Simfonia dode-caca-fonica

Am ajuns la articolul cu numarul 100 in acest blog. Si dupa cum mi se pare nimerit, avand in vedere titlul blogului, acest articol aniversar va fi despre cacat. Subiect pe care simt ca nu l-am abordat destul in cele 99 de articole precedente.

Cacatul, doamnelor si domnilor, este, printre altele, acea materie plastica, maronie si urat mirositoare care se scurge miraculos din curul cainilor pe care ii plimbati dvs. pe strada. As postula fara teama de a gresi ca orice caine e capabil sa arunce in lume cacat, cu o regularitate inspaimantatoare. Deci, daca aveti caine si nu v-ati prins pana acum, va informez solemn si oficial ca acesta se caca.

Unde se caca? Pe strada. Pe borduri. In jurul masinilor din parcari. In pietele publice. Peste tot. In fiecare zi, parcurgand 100 de metri numar cel putin 20 de cacati proaspeti de caine. In zilele linistite. Produse de aproximativ 20 de cururi aflate la extremitatea unor caini aflati la extremitatea unor maimute care se autointituleaza, abuziv, oameni.

De ce nu ne cacam noi pe strada? Asa cum se facea acum 1000 de ani? Pai, cacatul pute. Si contine microbi. Oare cacatul de caine nu pute? Oare el nu contine microbi? Daca un caine are voie sa se cace pe strada, eu de ce nu pot? De ce nu vedem la fiecare colt oameni care se caca? Ca oameni care se pisa vedem.

Nu ma intereseaza in momentul asta ce e legal si ce nu e legal, nu ma intereseaza ecologia sau influenta razelor gamma asupra ciclului menstrual al furnicilor. Ma intereseaza motivul pentru care stapanii cainilor care ii lasa sa se cace in mijlocul strazii nu lasa langa cacatul respectiv adresa lor, ca sa ma pot duce si eu sa ma cac in sufrageria lor.

Avem, cica, probleme. Parlament, motiuni de cenzura, chestii complicate. Pentru cine? Pentru creaturile astea care tarasc la capatul unor sfori alte creaturi, posesoare de cur, din care curge periodic cate o portie nici prea mare dar nici prea mica de cacat? De ce ma rog frumos e nevoie de doua fiinte pentru un singur cacat? Sa se cace ei direct pe strazi. In definitiv, atata vreme cat cacatul exista, nu are asa mare importanta carui animal i-a apartinut curul care l-a stors in societate.

Luati degetul!

Din intelepciunea bimilenara a poporului roman vine spre noi expresia “Ii dai un deget si iti ia toata mana”. Verisoara primara cu complexul oedipian la romani si anume: “Facerea de bine – futere de mama”. Lasam verisoara pentru mai tarziu si ne concentram pe deget. E nasol, zice expresia, ca atunci cand cineva iti da un deget (adica te ajuta putin) tu sa ii iei toata mana (adica sa il sufoci cu solicitari sau sa iei pur si simplu fara sa intrebi).

Stim asta, suntem obisnuiti. Suntem inconjurati de oameni care sunt asa. Eu insa in ultimul timp incep sa fiu preocupat de reversul problemei. De oameni care nu iau degetul. Il refuza cu scarba. Pentru ca e prea mic, sau putin stramb sau l-ai mai dat si altuia si nu mai e virgin. “Nu poti sa-mi dai altul?” ii auzi intreband. Ca asta nu-mi place.

Oameni buni. Este obligatoriu, ca sa nu innebunim cu totii si sa incepem sa ne scoatem ochii pe strazi (si nu suntem departe) sa respectam niste reguli de politete elementare. Una dintre ele este asta: ceri degetu, iei degetul. Chiar daca nu iti trebuie, chiar daca nu te ajuta, omul ala si-a rupt din suflet un deget sa ti-l dea tie. Nu te uiti cu curul la el, nu-l dai inapoi. Il iei. Pe urma vezi tu ce faci cu el.

Ofertele de ajutor dezinteresat se accepta (mai ales daca au fost cerute) nu se negociaza, nu si incearca maximizarea profitului. Nu fiti jigodii nesimtite. Ca e pacat. Nu de voi. Da ala care a incercat sa va dea degetul. S-ar putea sa nu incerce sa il mai dea altuia, care l-ar lua si ar avea nevoie de el. Mai mult. Poate ca voi ati ajuns in situatia sa va multumiti cu un deget anemic pentru ca alti posesori de degete groase si sanatoase au fost dezamagiti de refuzurile altora ca voi.

Nu distrugeti prin nesimtire rezerva, si asa limitata, de degete de ajutor din aceasta lume. Ea este oricum mancata sistematic de cei care iau toata mana.

Uzul premonitoriu al comprehensiunii muschiului meu

Cel mai tare ma ingrijoreaza ca m-a luat fix de luni. Lucrurile astea e bine sa se intample vinerea. Macar nu traiesti saptamana cu groaza. Dar cand se intampla fix de luni, e nasol. Sa va zic.

Ma plimbam si eu pe Internetu asta propus pentru premiu Nobel pentru pace. Ma plimb de ceva vreme si tot sper ca surprizele sa se micsoreze. Cu alte cuvinte, sa se astearna pacea. Ei bine, nu se. Nu se deloc. Iata cum s-a razboit Internetul cu mine azi, prin intermediul unui site care prezinta serviciile unei sali de fitness:

“Muscle Maker – redimensioneaza fitnessul prin utilizarea inovatoare a elementului cheie,inerent aplicabilitatii si anume: “uzul comprehensiunii”.Ei, ce ziceti voi de chestia asta cu uzul comprehensiunii? Cum comprehensati boieri dumneavoastra uzul oamenilor astora? Sa citim mai departe, poate ne lamurim.

“Este de stiut ca activitatea fizica dispune de parametri morfo-functionali corelativi dezvoltarii optime,atat la nivel senzorial cat si mecanic.” Ceata mare in continuare. Dati dracu instructorii de fitness in Romania, au un limbaj pe care nu-l pricepe nimeni. Poate mai incolo…

“Contributia este astfel progresiva obiectivului stabilit,dupa o evaluare premonitorie a starii de sanatate,evitand asadar complicatiile de ordin psiho-motor si homeostazic,dar si posibilia stagnare cu caracter antagonic randamentuui,ca urmare a unei inadapatari favorabile la stimul.” Nu, nu se leaga. Nici nu incearca sa se lege, nici nu se apropie pentru a incerca sa se lege. Nu stiu voi ce parere aveti dar la mine comprehensiunea e nula.

Textul continua, evident in aceeasi nota de dementa acuta. Imi aduce aminte de perioada de dupa marea imbulzeala din Decembrie. Atunci aparusera brusc la televizor intelectualii. Care vorbeau complicat, cu cuvinte grele (peste 3 silabe) si cu propozitii de peste 3 cuvinte. Brusc, toata lumea incepuse sa arunce in stanga si in dreapta cu cuvinte ca “inclusiv”, “aprehensiune”, “variabilitate” si asa mai departe, evident, fara prea multa legatura cu contextul.

Ca atare, facatorii nostri de muschi au scris, fara voia lor, un text care mie imi suna “retro”. Doamne, apara si pazeste.

Pa! Pa! Pa, fir-ar ea sa fie de viata!

Oameni buni, iar ma macina spiritul didactic. Am incercat sa rezist, dar nu pot. Asa ca, mai fac un serviciu public, explicand pe intelesul tuturor (sper eu) dedesupturile mai putin intelese ale gestului de a-ti lua la revedere.

Dintotdeauna oamenii isi iau la revedere. E o ocupatie umana mai veche decat politica si prostitutia. Si totusi, dupa atatea zeci de mii de ani, inca exista secrete. Recapitulam aici o serie de probleme inerente acestui gest, laolalta cu solutiile lor, extrem de putin cunoscute.

1. Nu ziceti “bine, pa” in timp ce celalalt om e la mijlocul frazei. Prefaceti-va ca va pasa, pentru 2 secunde. Da, nu conteaza. Da, nu aveti timp. Da, sunteti ocupat/ocupata cu chestii importante, care tin de salvarea universului. Ziceti pa inainte sa inceapa fraza. Nu la jumatate.

2. Nu ziceti “bine, pa” dupa ce vi s-a pus o intrebare. Raspundeti la ea, chiar daca scurt, si ziceti dupa aia.

3. Cel mai important. Mai important decat 1 si 2, mai important decat Revolutia Franceza si decat premiul Nobel. De la primul “pa” si pana la extragerea dvs. completa si definitiva din peisaj trebuie sa treaca maximum 30 de secunde. Nu mai mult. Aproape ca nu exista nimic pe lumea asta mai deranjant (cu posibila exceptie a mortii violente) decat omul care nu se mai da dus. E infiorator, e cumplit, e ingrozitor. Voi muri probabil cu 10 ani mai devreme decat as fi putut din cauza ORELOR pe care le-am petrecut intre primul pa si disparitie.

Nu o mai ardeti! Ati zis pa (sau vi s-a zis pa) carati-va dracului odata sau inchideti telefonul! Dispareti! In maaaximul 30 de secunde!. Orice v-ar trece prin cap sa ziceti dupa “pa” abtineti-va. Daca era important, trebuia sa va concentrati inainte de “pa”.

Si era atat de bine…

Ce frumos era totul. Cerul era albastru, pasarelele ciripeau, rauri cristaline susurau trecand peste pietre multicolore. Fiecare era la locul lui, bucurandu-se dupa o viata relativ complicata de roadele anilor de munca. Si era liniste.

Si apoi, a picat nenorocirea. Lovitura a fost dura, rapida si neasteptata. Herta Muller a castigat premiul Nobel. Prima persoana de origine romana care castiga premiul Nobel pentru literatura. Ce naiba se intampla? Cum s-a ajuns aici? Cine a propus-o? De ce?

Linistea s-a spulberat. Cerul a incetat sa mai fie albastru, pasarelele nu au mai ciripit. A venit furtuna, cu grindina cat oul de porumbel. Gabriel Liiceanu a facut o ultima incercare de a salva lumea intreband direct, pe scena ateneului roman: Nu-i asa, doamna Muler, ca putem gasi cai de comunicare, nu-i asa ca putem face o intelegere, putem incheia o alianta, un pact de neagresiune? Noua ne place foarte mult linistea. Nu-i asa ca putem gasi o cale de a reveni la liniste? Noi va publicam, dvs. ne laudati putin, asa, cat sa nu ne stricam imaginea. Raspunsul Hertei Muler a picat ca o bomba: NU. Cel mai dur “Nu” pe care l-am auzit de multa vreme.

Asa se vede aceasta poveste. Ca povestea unei gasti de prieteni carora le-a fost deconspirat un secret urat si care in acest moment se agita de colo-colo incercand, fara succes, sa minimizeze pagubele. Prin orice mijloace, inclusiv atacul la persoana. Care este inutil avand in vedere ca nu persoana Hertei Muller deranjeaza ci spusele acesteia. Care sunt atat de limpezi incat ar fi stat in picioare si daca Herta Muler ar fi fost criminala in serie.

Reactiile prietenilor impotriva Hertei Muller capata un aspect isteric. Ceva nu se leaga. In definitiv, femeia a venit, si-a spus parerea, a plecat. De unde atata disperare de a raspunde? Pentru ce atata suparare pentru simpla livrare a unei pareri sincere? De-a lungul anilor au existat mute voci care au spus lucruri mult mai urate despre ei si care au fost tratate cu indiferenta. Care e miza aici? La ce bun “circul”?

Si ce daca la capatul aritmeticii iese ca ei nu au fost dizidenti? Care e marea problema? Pierd bani la bursa? Au castigat razboiul. Sunt fiecare dintre ei acolo unde au vrut sa fie. Cerul e albastru, pasarelele ciripesc, rauri cristaline susura peste pietre multicolore. E liniste. Nimeni nu-i mai contesta si cei care o fac nu au absolut nici o sansa de a se face auziti. De unde obsesia asta pentru dizidenta? Nu au fost toti de acord ca dizidenta era imposibila? Pai daca era imposibila de ce se supara ca vine cineva si le zice ca nu au fost?

