Amsterdam cu maneci verzi

Unii spun ca ar fi fost scris de insusi Henric al VIII-lea, mai prin 1530, pe vremea cand incerca sa o convinga pe Anne Boleyn sa se… apropie de el. In treacat fie spus, Anne Boleyn nu a fost foarte impresionata de cantecel si nu a acceptat sa-i devina amanta lui Henric. Henric, disperat de amor, a incercat sa divorteze de nevasta lui curenta, izbindu-se de refuzul papei. Acela a fost momentul in care, odata cu aparitia Greensleeves, Anglia a inceput sa se indeparteze de biserica catolica, iar Henric a putut divorta si s-a casatorit cu Anne Boleyn. 3 ani mai tarziu, i-a taiat capul pentru inalta tradare. Primul divort fusese prea complicat.

A ramas insa Greensleeves. Un cantec de o simplitate dezarmanta, a carui partitura incape pe o jumatate de foaie de hartie. Un cantec atat de simplu, incat e aproape imposibil sa gasesti pe cineva care sa-l cante cum trebuie. Toti incearca sa adauge ceva, toti incearca sa-l complice pe ici pe colo, de parca le-ar fi jena sa cante ceva atat de banal. De regula, in astfel de situatii, se evita cantaretii si se cauta un actor sau o actrita cu voce. Actorii nu au nici o jena in a canta un cantecel simplu si nu vor sa devina creativi dincolo de puterile lor in timp ce canta. Iata deci, Greensleeves, in interpretarea unei actrite engleze, Amy Nutall.

De-a lungul anilor, ca un virus muzical, acest cantecel simplu s-a strecurat, in foarte multe alte melodii, clasice, pop sau rock. Unele dintre cantecele “infectate” cu acest mic virus sunt surprinzatoare, aproape ca nu mai au nimic in comun cu Greensleeves, nici tonul, nici tristetea, nici simplitatea. Cel mai spectaculos din acest punct de vedere este “Amsterdam”, o balada compusa ce Jacques Brel. Trebuie sa marturisesc ca nu am descoperit de unul singur Greensleeves ascuns in Amsterdam, e ceva in felul de a canta al lui Brel care e atat de personal incat nici prin cap nu mi-a trecut, ani de zile, sa sap dupa teme muzicale straine. Noroc ca exista Wikipedia.

Acum, jos palaria in fata maestrului. Jacques Brel, Amsterdam.

Amsterdam, fiind o melodie mai complicata si mai dura, a avut o soarta mai buna decat Greensleeves. Iata un playlist pe Youtube in care puteti asculta o gramada de interpretari:

Si ca sa terminam articolul intr-o nota tipica, sper ca la un moment dat industria show bizului sa nu ne mai prezinte viata micilor oligofreni care inventeaza metode mai facile de gasit parteneri sexuali si sa ne povesteasca despre proiectele care chiar au sansa se a schimba lumea: Wikipedia si Youtube.

Bucuresti, Bucuresti, cei 1000000 de frati de-ai mei tu esti

Se vorbeste din ce in ce mai frecvent despre Bucuresti, despre bunele si relele lui, si despre faptul ca locuitorii lui nu reusesc sa-l aprecieze. M-am nascut aici, la fel si parintii mei, la fel si bunicii mei, la fel si cativa din strabunicii mei. Sa incerc sa va descriu cum ma simt eu in acest oras.

Imaginati-va o sala de concert in care fiecare instrumentist canta ce vrea el. Ala de la trompeta canta un soi de jazz. Saxofonistii, alt jazz. Fiecare violonist canta alta piesa, clarinetul si oboiul canta piese baroce, violoncelul canta heavy-metal etc. Percutionistii lovesc in toate instrumentele in ritmuri africane. Fiecare e imbracat altfel. Unii in blugi, altii in frac, cativa in pielea goala. Toti si-au adus scaune de acasa, unii scaune pliante, altii fotolii de piele, altii perne si covorase. Unii si-au adus canapele, cativa au venit si cu televizorul la care urmaresc posturi de stiri si meciuri de fotbal. Dirijorii, vreo 7, se cearta intre ei si umbla de la un instrumentist la altul, fiecare in pasii altui dans, pentru a-i convinge sa cante altceva.

Multiplicati cu 200.000. Totul. Si zgomotul, si inghesuiala, si lipsa de coerenta, tot. Asa vad eu Bucurestiul. Asa simt eu Bucurestiul. Asa ma simt eu in Bucuresti.

