Scarba de esec

La serbarea de sfarsit de clasa a doua, 80% dintre colegii fiului meu, impreuna cu el, au primit diplome de excelenta. De-a lungul anului ce a precedat serbarea cu pricina, majoritatea copiilor din clasa au luat “foarte bine” “exceptional” si alte superlative. Toti sunt excelenti, senzationali, geniali. Nimeni nu a gresit. Nimeni nu a zbarcit-o. Conform noilor teorii, copilul trebuie educat prin metode eminamente pozitive.

Indiferent de ce face (sau de ce nu face) copilul nu este lasat sa simta esecul. Infrangerea. Nu stie cum e sa fii invins. Sa iti pui o mie de intrebari cu privire la capacitatile tale, sa retraiesti de 1000 de ori momentul respectiv, sa te intrebi ce ai fi putut face altfel sau care dintre conditiile date ti-a fost potrivnica. Sa mori de nervi cand il vezi pe colegul tau cel nesuferit cu coronita pe cap, aplaudat de toata lumea, in timp ce tu strangi in maini cu scarba o bucata amarata de hartie pe care scrie “mentiune”. Sau nici macar aia.

Sistemul educational ar trebui sa te invete. Ce sa te invete? Pai ce iti va fi util in viata. Se stie precis ce iti va fi util in viata? De regula nu. De pilda, dupa 12 ani de matematica e posibil sa ai o viata in care nu treci de adunare si scadere. Sau sa nu ai nevoie pana la 80 de ani sa stii care este diferenta subtila dintre acizi si baze. Dar sigur vei pierde batalii. Sigur vei avea esecuri. Sigur o sa iti doresti lucruri pe care nu le vei putea avea niciodata. La ce bun un sistem educational care nu te invata cum sa treci peste singura incercare despre care se stie precis ca ti se va pune in fata?

Sa nu traumatizam copiii, se spune. Nu-i nimic, vor fi traumatizati in viata de adult. Iesind din scoala la 18 ani, fara nici un esec, cu peretii plini de diplome de tot felul, copiii vor avea un soc ingrozitor cand vor incepe sa insire esecurile unul dupa altul. Si vor face ce fac copiii, vor plange. Unii nu-si vor mai reveni toata viata. O copilarie fara esecuri servita la schimb cu o viata de adult de nesuportat.

Cui foloseste aceasta abordare? Nimanui. Cei care sunt cu adevarat buni nu se mai vad in marea masa de premianti. Si vor deveni slabi pentru ca nu capata nimic in schimbul valorii lor. Cei intermediari vor deveni slabi pentru ca nu exista motivatia necesara pentru a-i face sa se apuce de munca. Iar cei slabi raman slabi (dar fara a sti asta) si vor avea socul viatii lor cand vor iesi in lume.

Unde imi invat copilul despre esec? Cine ma ajuta sa ii arat cum e sa piarda? Si pana unde pot sa intind coarda? Ca daca lui toata lumea ii spune ce destept e, pana la urma pe mine nu ma va mai crede daca ii spun ca face vreo tampenie. Ce fac? Astept ca viata sa il plezneasca peste fata si sa il ia complet nepregatit?

Published
Categorized as Blog

8 comments

  1. Ti-as da un mare “like” daca ai avea buton de FB. Pentru ca orice alt comentariu pe langa articolul tau este absolut inutil. E adevarat ca sunt si multi parinti care nu stiu cum sa isi mai ridice in slavi copilasii. Si pentru orice greseala, orice nota mai mica, invatatoarea e de vina. Sau profesorul, dupa caz.

  2. @silvy, multumesc pntru apreciere, probabil ca ar trebui sa explic la un moment dat de ce nu am nici macar cont pe FB. Pe scurt, FB “ascunde” internetul, lucru cu care eu nu sunt de acord. Cat priveste parintii despre care vorbesti, sunt din nefericire foarte multi. Ceea ce nu pricep ei e ca isi fura singuri caciula. Ei se bucura daca au copii destepti, nu pentru ca daca ar fi prosti i-ar iubi mai putin ci tot pentru ca vor un viitor frumos pentru ei. Viitor pe care, oricat ar reusi sa-l fure, tot va fi presarat cu esecuri. Singurul lucru pe care il vor obtine acestia va fi dispretul copiilor lor. Evident, cei care nu vor iesi suficient de nesimtiti incat sa nu-l simta nici pe ala.

  3. Am observat și eu tendința asta artificializantă dar nu numai în școală. În mai toate situațiile copiii sînt feriți de realitate și lăsați pradă unei realități virtuale care se prăbușește la vîrsta majoratului (care poate fi diferită de 18 ani) nelăsînd nimic în loc. Tinerii de astăzi sînt în marea lor majoritate handicapați psihic în pofida faptului că toată lumea s-a strofocat să-i protejeze chiar de acest pericol.

    Mulțumesc pentru articol. Este drept la obiect.

  4. @filadel, ce-i prea mult strica. Ce e pe alaturi, strica. Ce e prea putin, strica. Viata e complicata 🙂 Multumesc pentru comentariu.

  5. Felicitari pentru ultimele post-uri! Imi place stilul tau. Ca raspuns la acest post ti-as spune ca eu cred ca sportul ramane o forma de antrenare a unui copil in “ale vietii”…

  6. C: intai, multumesc, apoi, da, sunt de acord. Incerc. Mi-am dat baietelul la baschet. Ca asta se face in sala bomboniana din curtea scolii lui. Nu sunt de-ai scolii, inchiriaza. Eeee, ma duc si eu sa vad ce face ala micu si vad cel putin 50 de copii acolo la doi oameni. In 20-30 de ani Stefan o sa stie baschet. Daca are rabdare.

  7. Il dai la sport. Sa-si sparga acolo capul in concurenta si conflict si violenta si cooperare si agresivitate controlata si perseverenta si accent pe pricepere.

    LATER EDIT: Vad ca si ceilalti spun cam la fel.

  8. Turambar: L-am dat la sport si o sa-l dau cat pot. Problema cu sportul, in discutia noastra, e ca poate fi usor perceput ca nefacand parte din viata, ca fiind un univers paralel, in care sunt valabile alte reguli. Si copilul accepta usor ca nu e sportiv de felul lui si ca in acea zona are probleme in rest, crezandu-se perfect. Dar, intr-adevar, e singura varianta care inca sta in picioare.

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *