Si era atat de bine…

Ce frumos era totul. Cerul era albastru, pasarelele ciripeau, rauri cristaline susurau trecand peste pietre multicolore. Fiecare era la locul lui, bucurandu-se dupa o viata relativ complicata de roadele anilor de munca. Si era liniste.

Si apoi, a picat nenorocirea. Lovitura a fost dura, rapida si neasteptata. Herta Muller a castigat premiul Nobel. Prima persoana de origine romana care castiga premiul Nobel pentru literatura. Ce naiba se intampla? Cum s-a ajuns aici? Cine a propus-o? De ce?

Linistea s-a spulberat. Cerul a incetat sa mai fie albastru, pasarelele nu au mai ciripit. A venit furtuna, cu grindina cat oul de porumbel. Gabriel Liiceanu a facut o ultima incercare de a salva lumea intreband direct, pe scena ateneului roman: Nu-i asa, doamna Muler, ca putem gasi cai de comunicare, nu-i asa ca putem face o intelegere, putem incheia o alianta, un pact de neagresiune? Noua ne place foarte mult linistea. Nu-i asa ca putem gasi o cale de a reveni la liniste? Noi va publicam, dvs. ne laudati putin, asa, cat sa nu ne stricam imaginea. Raspunsul Hertei Muler a picat ca o bomba: NU. Cel mai dur “Nu” pe care l-am auzit de multa vreme.

Asa se vede aceasta poveste. Ca povestea unei gasti de prieteni carora le-a fost deconspirat un secret urat si care in acest moment se agita de colo-colo incercand, fara succes, sa minimizeze pagubele. Prin orice mijloace, inclusiv atacul la persoana. Care este inutil avand in vedere ca nu persoana Hertei Muller deranjeaza ci spusele acesteia. Care sunt atat de limpezi incat ar fi stat in picioare si daca Herta Muler ar fi fost criminala in serie.

Reactiile prietenilor impotriva Hertei Muller capata un aspect isteric. Ceva nu se leaga. In definitiv, femeia a venit, si-a spus parerea, a plecat. De unde atata disperare de a raspunde? Pentru ce atata suparare pentru simpla livrare a unei pareri sincere? De-a lungul anilor au existat mute voci care au spus lucruri mult mai urate despre ei si care au fost tratate cu indiferenta. Care e miza aici? La ce bun “circul”?

Si ce daca la capatul aritmeticii iese ca ei nu au fost dizidenti? Care e marea problema? Pierd bani la bursa? Au castigat razboiul. Sunt fiecare dintre ei acolo unde au vrut sa fie. Cerul e albastru, pasarelele ciripesc, rauri cristaline susura peste pietre multicolore. E liniste. Nimeni nu-i mai contesta si cei care o fac nu au absolut nici o sansa de a se face auziti. De unde obsesia asta pentru dizidenta? Nu au fost toti de acord ca dizidenta era imposibila? Pai daca era imposibila de ce se supara ca vine cineva si le zice ca nu au fost?

Sau li s-a urcat nitel la cap? Prea multa liniste face ca si un zgomot mic sa para un urlet. Tresari. Te sperii. Reactionezi buimac, disproportionat. Abia trezit din reverie, omul nu e foarte controlat. Mai sparge un pahar, mai da un cap in usa. Sa fie asta?

Sau zgomotul e mai mare decat pricepem noi. Daca toata linistea asta si toate succesele semnificative se bazeaza pe credibilitate? Daca Herta Muller a zdruncinat tocmai credibilitatea acestor oameni? Sau daca nu a facut-o, daca are posibilitatea sa o faca? Nu trebuie ei sa se apere? Nu e mai bine sa preintampine, sa fie proactivi? Nu mai bine ii arata ei zgriptoroaicei (care deja le stricase ploile o data) dosarul de securitate al prietenului ei, cu cateva zile inainte de a veni in Romania, sa inteleaga putin cum stau lucrurile? Sa vada si ea cat de relativa e moralitatea in realitate. Si daca femeia nu pricepe, ce sa faca? Orice. Tot. Interviuri, articole, editoriale, sa striveasca pericolul. Pentru ca ei nu incearca sa o convinga pe Herta Muller de ceva, li se falfaie amplu de ea. Problema lor e cu noi, de a caror adulatie par sa depinda, ca zeii din olimp. Un zeu fara adoratori nu mai e zeu.

Iar cu privire la problema in chestiune, nimeni nu a cerut nimanui martiriul. Doar putina coerenta. Dizidenta prin nepupare in cur este ca munca la negru. Foloseste doar celui care o face, nimeni altcuiva. Si dupa munca la negru, domnilor, nu aveti dreptul la pensie. Si nici la ajutor de somaj. Din punct de vedere al societatii e ca si cum nu ati fi muncit niciodata. Si cu dansa intr’ansa si cu sufletul in rai nu se poate.

Published
Categorized as Blog

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *