Tango polonez

Continuand incercarea de a identifica defectele fundamentale ale acestei lumi, ajungem la Pawel si Ola. Pentru cine nu s-a lovit de povestea acestor doua creaturi, pe scurt (pe lung aici):

  1. Pawel si Ola erau doi tineri neonazisti agresivi. Rasi in cap, zvastici, batut oameni pe strada, urland ca evreii sunt cea mai mare problema a omenirii, white power, cunoasteti genul.
  2. Pawel si Ola afla ca sunt evrei. Ca stramosii lor biologici au ascuns asta ca sa nu ii transforme stramosii lor spirituali in sapun, nasturi, peruci + accesorii.
  3. Pawel si Ola au o scurta si extrem de eficienta criza de identitate.
  4. Pawel si Ola (in loc sa se sinucida omorand doi evrei in felul asta) devin membri activi ai comunitatii evreiesti din Varsovia.

Dincolo de umorul fin pe care il au situatiile astea, cele doua creaturi sunt un exemplu impecabil a felului de oameni pe care ii dispretuiesc eu cel mai mult pe lumea asta: activistii. Oamenii a caror viata nu se deruleaza pentru a face ei ceva ci pentru a ne determina pe noi ceilalti sa facem (sau sa nu facem) ceva. Oameni care, dupa cum s-a dovedit de nenumarate ori, nu sunt atasati de cauza pe care o sustin, pot trece imediat la cea opusa fara remuscari si fara dubitatii.

A nu se confunda (desi e foarte greu) cu oamenii dedicati. Aia sunt altceva. Aia sunt cei care imping societatea inainte (sau inapoi, depinde incotro le este indreptata dedicarea). Activistii sunt oportunisti. Pentru ei, cea mai buna cauza este cea care le gadila cel mai corect orgoliul. O pot schimba fara probleme.

Lumea e plina de ei. Imput cu prezenta lor dizgratioasa orice demers semnificativ al omenirii. Facand de fiecare data fix nimic, ei sunt cei care ii fac pe oamenii ca mine sa vomite de scarba cand aud de incalzirea globala si gaura din curul stratului de ozon. Ei sunt, practic, cei care imi refuza mie o anumita parte a vietii. Si care mi-o intuneca pe cealalta. Si care fac munca oamenilor dedicati aproape imposibila.

Cred ca Pawel si Ola nu erau fumatori. Daca ar fi fost, ar fi fost irecuperabili. Slava Domnului.

Scarba de esec

La serbarea de sfarsit de clasa a doua, 80% dintre colegii fiului meu, impreuna cu el, au primit diplome de excelenta. De-a lungul anului ce a precedat serbarea cu pricina, majoritatea copiilor din clasa au luat “foarte bine” “exceptional” si alte superlative. Toti sunt excelenti, senzationali, geniali. Nimeni nu a gresit. Nimeni nu a zbarcit-o. Conform noilor teorii, copilul trebuie educat prin metode eminamente pozitive.

Indiferent de ce face (sau de ce nu face) copilul nu este lasat sa simta esecul. Infrangerea. Nu stie cum e sa fii invins. Sa iti pui o mie de intrebari cu privire la capacitatile tale, sa retraiesti de 1000 de ori momentul respectiv, sa te intrebi ce ai fi putut face altfel sau care dintre conditiile date ti-a fost potrivnica. Sa mori de nervi cand il vezi pe colegul tau cel nesuferit cu coronita pe cap, aplaudat de toata lumea, in timp ce tu strangi in maini cu scarba o bucata amarata de hartie pe care scrie “mentiune”. Sau nici macar aia.

Sistemul educational ar trebui sa te invete. Ce sa te invete? Pai ce iti va fi util in viata. Se stie precis ce iti va fi util in viata? De regula nu. De pilda, dupa 12 ani de matematica e posibil sa ai o viata in care nu treci de adunare si scadere. Sau sa nu ai nevoie pana la 80 de ani sa stii care este diferenta subtila dintre acizi si baze. Dar sigur vei pierde batalii. Sigur vei avea esecuri. Sigur o sa iti doresti lucruri pe care nu le vei putea avea niciodata. La ce bun un sistem educational care nu te invata cum sa treci peste singura incercare despre care se stie precis ca ti se va pune in fata?

Sa nu traumatizam copiii, se spune. Nu-i nimic, vor fi traumatizati in viata de adult. Iesind din scoala la 18 ani, fara nici un esec, cu peretii plini de diplome de tot felul, copiii vor avea un soc ingrozitor cand vor incepe sa insire esecurile unul dupa altul. Si vor face ce fac copiii, vor plange. Unii nu-si vor mai reveni toata viata. O copilarie fara esecuri servita la schimb cu o viata de adult de nesuportat.

Cui foloseste aceasta abordare? Nimanui. Cei care sunt cu adevarat buni nu se mai vad in marea masa de premianti. Si vor deveni slabi pentru ca nu capata nimic in schimbul valorii lor. Cei intermediari vor deveni slabi pentru ca nu exista motivatia necesara pentru a-i face sa se apuce de munca. Iar cei slabi raman slabi (dar fara a sti asta) si vor avea socul viatii lor cand vor iesi in lume.

Unde imi invat copilul despre esec? Cine ma ajuta sa ii arat cum e sa piarda? Si pana unde pot sa intind coarda? Ca daca lui toata lumea ii spune ce destept e, pana la urma pe mine nu ma va mai crede daca ii spun ca face vreo tampenie. Ce fac? Astept ca viata sa il plezneasca peste fata si sa il ia complet nepregatit?

Nevoia de jurnalisti

De cativa ani buni se discuta despre disolutia meseriei de jurnalist in marea masa de oameni conectati la internet care pot produce stiri. Jurnalisti vs bloggeri, jurnalisti vs globtrotteri, jurnalisti vs curve care isi scriu experientele. Oameni platiti pentru asta in opozitie cu oameni care nu fac altceva decat sa isi descrie propria viata. Goana dupa autenticitate a devenit atat de disperata (intr-o societate in care pana si cele mai nonconformiste demersuri se fac dupa reteta) incat jurnalistii pierd incet, incet razboiul.

Omul care pierde razboiul nu ramane la fel. Multi jurnalisti cauta modalitati alternative de a isi castiga banii, fiind dispusi sa modifice foarte repede bucati mari din sistemul lor de valori. Cu cat pierd lupta, jurnalistii devin din ce in ce mai putin jurnalisti si in curand lumea nu va mai face diferenta. Si nu le va mai simti lipsa.

Efectul imediat este modul in care sunt selectate si formulate stirile. Teoretic, un jurnalist bun, cel putin din punctul meu de vedere, se remarca la fel de mult prin ceea ce decide sa NU imi spuna. Un jurnalist ar trebui sa fie un om care cunoaste lumea mult mai bine decat mine. Care stie sa puna lucrurile in perspectiva, sa le aseze acolo unde le este locul intr-o realitate complexa pe care el o stie si eu nu. Care se ingrijeste cu atentie de coerenta si de veridicitatea universului pe care il descrie. Nu cineva care arunca in noi cu toate tampeniile, importante sau nu, semnificative sau nu, fara documentare si fara a munci pentru a ne oferi posibilitatea de a intelege.

In lipsa acestei abordari, toate stirile sunt isterice, au un ton apocaliptic si creeaza panica. Un exemplu foarte bun este felul in care se regasesc politicienii romani in orice demers jurnalistic. Toti sunt hoti, prosti, nimeni nu face nimic bun, toti au propriile interese veroase si calca pe cadavre pentru a si le indeplini. Orice politician roman pare un fel de diavol cu coarne si ochi rosii care mananca copii mici si sfasie oameni nevinovati cu ghearele lui ascutite. E normal ca asta sa produca panica. Cand nu poti avea incredere nici macar un pic in politicieni, politisti, medici, profesori, cand ai impresia ca absolut toti sunt niste fiare sangeroase care incearca sa te ucida, daca nu din alte motive macar din pura placere, viata devine o lupta disperata pentru supravietuire. Atitudine pe care o au majoritatea romanilor si care se poate observa in orice spital, pe strada, la sedintele cu parintii de la scoala, etc. Toti ne comportam de parca de fiecare secunda depinde supravietuirea noastra si a familiei.

Un jurnalist, in opinia mea, ar trebui sa evite asta. Ar trebui sa fie suficient de responsabil incat sa nu transforme lucruri care sunt accidentale in asa-zise obiceiuri. Sa caute cu atentie motivatiile din spatele unor gesturi si sa nu presupuna. Sa isi asume responsabilitatea muncii lui si sa inteleaga consecintele acesteia. Sa cerceteze atent cum functioneaza cu adevarat lumea, sa identifice cu atentie exceptiile si sa le trateze ca atare. Pentru asta e nevoie de scoala, experienta si de rabdare.

Este evident ca jurnalistul nu poate fii asa daca societatea nu ii da voie. Daca se pun variate tipuri de presiuni asupra lui, daca i se spune ca e la fel de valoros ca un pusti de 16 ani care si-a facut un videoblog, daca i se iau instrumentele de documentare (sau timpul de a o face), jurnalistul va aluneca pe panta senzationalului pentru a-si hrani familia. Am vazut oameni care nu au nici o legatura cu aceasta meserie dar care sunt mult mai retinuti si mai atenti la ce scot pe gura decat jurnalisti platiti (si) pentru a fi responsabili.

Oricat de tare m-ar amuza sa citesc bloguri, sa urmaresc filmulete amuzante pe youtube sau sa descopar diverse stranietati prin forumuri, eu personal am mare nevoie de jurnalisti care isi fac treaba cum trebuie. Am nevoie sa inteleg lumea din care fac parte, am nevoie de ajutor profesionist pentru asta. Am nevoie de oameni de meserie care stiu mult mai multe decat mine care sa imi prezinte lucrurile corect, fara exagerari si isterii. Vreau sa stiu cu adevarat cand ceva e iesit din comun si cand nu. Cand trebuie cu adevarat sa ma sperii si cand nu.

Si hotarati-va dracului odata cand vine sfarsitu lumii. Sa stiu si eu o treaba.