Pauvre diables

Am fost la concertul Vaya con Dios de la Fratelli. Am ascultat foarte mult albumele lor cu cativa ani in urma si am reusit (din pacate) sa ratez toate celelalte concerte date la Bucuresti. Dani Klein stie sa cante, si o face cu atata frumusete incat orice melodie cantata de ea capata o viata in plus. Cu ocazia concertului am descoperit inca un cantec caruia i-a dat o alta viata, compus de un cantaret portorican, pe care il cheama, evident, Don Omar. In traducerea celor de la Vaya con Dios “Pauvre Diable”.

Recunosc ca nu am urmarit in ultimii ani Vaya con Dios. Ei au disparut la un moment dat iar eu am fost atras in alte directii. Cu ocazia concertului am decis sa ascult si ce au mai facut intre timp. Dani Klein imbatraneste frumos, si-a domolit stilul putin, canta mai mult in franceza, o muzica mai subtila dar la fel de frumos alcatuita. Ultimul album e o surpriza placuta, extrem de linistitoare. Ca doua vechi cunostinte care au stat despartite un timp, mi-a fost teama de momentul “revederii”. Am bucuria sa constat ca nici eu, nici ea nu ne-am schimbat prea tare si ca putem fi in continuare “prieteni”.

In alta ordine de idei, concertul de la Fratelli a fost una dintre cele mai nefericite experiente prin care am trecut vreodata. Si asta din cauza publicului. Si, bineinteles, a organizatorilor, care au incercat o asa combinatie contra naturii. Un concert Vaya con Dios la Fratelli pare o enormitate la fel de mare ca un medic chirurg care defriseaza un hectar de padure cu bisturiul.

Am petrecut 2 ore inspaimantatoare, inconjurat de oameni despre care refuzam sa cred ca exista. Oameni care nu aveau nici o legatura cu muzica de pe scena, care se plimbau in continuu si vorbeau intre ei folosind maximum 20 de cuvinte. Oameni atat de falsi incat ti se facea frica si rau privindu-i. Oameni lipsiti de expresie, care aveau maximum 3 masti, una de zambit, una de sictir, si una intermediara pentru momentele in care mergeau. De regula, se afisa masca de sictir. Cand se apropia cineva cunoscut (sau interesant) masca de sictir se inlocuia, ca la teatrul de papusi, cu masca de zambet, fara nici o tranzitie. Dupa ce persoana respectiva se indeparta, masca de sictir revenea, infricosator de identica.

Zambete, mai degraba rictusuri, la care nu participau decat buzele, ochii fiind indiferenti sau tristi. Haine lipsite de sens, pantaloni scurti pana deasupra gleznei, combinatii de veste de vinilin cu cravata si de ghete de baschet cu sacouri lucioase. Palariute. Sepci. Dar mai presus de orice, tristete. Enorm de multa tristete. Ascunsa rudimentar in spatele unor zambete de plastic. Femei carora, cand vorbeau, nu li se miscau decat buzele. Barbati carora, cand vorbeau, li se miscau si calcaiele. Incercari rudimentare de dans ca la bara de strip-tease, cu picioarele cracanate si mainile unduinde, de care nici macar nu puteai rade datorita fetelor chinuite si triste care le acompaniau.

Am iesit de acolo aproape bolnav fizic. Am citit in mai multe randuri ca una dintre cele mai frumoase parti din Bucuresti sunt cluburile de noapte. Probabil ca nu mai sunt eu in stare sa recunosc frumosul. Ceea ce am vazut eu acolo insa era ca un fel de spital de nebuni la puterea a 10-a. In final, ceea ce mi-a ramas in minte din toata aceasta experienta a fost melodia de mai sus, multiplicata de sute de ori. Saracii diavoli.

Sotto l’albero del Piemonte

Ramanem in Italia, tot in evul mediu. “Sotto l’albero del Piemonte”, un cantec popular de prin zona centrala a Italiei (se pare ca nu din Piemont, in ciuda versurilor), cantat aici de o trupa numita “La piva dal carner”. Piva e un fel de cimpoi ceva mai simplu care se folosea mai demult in Italia si in zonele italiene din Elvetia.

