De ce nu ma las de fumat…

Dragii mei, orice lupta e in realitate o lupta pentru supravietuire. Uneori nu pare, alteori ne ranjeste in fata. Pana la urma, toti incercam acelasi lucru, ca la capatul zilei, saptamanii, lunii, etc. sa fim tot acolo, daca se poate nu foarte deranjati, fara bucati smulse din noi, fara pierderi semnificative.

Dar nu e simplu. Si ceea ce mananca cel mai tare din noi sunt chestiile mici si frecvente. De aceea, scriu acest articol, in speranta ca oamenii care afirma ca nu ma vor mort, vor avea ceva mai multa grija la gesturile lor, poate involuntare, care ma vor omori aproape sigur inainte de … hmm… termen.

Nu va speriati, nu le voi mentiona pe toate. De fapt ma voi opri doar la doua dintre ele. Care se intampla de regula de cate ori sunt sunat de vreunul dintre voi. Ca fiecare telefon imi ia 1 ora din viata, asta stie deja (si bineinteles ignora) toata lumea, de aia nu m-am lasat inca de fumat, sa simt si eu ca imi controlez intr-o mica masura apropierea mortii. Dar, ceea ce face ca fiecare telefon sa imi ia nu o ora ci 5 ore din viata, sunt cele doua intrebari care apar invariabil dupa ce raspund: “Unde esti?” si “Ce faci?”. Nu ma refer la “ce mai faci”-ul de complezenta cu care nu am nici o problema ci la intrebarea “Ce faci in mod exact in momentul asta”. Daca incerc sa raspund “Bine” nu am nici o sansa, se insista.

Oameni buni. Nu sunt membru in Legiunea Straina, nici reporter de razboi, meseria mea nu ma poarta in zone necalcate de om si nu ma face sa am zilnic cate o mica aventura care merita povestita. Drept pentru care, de fiecare data, raspunsul la intrebarile voastre va fi acelasi. De obicei sunt la birou si butonez la computer. De obicei as prefera sa fiu in alta parte si sa fac altceva.

Dar iminenta celor doua intrebari ma aduce in pragul crizei de nervi. Am incercat toate variantele, de la a raspune sec, pana la a injura, relativ voalat. Se pare ca nici una nu functioneaza. Ceea ce ma duce cu gandul ca nu poate fi vina mea. Ci e vina voastra, ca va doare fix in cur de faptul ca eu nu vreau sa mai aud intrebarile astea doua si nici nu vreau sa va injur de mama pentru a obtine un astfel de efect. Toata viata am incercat, pe cat posibil, sa injur numai pe cine vreau eu. Toata viata am fost enervat de oamenii care se prefac ca nu inteleg aluziile si care ma obliga sa-i injur fara sa vreau. Care nu sunt capabili sa respecte niste mici idiosincrazii, care imi permit si mie sa ma mentin normal de la o zi la alta.

Nu trebuie sa intelegeti de ce astea ma mentin normal. Nu cereti explicatii. Nu imi propun sa construiesc sisteme filozofice pentru a va face pe voi sa “intelegeti” de ce ma deranjeaza. Ma deranjeaza. Rau. Ma deranjeaza de imi vine sa plang, sa-mi musc limba, sa-mi dau cu ciocanul repetat in coaie, sa imi tai carotida cu cheia. Nu ma intereseaza daca nu vi se pare normal. Nu ma intereseaza daca vi se pare exagerat. Face parte din modul meu de a supravietui. Si va cer imperios sa-l respectati, asa cum si eu incerc sa-l respect pe al vostru.

Forgive si forget

Ma apuca ocazional cate o dorinta de a despica firul in patru. De obicei se declanseaza fara avertisment, in cele mai banale momente. De exemplu, ma uitam la un film si personajul principal ii spune tatalui sau “I was trying to forgive you… or to forget you”. Si brusc mi-am dat seama cat de mult seamana cuvintele astea doua. FOR-GIVE si FOR-GET. La primul dai, la al doilea iei. Cand ierti, dai ceva cuiva. Cand uiti, iei ceva de la cineva. Sunt absolut convins ca nu sunt primul care a observat asta, sunt absolut convins ca exista oameni care au cautat, poate si gasit, motivul pentru care cele doua cuvinte sunt atat de apropiate. Poate e o simpla coincidenta. Poate nu.

Dar nu vreau inca sa aflu. Vreau sa vad cat de mult pot sa “storc” de unul singur din ceea ce deocamdata este pentru mine doar o coincidenta. Ma abtin sa aflu adevarul. E unul dintre cazurile in care adevarul aflat prea repede nu e neaparat un lucru bun. Cel putin in ceea ce ma priveste. Am incercat. De multe ori, am incercat. Sa fug rapid la sursa de informare. Sa ma asigur ca mintea mea nu calatoreste pe drumuri absurde. Ca nu pierd vremea cu presupuneri, ca ma indrept direct si eficient catre lumina adevarului.

Am constatat cu surprindere ca nu ma simt mai bine. Ba chiar, in anumite situatii, eram dezamagit. Adevarul se dovedea mult prea banal. Povestea pe care as fi inventat-o eu ar fi fost mult mai interesanta. Mult mai complicata, mult mai pe placul meu. Am inteles ca sunt momente in care fantezia e mai importanta decat adevarul. Ca e mai important pentru mine sa petrec putin timp doar cu gandurile mele, folosind ca pretext o astfel de observatie, decat sa fug la Google. Am inteles ca daca as incerca in prima secunda sa-mi verific toate ipotezele, ele nu ar avea niciodata timp sa se transforme, sa evolueze, in acord cu personalitatea si cu felul meu de a fi. M-as transforma intr-un dictionar ambulant in care toate definitiile ar fi scrise de altii.

Sunt, iata, situatii in care e mai bine sa intarzii cu tine insuti intr-o poveste decat sa te dizolvi in marea de adevaruri. Atata timp cat nu insisti si nu eviti adevarul in cele din urma. Dar nu inca. Forgive sau forget. Aproape antonime. Cand uiti, iti scoti lucrul respectiv din minte. Cand ierti, il accepti si il tii acolo. Pe de alta parte, ca sa poti uita ceva trebuie sa nu te mai chinuie. Nu poti sa uiti de o durere acuta. Poate ca nu sunt asa diferite unul fata de celalalt. Poate ca trebuie sa uiti putin ca sa poti sa ierti. Sa uiti partile cele mai dureroase, cele care provoaca suferinta acuta. Poate ca trebuie sa ierti ca sa poti uita. Poate ca nu sunt asa diferite unul fata de celalalt, poate ca asemanarea celor doua cuvinte in limba engleza nu e intamplatoare. Poate oamenii chiar au crezut la un moment dat ca sunt aproape acelasi lucru.

Dar atunci cand ierti, dai. Oferi. Rupi ceva din tine, in folosul celui pe care il ierti. Dupa iertare, nu vei mai fii la fel ca inainte. Ceva din tine, ceva care refuza sa accepte ceea ce ai ajuns sa ierti, a trebuit sacrificat, in favoarea iertatului. Iar cand uiti, iei ceva. Faci ceva sa dispara. Ceva nu mai exista pentru tine, si, in felul acesta, poate nici pentru altii.

Sau poate e o simpla coincidenta si elucubratiile mele sunt irelevante. Nu am sa aflu deocamdata, inca nu sunt dispus sa renunt la ele. Dar, la un moment dat, o sa revin si cu “adevarul”. Daca exista.