Sau li s-a urcat nitel la cap? Prea multa liniste face ca si un zgomot mic sa para un urlet. Tresari. Te sperii. Reactionezi buimac, disproportionat. Abia trezit din reverie, omul nu e foarte controlat. Mai sparge un pahar, mai da un cap in usa. Sa fie asta?

Sau zgomotul e mai mare decat pricepem noi. Daca toata linistea asta si toate succesele semnificative se bazeaza pe credibilitate? Daca Herta Muller a zdruncinat tocmai credibilitatea acestor oameni? Sau daca nu a facut-o, daca are posibilitatea sa o faca? Nu trebuie ei sa se apere? Nu e mai bine sa preintampine, sa fie proactivi? Nu mai bine ii arata ei zgriptoroaicei (care deja le stricase ploile o data) dosarul de securitate al prietenului ei, cu cateva zile inainte de a veni in Romania, sa inteleaga putin cum stau lucrurile? Sa vada si ea cat de relativa e moralitatea in realitate. Si daca femeia nu pricepe, ce sa faca? Orice. Tot. Interviuri, articole, editoriale, sa striveasca pericolul. Pentru ca ei nu incearca sa o convinga pe Herta Muller de ceva, li se falfaie amplu de ea. Problema lor e cu noi, de a caror adulatie par sa depinda, ca zeii din olimp. Un zeu fara adoratori nu mai e zeu.

Iar cu privire la problema in chestiune, nimeni nu a cerut nimanui martiriul. Doar putina coerenta. Dizidenta prin nepupare in cur este ca munca la negru. Foloseste doar celui care o face, nimeni altcuiva. Si dupa munca la negru, domnilor, nu aveti dreptul la pensie. Si nici la ajutor de somaj. Din punct de vedere al societatii e ca si cum nu ati fi muncit niciodata. Si cu dansa intr’ansa si cu sufletul in rai nu se poate.

Ambiguitatea evolutiva

Dialog ipotetic, inspirat din realitatea dureros de imediata

- Buna ziua, as vrea si eu un logo pentru firma mea
- Cu ce se ocupa firma dumneavoastra?
- Activam in industria constructiilor
- Adica?
- Constructii
- Bine, de acord, dar ce anume faceti in domeniul constructilor? Produceti materiale, vindeti materiale, proiectati, construiti case, hale, blocuri…
- Pai… cate putin din toate.
- E vreuna din care sa faceti putin mai mult?
- Pai, activitatea principala e sa punem termopane
- Si in afara de termopane?
- Atat deocamdata. Dar ne gandim sa ne extindem.
- Pai daca puneti termopane poate folosim ceva de acolo, o fereastra, o rama, ceva de genul asta
- Stiti, am vrea ceva mai larg
- Adaugam niste caramizi? Faianta?
- Mai larg
- Cat de larg?
- Cat mai larg posibil. Orice din constructii.
- Nu putem sa le bagam pe toate in logo. Mai bine punem un obiect care sa reprezinte pentru oricine domeniul, un excavator, pickamer, o casca de protectie…
- Pai si comercializarea de materiale de constructii?
- Greu de reprezentat eficient… Nu intamplator toti vanzatorii de materiale de constructii au logo-ul bazat pe numele firmei.
- Daca punem un clipboard? Mie tot timpul clipboardul mi-a inspirat seriozitate.
- Clipboardul se duce mai mult spre verificare, control, nu spre constructie
- Pai facem si proiectare, si management de proiect
- Logo-ul trebuie sa fie ceva foarte simplu, simbolic (e mai important sa fie simplu decat sa fie simbolic), o sa puteti prezenta activitatile companiei in alta parte
- Da, dar logo-ul se retine cel mai repede
- Daca e usor de retinut. Daca e foarte incarcat, nu se mai retine
- Da, dar noi nu vrem sa aiba lumea impresia ca suntem limitati
- Pai folosim atunci un simbol care nu are nici o legatura cu constructiile, un infinit, o spirala, ceva care sa simbolizeze nelimitarea
- Pai de unde o sa stie lumea ca noi facem constructii, proiectare, comercializare de materiale de constructii?
- Dumneavoastra puneti termopane. Daca vreau sa-mi pun termopane la geamuri nu o sa angajez un colos industrial pentru asta. Important e ca lumea sa va angajeze si sa va tina minte pentru ce faceti.
- Eu le-as vrea pe toate. Si aia… spirala, si excavatorul, si pickamerul, ca facem si demolari, si ceva de proiectare, o statie grafica ceva, si clipboard. Neaparat clipboard. Si o vreau in culori.
- Aveti imprimanta color?
- Ce legatura are?
- O sa le faceti la tipografie atunci? Ca daca il desenam colorat trebuie sa-l imprimati colorat.
- O sa luam. Nu vrem sigla alb-negru. Televizoarele sunt color de atatia ani. Suntem o firma moderna.
- Imi pare rau dar nu cred ca putem gasi o solutie care sa inglobeze toate acestea. V-as sugera sa reducem din ele.
- Nu sunt de acord. O sa caut pe altcineva. Trebuie sa fie cineva care sa se priceapa la logo-uri pe lumea asta.
- Da, si eu sper ca exista si oameni care se pricep la constructii.