Fiecare trotuar, pe aproape orice strada, poarta amprenta imaginatiei celor care au magazine la parter. 50m de asfalt, urmati de 10 m de gresie de baie portocalie, apoi 15m de beton in descompunere, urmat de 20 de metri de dale roscate, iar beton, faianta sparta, iar dale. De alta culoare.

Orice incercare de a ridica ochii spre cladirile care marginesc strazile este aspru pedepsita de amalgamul de improvizatii pe care fiecare le-a facut pentru a-si asigura un spatiu in plus de depozitat borcane sau pentru a-si exersa spiritul estetic. Geamuri diferit colorate, constructii stranii din fiare ruginite, pereti vopsiti partial cu culori greu de denumit, ferestre zidite cu alt fel de caramizi, stresini prelungite in doua-trei etape cu materiale luate din gunoaie.

Seara, tarziu, cand oamenii se retrag prin case, incerc sa ies la o plimbare pe role. Intr-o jumatate de ora de mers atent prin gropi, crapaturi in asfalt, pungi, sticle, haine imbibate de apa, sunt atacat de patru haite de caini care ma pun pe fuga. Nici nu se pune problema sa ascult vreo muzica, masinile circula pe trotuare si trebuie sa le aud.

Centrul istoric ma intampina cu un amestec absurd de strazi care par proaspat bombardate, de pereti vopsiti in zeci de culori, de restaurante sau baruri care arata fiecare altfel, toate inundate de o mare de oameni, oameni incapabili sa mentina o directie pentru mai mult de 10m.

Peste tot sunt afise, mari sau mici, pe care ochiul meu inca nu s-a invatat sa le ignore. Orice banca vopsita, orice instalatie artistica din orice parc are pe langa ea o pancarta pe care scrie cate ceva. Campanii publicitare “inteligente” care umplu orasul cu jumatati de mesaj, pe care trebuie sa-l citesti si sa-l retii pana peste doua saptamani cand va aparea si jumatatea cealalta.

Orice moment pe care il traiesc in acest oras imi solicita prea mult simturile. Nu exista locuri in care sa pot sa fiu cu mine insumi, tot timpul trebuie sa fiu atent, voluntar sau involuntar, la ce se intampla in jurul meu. Nu pot visa. Nu pot reflecta la nimic. E ca noaptea in jungla. Oricand se poate intampla ceva, in orice moment ceva trebuie evitat, altceva trebuie privit. Abundenta de detalii este impovaratoare si ea ma face sa ma simt strain de acest oras, in fiecare moment.

Bucurestiul este un oras de care toata lumea si-a batut joc, fiecare la scara la care a putut. Nu a existat primar care sa nu-si indeplineasca una-doua fantezii urbanistice. Nu exista proprietar de casa sau apartament care sa nu fi facut ceva vizibil si diferit de orice. Nu exista organizatie, fie ea comerciala sau civica, care sa nu fi umplut lumea cu felurite afise, mesaje, cat mai stridente si cat mai colorate. Nu a existat om care sa fi vrut sa vopseasca metrul lui patrat de zid in albastru intens si sa nu o fi facut.

Am incercat sa descriu. Nu manifest pentru nimic. Orasul asta a avut parte de prea multe manifeste, de prea multe idei, de prea multi oameni care au vrut ceva de la el. Si au obtinut. Iata de ce imi veti ierta, sper, circumspectia cu care privesc orice “proiect” care este destinat Bucurestiului. Pentru ca stiu ca poate reusi. Si nu va reusi decat sa adauge inca un instrumentist, cu un instrument nou, care va canta cu totul alta muzica, cu totul altfel imbracat si in cu totul alt ritm decat cei care sunt deja acolo. Iar eu imbatranesc si nu mai tin pasul…

Regele a vorbit, lebada s-a balbait pe lac

Mai deunazi am facut un tur de forta si m-am uitat la cele mai la moda doua filme ale momentului, “The Black Swan” si “King’s speech”. Lumea e extrem de incantata de ambele si in jurul lor se rostesc cuvinte mari, aproape ca zici ca sunt primele filme bune din ultimii 40 de ani. De mult nu mai am asteptari foarte mari la filmele care sunt la moda, dar oricum, nu pot sa nu fiu influentat.

Pe scurt: Mi-a placut foarte mult “King’s speech” (desi are multe defecte), pentru motive care nu au mare lucru de-a face cu laudele care i se aduc. Iar “The Black Swan” mi s-a parut un film revoltator de prost. Sa le luam pe rand.