Toata lumea stie ca cimpoiul este un instrument traditional scotian, e surprinzator sa descoperi ca variatii ale cimpoiului s-au folosit de sute de ani in toate zonele europei cu influenta celtica. In Italia, si probabil si in alte zone, cimpoaiele au fost abandonate odata cu aparitia si succesul viorilor.

Povestea din cantec e stranie, ca toate povestile din cantecele medievale. Fiul unui rege (pronuntat “fiol dal re”) vede o doamna frumoasa care canta sub un copac. Desi afla ca e maritata si are copii, “fiol dal re” decide sa faca o incercare si da o petrecere la care invita toate femeile maritate. Sotul doamnei ii atrage atentia ca e prea frumoasa ca sa se mai poata intoarce de la petrecere, ca va fi oprita acolo. Doamna vrea sa mearga, cu toate acestea (iata ca moravurile erau complicate si in evul mediu). Odata ajunsa la petrecere, evident, este invitata in apartamentele printului. Nu foarte deranjata de ce i se intampla, doamna se intreaba totusi ce vor spune copilasii ei cand se vor trezi fara mama. “Fiol dal re” raspunde conform statutului “lasa ca faci altii, mai frumosi, si mult mai bogati”.

Cantecul se termina fara nici o morala, fara nici o incheiere, nimic. Probabil ca e dupa un caz real.

Neoiconoclastii Craciunului postrevolutionar

Se apropie Craciunul. Il astept cu nerabdare si cu multa placere. Cand eram copil era una dintre cele mai frumoase saptamani din an, de multe ori cea mai frumoasa. Totul se schimba, si viata aia de cacat pe care o traiam devenea pentru scurt timp normala. Griurile se colorau, tacerea era inlocuita de sunete placute, mirosurile infecte din blocurile cenusii cu parfumuri de cozonac si sarmale. Tot orasul se transforma si toata lumea era mai bucuroasa, mai zambitoare. La ferestre, chiar si noaptea, luceau brazii impodibiti cu globuri multicolore, de multe ori insotiti de lumina suava, gri-albastruie a televizoarelor care puteau sta pornite pentru ca programul era mai lung. Si in anii in care era si zapada, toate acestea se intamplau pe un fundal imaculat al orasului, plin de strigate bucuroase de copii care se jucau, insotiti de parintii lor care faceau cam acelasi lucru. Toti stiau ca vor primi cadouri, ca vor manca bine, ca se vor intalni cu rude, prieteni, toti erau bucurosi si fericiti.

Nu am cuvinte sa descriu acest contrast, dintre zilele normale ale vietii de dinainte de 1989 si cele din preajma Craciunului. Toate acestea erau posibile pentru ca majoritatea oamenilor erau dispusi sa faca eforturi supraomenesti pentru a trai acele cateva zile frumos. Carne cumparata la negru, la suprapret, ore in sir state la coada cu luni de zile inainte pentru a pune ceva in congelator, special pentru Craciun. Alunecatul pe zapada in care se risca spartul capului protejandu-se sacosa cu 10 oua prinse dupa 10 ore de stat in frig. Bani stransi din vreme pentru cadouri, cadouri cautate in disperare cu luni de zile inainte si ascunse in dulapuri pentru a nu fi gasite de copii. Sticle de vin pastrate la intuneric luni de zile. Toate acestea pentru cateva zile de fericire. Oamenii intelesesera ca nu pot fi fericiti 365 de zile pe an. Nici macar 35 de zile pe an. Se multumeau cu a fi fericiti 3 zile pe an si erau dispusi sa munceasca un an intreg pentru aceasta.

Incerc, cat pot, sa fac acelasi lucru pentru copiii mei. Vreau sa simt la ei aceeasi bucurie pe care o aveam eu in acele zile. Vreau sa regasesc in ochii lor sentimentul acela de siguranta, de implinire, de exaltare pe care il simteam si eu si copiii de varsta mea in zilele acelea. Intre timp, lucrurile s-au schimbat nitel. Viata mea nu e atat de dificila si lumea e mult mai alerta. Dar multi dintre oamenii din aceasta tara, pastreaza acelasi calendar. Oameni amarati care isi pun pielea pe bat pentru 3 zile de fericire odata la 362 de zile de chin.

Si le iese. Asta daca nu citesc internetul romanesc. Care s-a umplut de imbecili care, de la inaltimea varstei de 20 – 30 de ani si cu experienta de viata a unei rame, se reped ca niste hoarde de navalitori barbari sa le distruga acest moment. Sa rada de ei. Sa le explice cat sunt de prosti, cum ar trebui sa cheltuiasca doar cat isi pot permite, cum ar trebui sa manance o salata de sparanghel in noaptea de Craciun, si sa bea un suc natural de rostopasca. Si sa fereasca Dumnezeu sa cumpere un brad natural, sa ia unul de plastic, sa aparam planeta. Si in nici un caz sa nu se bucure. Ca nu merita sa se bucure, pentru ca sunt neispraviti pentru ca nu cunosc realitatea cruda a momentului si pentru ca nu inteleg politica si economia si pentru ca au votat cu Iliescu. Sau cine stie cu cine. Lumea subtire a noii urbanitati mioritice incepe sa-l injure pentru a nu stiu cata oara pe Stefan Hrusca.

Bai copii! Viata nu e cum credeti voi. Aveti rabdare. O sa fiti si voi fututi. O sa fiti, pe cuvantul meu. Nu va credeti deasupra tuturor, nimeni nu e asa. O sa aveti ani in care o sa va doriti sa strangeti toate resursele voastre si sa va oferiti 3 zile de bucurie. Poate nu va vor lipsi banii, poate veti manca sanatos si veti bea sucuri de fructe dar nu veti mai avea prieteni. Sau neamuri. Sau copiii vostri vor fi la mii de kilometri de casa. O sa vedeti valoarea acestor trei zile. O sa intelegeti de ce oamenii cauta mici miracole in aceste zile. Si daca veti avea ghinion, o sa aflati doar o data, spre sfarsitul vietii, ce ati pierdut. Dumnezeu nu da cu parul.

Iar eu, incepand de azi, nu mai citesc nimic in limba romana pe internet pana dupa Craciun. Nu am putere. Imi doresc momentul asta si nu vreau sa va las sa mi-l stricati. Si da, vreau sa ma bucur de el asa cum cred eu de cuviinta. Sa mananc pana cad jos, carne scarboasa si necivilizata de porc. Sa cumpar cadouri pe care nu mi le pot permite. Sa-mi cumpar un brad natural cat casa, distrugand iremediabil planeta si sa pun in el dulciuri care strica dintii. Sa am tone de cozonac sa-mi creasca colesterolul, trigliceridele si alte alea. Ca dupa aia, dupa 1 ianuarie, pauza s-a terminat, capul la fund, pentru inca 360 de zile. Si daca o sa muriti fara sa intelegeti de ce oamenii fac asta, ati trait degeaba.

Testamentul otravitului

La solicitarea unor amici, am decis sa incep sa pun aici cate ceva din muzica pe care o descopar din cand in cand, sau pe care am descoperit-o mai demult. Am o relatie foarte personala cu muzica, motiv pentru care nu-mi plac in general muzicile facute pentru mai multi oameni (de dans, imnuri, etc.). Multe dintre melodiile care imi sunt aproape de suflet au si povesti interesante, povesti pe care voi incerca sa le rezum aici. O sa incerc, pe cat ma tin puterile, sa si explic ce imi place la melodia cu pricina. Sa vedem ce iese.

Incepem cu un cantec medieval, de pe la 1600, care apare in mai multe tari, in diverse variante. In zona anglo-saxona se numeste Lord Randal. Povestea din cantec e relativ simpla dar stranie, este vorba despre un tanar care se intoarce acasa simtindu-se rau. Intrebat de mama lui ce i s-a intamplat ajunge la concluzia ca l-a otravit iubita lui cu care a fost la plimbare in padure. Plina de compasiune, mama lui il intreaba insistent ce lasa fiecarui membru al familiei inainte sa moara. Evident, iubitei ii doreste spanzuratoarea. Exista si o varianta in care nu iubita il otraveste ci sora lui.

In ciuda povesti dure, cantecul este de o frumusete incredibila. Prefer varianta italiana, numita “L’avvelenato” sau in alte variante “Testamento de l’avvelenato” desi nici Lord Randal nu e de lepadat in anumite interpretari. Versurile de inceput de la Lord Randal (“where have you been, Lord Randal my son, where have you been, my handsom young one”) vor parea familiare celor care au ascultat Bob Dylan pentru ca Bob Dylan s-a inspirat serios din balada cu pricina in melodia “A hard rain”.

Interpretarea pe care o vedeti aici mi-a placut in mod deosebit. Nu am reusit sa aflu cine canta dar cu siguranta persoana stie ce face. Vocea fetei in debutul cantecului este foarte suava, potrivita cu cea a unei mame care isi intampina copilul. Apoi, pe timp ce trece si povestea se dezvaluie, vocea devine din ce in ce mai dura, spre sfarsit aproape metalica, plina de disperare. Acompaniamentul de chitara este la inceput minimal, tine mai degraba ritmul cu cateva acorduri simple. Cand vocea fetei se aspreste, acompaniamentul creste in complexitate.

Busuioc. A nu se drege.

In liceu am avut un profesor de matematica. Nu era extrem de rabdator si nu excela prin modul de predare. Si avea toane. Multe si felurite toane. Si era deosebit de ranchiunos. Cine il supara avea o problema serioasa dat fiind ca supararile la el tineau 1 an – doi. Nimeni nu parea sa-i fie indiferent, elevii ii erau fie simpatici, fie profund antipatici. Evident, eu ma numaram printre cei antipatici. Nu stiam cine stie ce matematica si eram si obraznic (zicea el) .

Intr-o zi si-a uitat manualul pe catedra. A doua zi, manualul, recuperat si pastrat de noi, il astepta cuminte pe catedra, fix in pozitia de cu o zi inainte. Il vede, se uita la noi, se uita la manual. Se uita din nou la noi, din nou la manual, si are proasta inspiratie sa intrebe: “Cine-i ma idiotul care si-a lasat manualul pe catedra?”. Evident, s-a asternut o liniste de mormant. Eu eram intre ciocan si nicovala. Mi-ar fi placut tare mult sa-i zic “idiotul sunteti dumneavoastra”. Pe de alta parte, daca faceam asta, nu mai treceam clasa. Nu ca poate nu mai treceam, nu ca erau sanse sa nu mai trec, nu, nu mai treceam, punct. Asa ca am tacut din gura.

Probabil ca in mintea multora dintre colegii mei s-au cuibarit aceleasi ganduri, asa ca nimeni nu a zis nimic. Aproape nimeni. In prima banca, o colega, care invata foarte bine si care la ora aceea parea sa nu fie foarte interesata de supravietuirea ei, a ingaimat intr-un tarziu … “e cartea dumneavoastra, ati uitat-o ieri”. Ne-a stat tuturor rasuflarea. Eram aproape siguri ca domnul cu pricina o sa faca o scurta si acuta criza de isterie dupa care o sa o scoata la tabla sa-i demonstreze, punandu-i cateva note de 2, cam care e ordinea efectuarii operatiilor. Adica mai pe romaneste, intai termini liceul si abia apoi ii spui profesorului ca e idiot.

Dar nu s-a intamplat asta. Omul a ramas intepenit circa 10 secunde, si-a luat incet manualul si a iesti pe usa. A revenit ora urmatoare, ca si cand nu s-ar fi intamplat nimic, a scos cativa dintre antipatici la tabla si le-a dat cate un doi. Nu pricep exact nici acum de ce. Dar imi imaginez ca si-a dat seama ca orice ar face in momentul ala, ridicolul situatiei se va apropia de infinit. Asa ca a preferat sa dispara din peisaj. Un om care nu avea de obicei nici o ezitare sa devina ridicol. Tipa la noi ca am conspirat impotriva lui nedeschizand fereastra in pauza, special sa nu aiba el oxigen la creier

De unde se vede ca nimeni nu e scutit de perplexitate. De starea de blocaj total in care brusc, nimic din ceea ce te inconjoara, nu are sens. Si probabil, de departe cea mai buna reactie posibila (si prea putin utilizata de contemporanii nostri) e sa te extragi rapid din peisaj. In conditiile astea, daca deschizi gura, nu ai nici cel mai mic control asupra lucrurilor pe care le vei spune. Asa ca mai bine taci. Nu incerca sa dregi busuiocul. Bucuiocul dres are cu totul alt miros decat cel normal.