Give me headhunting, baby

Cand ziceam si eu ca saptamana asta e pe punctul sa treaca fara evenimente majore, pun mana pe un Gandul. Si in el (in gandul adica) vad urmatorul titlu: “Headhunting sentimental. Cum isi gaseste corporatistul sufletul preche“. Nu m-am putut abtine. Ia sa vad si eu, mi-am zis, cum anume isi gaseste miticul si arhetipalul corporatist miticul si arhetipalul suflet pereche. Ceea ce a urmat, oameni buni, nu pot descrie. Am ras intr-un asemenea hal incat am facut febra musculara pana si la calcaie. Cateva citate, in cele ce urmeaza.

“In lumea managerilor de top, şi dragostea se supune unor criterii de eficienţă, viitorul fiind clădit în funcţie de prognozele de performanţă în cuplu stabilite de la bun început”. Hmmm. Mi-a placut asta. “Prognozele de performanta in cuplu”. Oare cum or fi alea? Cu histograme, trenduri? Misto, fratii mei. Dragostea se supune unor criterii de eficienta.

“Cu siguranţă vom vedea un trend crescător al persoanelor care sunt dispuse să apeleze la un profesionist către care să externalizeze căutarea unui partener potrivit pentru o relaţie pe termen lung”. Cuvintele de mai devreme nu sunt copiate dintr-un spectacol de comedie ci apartin unei cucoane care s-a hotarat sa ofere acest serviciu, infiintand o agentie de “headhunting sentimental”.

“De cele mai multe ori, corporatistul sătul de experienţe eşuate năzuieşte la un suflet pereche cu un venit similar, educaţie similară şi pasiuni similare” Corporatistul nu nazuieste, fa. Nazuinta e pentru luzari. Corporatistul are asteptari corespunzatoare realitatilor, dar doreste maximizarea potentialului existent.

“În cazul în care întâlnirea nu a întrunit criteriile solicitate de ambii parteneri, cei doi rămân nişte străini care nu îşi ştiu nici adresa şi nici numărul de telefon. Căutarea sufletului pereche continuă, însă, conform contractului.” Senzational, doamenlor si domnilor. Cautarea sufletului pereche continua conform contractului. Asta e probabil cea mai fabuloasa propozitie pe care am citit-o in ultimii ani. Dintre toate modurile de a muri, nu vad de ce m-ar deranja sa mor de ras.

“”Chimia”, în limbajul corporatiştilor îndrăgostiţi, se referă la acel proces chimic care te face să ţi se aprindă călcâiele când te uiţi la cineva”. Ia te uita, exista un limbaj al corporatistilor indragostiti. Cum o fi? Cum or vorbi ei intre ei corporatistii indragostiti? Oare negociaza? Sau fac poezie cu insertii englezistice?

Ce sa le zic? Succes maxim. Ca eu am de gand sa infiintez firma aia care, conform contractului, sa le futa nevestele periodic. Alea pe care le-a gasit firma de headhunting. Sentimental. Si probabil ca se va numi “Corporate head for corporate people”. Or something.