Mi-a placut “King’s speech” pentru acelasi motiv pentru care mi-a placut mai demult “The Queen”. Nu neaparat pentru rolul facut de Colin Firth, nu pentru chestia aia (despre care scriu toate cronicile) cu depasirea limitelor personale. 9 din 10 filme sunt de-astea cu limite personale si 8 din 10 sunt mai reusite. Mi-au placut momente. Cand regele si-a tinut celebrul discurs, si probabil toti spectatorii au fost impresionati de coerenta la care a ajuns sau de dialogul mut cu logopedul, mie mi-au venit lacrimi in ochi la vederea miilor de oameni care il ascultau cu rasuflarea taiata. Vreau si eu asta. Vreau si eu sa am un conducator pe care sa il ascult in felul asta. Nu pentru ca sunt obligat ci din respect si cu incredere. Vreau si eu sa-mi pierd uzul ratiunii cand il intalnesc la mine in casa asa cum i s-a intamplat sotiei logopedului, sa raman intepenit de onoarea care mi se face, sa mi se taie rasuflarea nu pentru ca sunt un lingau imbecil ci pentru ca omul ala reprezinta atat de mult fata de cat reprezint eu incat e ca si cum te-ai intalni direct cu Iisus Hristos.

Mi-a placut faza in care cele doua fete ale regelui il intampina dupa incoronare. Mi s-a parut incredibila privirea lui si a lor. Brusc, omul din fata lor nu mai era tatal lor, pentru o secunda el a devenit ceva mult mai mare, care le coplesea si pe ele. Si pe el, care nu stia bine cum sa reactioneze. O secunda care poate explica oricui are ochi sa vada ce inseamna regalitatea la ea acasa.

Filmul este presarat cu astfel de momente care te transporta intr-o lume in care exista valori, in care oamenii sunt cinstiti si fac ceea ce trebuie, intr-un cuvant o lume diametral opusa celei in care traiesc eu acum, si care seamana mult mai mult cu elucubratiile din lebada neagra.

Astfel, pe cat de inaltatoare au fost momentele petrecute in compania regelui, pe atat de cumplite au fost cele petrecute in preajma lebedei schizofrenice din “The Black Swan”. Rareori mi se intampla sa vreau sa pocnesc regizorul. De obicei nu ajung pana la el, ma concentrez asupra povestii care poate sau nu sa-mi placa. Dar “the Black Swan” nu a fost decat un film horor de categoria a 3-a plin de clisee care ar fi facut scenariul sa fie respins la Bollywood, divizia B. La filme de-astea pur si simplu ma revolt la ideea ca ala ma crede atat de dobitoc. Asta in conditiile in care ideea era buna, chit ca subtire. Adica era interesat sa pleci de la premisa ca pentru o performanta maxima in balet trebuie sa nu fii obsedat de perfectiune tehnica si puritate sufletesca falsa si ca ar fi bine sa ajungi la un echilibru cu propria persoana. Si ca in orice univers e o idee proasta sa locuiesti cu maica-ta la 28 de ani.

Dar nu, de ce sa faca omul un film subtil. De ce sa nu se lanseze intr-un soi de maniheism de carciuma, din care sa nu castigi absolut nimic, nici placere, nici incantare, nici invataturi. In definitiv, el are dreptate si eu nu, din moment de toata lumea pare a fi cu buzele ferm lipite de curul lui. A, da. muzica a fost buna.

Cantec pentru sinucidere

Nu sunt si nu am fost niciodata depresiv, dimpotriva. Nu sunt aproape niciodata trist. Cu toate acestea (sau poate tocmai pentru aceasta) in muzica am preferat intotdeauna de departe tristetea veseliei. Veselia e o stare care multumeste, nu cere analize, nu solicita explicatii. Tristetea te impinge sa o descosi pe toate partile, sa o analizezi pana ii gasesti toate ungherele. Creativ vorbind, tristetea e mult mai ofertanta. Si, cel putin in cazul meu, un cantec trist e in stare sa transmita mult mai multe emotii, sa ma plimbe prin cele mai ascunse colturi ale sufletului uman, in timp ce unul vesel ma tine plutind pe suprafata lui. Deseori ma surprind plangand la ascultarea unui cantec trist, uluit de intensitatea emotiilor care trec prin mine. In paralel, o melodie vesela nu face mai mult decat sa ma determine sa ma zbantui nitel in ritmul ei.

