Bucuresti, Bucuresti, cei 1000000 de frati de-ai mei tu esti

Se vorbeste din ce in ce mai frecvent despre Bucuresti, despre bunele si relele lui, si despre faptul ca locuitorii lui nu reusesc sa-l aprecieze. M-am nascut aici, la fel si parintii mei, la fel si bunicii mei, la fel si cativa din strabunicii mei. Sa incerc sa va descriu cum ma simt eu in acest oras.

Imaginati-va o sala de concert in care fiecare instrumentist canta ce vrea el. Ala de la trompeta canta un soi de jazz. Saxofonistii, alt jazz. Fiecare violonist canta alta piesa, clarinetul si oboiul canta piese baroce, violoncelul canta heavy-metal etc. Percutionistii lovesc in toate instrumentele in ritmuri africane. Fiecare e imbracat altfel. Unii in blugi, altii in frac, cativa in pielea goala. Toti si-au adus scaune de acasa, unii scaune pliante, altii fotolii de piele, altii perne si covorase. Unii si-au adus canapele, cativa au venit si cu televizorul la care urmaresc posturi de stiri si meciuri de fotbal. Dirijorii, vreo 7, se cearta intre ei si umbla de la un instrumentist la altul, fiecare in pasii altui dans, pentru a-i convinge sa cante altceva.

Multiplicati cu 200.000. Totul. Si zgomotul, si inghesuiala, si lipsa de coerenta, tot. Asa vad eu Bucurestiul. Asa simt eu Bucurestiul. Asa ma simt eu in Bucuresti.

Fiecare trotuar, pe aproape orice strada, poarta amprenta imaginatiei celor care au magazine la parter. 50m de asfalt, urmati de 10 m de gresie de baie portocalie, apoi 15m de beton in descompunere, urmat de 20 de metri de dale roscate, iar beton, faianta sparta, iar dale. De alta culoare.

Orice incercare de a ridica ochii spre cladirile care marginesc strazile este aspru pedepsita de amalgamul de improvizatii pe care fiecare le-a facut pentru a-si asigura un spatiu in plus de depozitat borcane sau pentru a-si exersa spiritul estetic. Geamuri diferit colorate, constructii stranii din fiare ruginite, pereti vopsiti partial cu culori greu de denumit, ferestre zidite cu alt fel de caramizi, stresini prelungite in doua-trei etape cu materiale luate din gunoaie.

Seara, tarziu, cand oamenii se retrag prin case, incerc sa ies la o plimbare pe role. Intr-o jumatate de ora de mers atent prin gropi, crapaturi in asfalt, pungi, sticle, haine imbibate de apa, sunt atacat de patru haite de caini care ma pun pe fuga. Nici nu se pune problema sa ascult vreo muzica, masinile circula pe trotuare si trebuie sa le aud.

Centrul istoric ma intampina cu un amestec absurd de strazi care par proaspat bombardate, de pereti vopsiti in zeci de culori, de restaurante sau baruri care arata fiecare altfel, toate inundate de o mare de oameni, oameni incapabili sa mentina o directie pentru mai mult de 10m.

Peste tot sunt afise, mari sau mici, pe care ochiul meu inca nu s-a invatat sa le ignore. Orice banca vopsita, orice instalatie artistica din orice parc are pe langa ea o pancarta pe care scrie cate ceva. Campanii publicitare “inteligente” care umplu orasul cu jumatati de mesaj, pe care trebuie sa-l citesti si sa-l retii pana peste doua saptamani cand va aparea si jumatatea cealalta.

Orice moment pe care il traiesc in acest oras imi solicita prea mult simturile. Nu exista locuri in care sa pot sa fiu cu mine insumi, tot timpul trebuie sa fiu atent, voluntar sau involuntar, la ce se intampla in jurul meu. Nu pot visa. Nu pot reflecta la nimic. E ca noaptea in jungla. Oricand se poate intampla ceva, in orice moment ceva trebuie evitat, altceva trebuie privit. Abundenta de detalii este impovaratoare si ea ma face sa ma simt strain de acest oras, in fiecare moment.

Bucurestiul este un oras de care toata lumea si-a batut joc, fiecare la scara la care a putut. Nu a existat primar care sa nu-si indeplineasca una-doua fantezii urbanistice. Nu exista proprietar de casa sau apartament care sa nu fi facut ceva vizibil si diferit de orice. Nu exista organizatie, fie ea comerciala sau civica, care sa nu fi umplut lumea cu felurite afise, mesaje, cat mai stridente si cat mai colorate. Nu a existat om care sa fi vrut sa vopseasca metrul lui patrat de zid in albastru intens si sa nu o fi facut.

Am incercat sa descriu. Nu manifest pentru nimic. Orasul asta a avut parte de prea multe manifeste, de prea multe idei, de prea multi oameni care au vrut ceva de la el. Si au obtinut. Iata de ce imi veti ierta, sper, circumspectia cu care privesc orice “proiect” care este destinat Bucurestiului. Pentru ca stiu ca poate reusi. Si nu va reusi decat sa adauge inca un instrumentist, cu un instrument nou, care va canta cu totul alta muzica, cu totul altfel imbracat si in cu totul alt ritm decat cei care sunt deja acolo. Iar eu imbatranesc si nu mai tin pasul…

Published
Categorized as Blog

1 comment

  1. Asta trebuia scrisa la concursul lui Kapra. Vezi, de aia o mai tai eu prin toscana de razi de mine.

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *