De ce nu ma las de fumat…

Dragii mei, orice lupta e in realitate o lupta pentru supravietuire. Uneori nu pare, alteori ne ranjeste in fata. Pana la urma, toti incercam acelasi lucru, ca la capatul zilei, saptamanii, lunii, etc. sa fim tot acolo, daca se poate nu foarte deranjati, fara bucati smulse din noi, fara pierderi semnificative.

Dar nu e simplu. Si ceea ce mananca cel mai tare din noi sunt chestiile mici si frecvente. De aceea, scriu acest articol, in speranta ca oamenii care afirma ca nu ma vor mort, vor avea ceva mai multa grija la gesturile lor, poate involuntare, care ma vor omori aproape sigur inainte de … hmm… termen.

Nu va speriati, nu le voi mentiona pe toate. De fapt ma voi opri doar la doua dintre ele. Care se intampla de regula de cate ori sunt sunat de vreunul dintre voi. Ca fiecare telefon imi ia 1 ora din viata, asta stie deja (si bineinteles ignora) toata lumea, de aia nu m-am lasat inca de fumat, sa simt si eu ca imi controlez intr-o mica masura apropierea mortii. Dar, ceea ce face ca fiecare telefon sa imi ia nu o ora ci 5 ore din viata, sunt cele doua intrebari care apar invariabil dupa ce raspund: “Unde esti?” si “Ce faci?”. Nu ma refer la “ce mai faci”-ul de complezenta cu care nu am nici o problema ci la intrebarea “Ce faci in mod exact in momentul asta”. Daca incerc sa raspund “Bine” nu am nici o sansa, se insista.

Oameni buni. Nu sunt membru in Legiunea Straina, nici reporter de razboi, meseria mea nu ma poarta in zone necalcate de om si nu ma face sa am zilnic cate o mica aventura care merita povestita. Drept pentru care, de fiecare data, raspunsul la intrebarile voastre va fi acelasi. De obicei sunt la birou si butonez la computer. De obicei as prefera sa fiu in alta parte si sa fac altceva.

Dar iminenta celor doua intrebari ma aduce in pragul crizei de nervi. Am incercat toate variantele, de la a raspune sec, pana la a injura, relativ voalat. Se pare ca nici una nu functioneaza. Ceea ce ma duce cu gandul ca nu poate fi vina mea. Ci e vina voastra, ca va doare fix in cur de faptul ca eu nu vreau sa mai aud intrebarile astea doua si nici nu vreau sa va injur de mama pentru a obtine un astfel de efect. Toata viata am incercat, pe cat posibil, sa injur numai pe cine vreau eu. Toata viata am fost enervat de oamenii care se prefac ca nu inteleg aluziile si care ma obliga sa-i injur fara sa vreau. Care nu sunt capabili sa respecte niste mici idiosincrazii, care imi permit si mie sa ma mentin normal de la o zi la alta.

Nu trebuie sa intelegeti de ce astea ma mentin normal. Nu cereti explicatii. Nu imi propun sa construiesc sisteme filozofice pentru a va face pe voi sa “intelegeti” de ce ma deranjeaza. Ma deranjeaza. Rau. Ma deranjeaza de imi vine sa plang, sa-mi musc limba, sa-mi dau cu ciocanul repetat in coaie, sa imi tai carotida cu cheia. Nu ma intereseaza daca nu vi se pare normal. Nu ma intereseaza daca vi se pare exagerat. Face parte din modul meu de a supravietui. Si va cer imperios sa-l respectati, asa cum si eu incerc sa-l respect pe al vostru.

Published
Categorized as Blog

3 comments

  1. nu stiu cum dracu’ sa postez, dar aici parerea mea, esti fenomenal, da, asta a fost extraordinar

  2. @Cristi, multumesc, @emilia, evident ca e o istericala. Dar, la oamenii relativ normali, istericalele sunt momente in care se scapa de sub control lucruri care exista. Si de care, poate, uneori, ar trebui tinut cont.

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *