ca un copil este calea directa si nemijlocita catre fericire. Un copil nu este drogul suprem. Daca nu esti atent, poate deveni o povara si atunci tot demersul esueaza lamentabil. Exemple sunt de jur imprejurul nostru. Cu exceptia oamenilor cu adevarat loviti de soarta, sau a brutelor cu chip uman care apar din cand in cand in jurul nostru, marea majoritate a celor care esueaza o fac tocmai pentru ca isi pierd credinta pe parcurs.

In concluzie, raspunsul rational nu exista. Nimeni nu poate sa-l dea. Si daca cineva poate sa o faca, fie face pe nebunul, fie este nebun. Ca orice persoana care vede lucruri acolo unde nu sunt. Cum sunt cei care vorbesc cu Napoleon in anul 2010. Sau cei care sunt chiar Napoleon. In anul 2010.