Cu toate lacrimile care imi curg pe obraji, nici un cantec trist nu m-a aruncat niciodata in depresie, dimpotriva, la sfarsitul lui ma simt implinit, mai in contact cu mine insumi, mai constient de ceea ce sunt. Cantecelele vesele ma intristeaza. Pentru ca la incheierea lor lasa un gol. Sunt ca un pahar de votca, nu e coniac, sa-ti placa sa-l bei incet, are efect o vreme, iar dupa ce efectul trece, te trezesti acelasi caraghios dinainte, mai rau, acum cu o betie in plus la activ.

Vine o vreme cand te intrebi daca mai sunt si altii ca tine. Mai ales ca in jurul meu, oamenii par a fi mai degraba atrasi de cantecele vesele, ritmate, si declara ca nu pot asculta cantece triste pentru ca ii deprima. Si ma intreb – oare e posibil? Ce sunt eu? Extraterestru? De ce eu nu si ei da? Sau invers, de ce ei nu si eu da?

Gloomy Sunday este considerat cel mai trist cantec din toate timpurile (evident ca nu exista asa ceva dar oamenilor le place sa aiba clasamente). Povestea lui este destul de celebra: compus de un domn Reszo Seress, se spune ca a dus la sinuciderea a peste 100 de oameni. O legenda moderna, in majoritate neverificata, dar, ca in toate situatiile, nu iese fum fara foc. Reszo Seres a murit printr-o dubla sinucidere, intai s-a aruncat de la geam, a supravietuit, iar apoi s-a inecat singur in spital (ce-i drept la multi ani dupa ce a compus cantecul). Prietena lui, care il parasise cu putin timp inainte de a compune cantecul, s-ar fi sinucis si ea, auzindu-l.

Mai multe detalii puteti citi aici sau, in ceea ce pare a fi aproape o traducere a primului articol, aici:

Aparent, cantecul a fost interzis in multe perioade si la multe posturi de radio. Billie Holliday i-a adaugat un sfarsit mai vesel, probabil speriata de posibilitatea de a i se sinucide in masa spectatorii. Varianta pe care v-o propun este cea cantata de Diamanda Galas, o voce absolut remarcabila si foarte potrivita, in opinia mea, pentru “Gloomy Sunday”. Mai ales ca Diamanda Gallas e oarecum specializata in muzica trista.

In timp ce scriam, am ascultat melodia de cateva ori. Inutil sa va spun ca ma simt excelent. Un inceput de saptamana perfect :). Poate totusi sunt extraterestru…

Mica aventura muzicala

Nu mai stiu cum a ajuns la mine cantecelul anglo-saxon despre o doamna in varsta care a inghitit o musca. Cert e ca intre timp l-am cautat, am vazut mai toate interpretarile lui ba chiar l-am invatat si pe Stefan sa-l cante. E un cantec pentru copii fara happy end. Ma rog, fara happy nimic. Cu toate astea, se pare, veselia nu vine doar din happy-end. E un cantecel vesel, amuzant, pe care va invit sa-l ascultati in interpretarea mea preferata, cea a lui Pete Seeger (despre care merita vorbit mai pe larg, cu alta ocazie).

Astazi, rasfoind un pachet consistent de cantece italienesti, mi-a atras atentia “Alla fiera dell’est” a lui Angelo Branduardi. Cantecul are aceeasi structura ca cel cu doamna si musca, e un cantec cumulativ in care animalele se omoara unul pe celalalt dar nu in burta cuiva ci sub cerul liber. Mai mult, la meciul asta participa si ingerul mortii si Dumnezeu, e dus, cum ar veni, pana la capat.

Curiozitatea nu-mi da pace insa si ma apuc sa caut pe Internet alte cantece de genul asta. La un moment dat dau peste un cantec evreiesc, tot cu structura cumulativa, care se canta de Paste, numit “chad gadya”. Un cantec despre care se spune ca e foarte vechi, versurile sunt in aramaica, o limba pe care evreii nu o mai vorbesc de aproape 2000 de ani. Ascultand cantecelul evreiesc de Paste constat cu amuzament ca e acelasi cu cel al lui Branduardi. Cantat extrem de diferit, asa e, dar e fix acelasi. Mai mult, traducerea versurilor, gasita si ea pe internet confirma. Iata cum se explica si aparitia ingerului mortii si a lui Dumnezeu in peisaj.
Versiunea pe care v-o propun nu ajuta comparatia dar este foarte placuta urechilor, cantata de Chava Alberstein, o alta voce care merita urmarita.

Acum eu va intreb: Chiar credeti ca nu exista nici o legatura intre “chad gadya” si doamna englezoaica mancatoare de regn animal?