Carte postala din Apuseni (1)

Dupa multi (prea multi) ani, iata-ma revenit in Apuseni. Cu speranta si cu frica, asa cum sade bine calatorului prin Romania. Ajuns dupa un drum infect pe Valea Oltului, aglomerat si plin de cretini care se cred piloti de raliu (si e evident pentru oricine ca nu sunt). Ocazie cu care deviez putin de la tonul obisnuit al articolelor de aici si va servesc niste impresii de calatorie.

Locul in care stam, numit Vartop, e destul de aproape de Arieseni. E (sau ar trebui sa fie) un loc frumos, situat intr-o sa, la izvoarele Ariesului. Din pacate s-a construit mult, multe case sunt inca in constructie, s-a construit fara nici un plan si totul pare foarte haotic. Dar, ca punct de plecare e foarte bun.

Prima zi plina (o zi de sambata) a inceput lejer, cu incercarea noastra de a ajunge cu masina la ceea ce oamenii de pe aici numesc muzeul din Patrahaitesti. De undeva din drumul asfaltat, un drum forestier acceptabil ar fi trebuit sa ne duca vreo 4-5 km in liniste pana acolo. Zic “ar fi trebuit” pentru ca, evident, nu asa s-a intamplat. Victima a obisnuintei locului de a pune indicatoarele DUPA bifurcatii am reusit sa nimerim pe un alt drum care ne-a dus la cateva sute de metri (diferenta de nivel) mai sus. Epuizat de incercarile disparate de a mentine masina intreaga prin locuri prin care nu ar fi avut saraca ce sa caute, intr-o usoara stare de panica vazand ca se cam termina muntele si lipsit de idei, am cedat la insistentele sotiei de a cere indrumari de la niste oameni de-ai locului. Care ne-au lamurit relativ rapid ca suntem departe de ceea ce cautam si ca daca “acolo jos” o luam la stanga acum eram de mult acasa. In sfarsit am ajuns la muzeul cu pricina care este in realitate o simpla casa de oameni, deschisa permanent vizitatorilor. Unde poti bea o afinata excelenta (si am facut-o) si poti manca afine sau placinta cu afine. Si poti sa cumperi tulnice. Si poti sa o auzi pe stapana casei cantand din tulnic.

A urmat casa memoriala Avram Iancu. Unde fetita mea a decis ca ramane acolo, s-a descaltat cuminte si a cerut sa fie pusa in pat. Doamna care ingrijeste muzeul nu i-a rezistat (putina lume ii rezista) si i-a facut pe voie. Lipita de casa memoriala se gaseste scoala (veche din 1927), care tocmai se desfiinteaza. Am aflat de la ingrijitoarea locului ca toti copiii se vor muta “la centru” la 4-5 km de casa. Fara autobuz scolar, evident.

Apoi o scurta oprire la dealul cu melci. Pentru cine nu stie, dealul cu melci este un deal format din calcare pline de melci care au trait acum 80 de milioane de ani. Si au murit acum 80 de milioane de ani. Urmele lor au ramas insa si se pot vedea foarte usor in peretele de stanca.

Vis-a-vis de dealul cu melci se face un drum care duce la cascada Pisoaia. Drum care se greseste si el putin, din aceleasi ratiuni de lipsa de indicatoare. De data asta intrebam repede si reusim sa ajungem fara sa mai pierdem ore. Cascada Pisoaia e frumusica, destul de inalta. Ce-i drept, are cam putina apa pentru a fi teribil de spectaculoasa dar compenseaza prin faptul ca acea apa cade in gol, nu se prelinge pe perete.

Maine (duminica) o sa incercam sa ajungem si la cateva pesteri. Ramane de vazut. Mai multe fotografii aici

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *