Pauvre diables

Am fost la concertul Vaya con Dios de la Fratelli. Am ascultat foarte mult albumele lor cu cativa ani in urma si am reusit (din pacate) sa ratez toate celelalte concerte date la Bucuresti. Dani Klein stie sa cante, si o face cu atata frumusete incat orice melodie cantata de ea capata o viata in plus. Cu ocazia concertului am descoperit inca un cantec caruia i-a dat o alta viata, compus de un cantaret portorican, pe care il cheama, evident, Don Omar. In traducerea celor de la Vaya con Dios “Pauvre Diable”.

Recunosc ca nu am urmarit in ultimii ani Vaya con Dios. Ei au disparut la un moment dat iar eu am fost atras in alte directii. Cu ocazia concertului am decis sa ascult si ce au mai facut intre timp. Dani Klein imbatraneste frumos, si-a domolit stilul putin, canta mai mult in franceza, o muzica mai subtila dar la fel de frumos alcatuita. Ultimul album e o surpriza placuta, extrem de linistitoare. Ca doua vechi cunostinte care au stat despartite un timp, mi-a fost teama de momentul “revederii”. Am bucuria sa constat ca nici eu, nici ea nu ne-am schimbat prea tare si ca putem fi in continuare “prieteni”.

In alta ordine de idei, concertul de la Fratelli a fost una dintre cele mai nefericite experiente prin care am trecut vreodata. Si asta din cauza publicului. Si, bineinteles, a organizatorilor, care au incercat o asa combinatie contra naturii. Un concert Vaya con Dios la Fratelli pare o enormitate la fel de mare ca un medic chirurg care defriseaza un hectar de padure cu bisturiul.

Am petrecut 2 ore inspaimantatoare, inconjurat de oameni despre care refuzam sa cred ca exista. Oameni care nu aveau nici o legatura cu muzica de pe scena, care se plimbau in continuu si vorbeau intre ei folosind maximum 20 de cuvinte. Oameni atat de falsi incat ti se facea frica si rau privindu-i. Oameni lipsiti de expresie, care aveau maximum 3 masti, una de zambit, una de sictir, si una intermediara pentru momentele in care mergeau. De regula, se afisa masca de sictir. Cand se apropia cineva cunoscut (sau interesant) masca de sictir se inlocuia, ca la teatrul de papusi, cu masca de zambet, fara nici o tranzitie. Dupa ce persoana respectiva se indeparta, masca de sictir revenea, infricosator de identica.

Zambete, mai degraba rictusuri, la care nu participau decat buzele, ochii fiind indiferenti sau tristi. Haine lipsite de sens, pantaloni scurti pana deasupra gleznei, combinatii de veste de vinilin cu cravata si de ghete de baschet cu sacouri lucioase. Palariute. Sepci. Dar mai presus de orice, tristete. Enorm de multa tristete. Ascunsa rudimentar in spatele unor zambete de plastic. Femei carora, cand vorbeau, nu li se miscau decat buzele. Barbati carora, cand vorbeau, li se miscau si calcaiele. Incercari rudimentare de dans ca la bara de strip-tease, cu picioarele cracanate si mainile unduinde, de care nici macar nu puteai rade datorita fetelor chinuite si triste care le acompaniau.

Am iesit de acolo aproape bolnav fizic. Am citit in mai multe randuri ca una dintre cele mai frumoase parti din Bucuresti sunt cluburile de noapte. Probabil ca nu mai sunt eu in stare sa recunosc frumosul. Ceea ce am vazut eu acolo insa era ca un fel de spital de nebuni la puterea a 10-a. In final, ceea ce mi-a ramas in minte din toata aceasta experienta a fost melodia de mai sus, multiplicata de sute de ori. Saracii diavoli.

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *