Somnul fara vise

Pentru cei ce nu stiu, undeva in SUA, exista un camp plin de antene parabolice imense al caror scop este analiza tuturor semnalelor electromagnetice venite spre Pamant din spatiu, cu speranta de a descoperi urme de inteligenta.

Pentru cei ce inca nu au aflat, finantarea institutului care opera acel camp plin de antene a fost micsorata semnificativ si antenele au fost oprite. Scaderile bugetelor de toate felurile din Statele Unite au determinat oprirea acestui program, care functiona neintrerupt de 50 de ani.

Poate ca nu se putea altfel. Poate ca, daca as fi fost in locul celor care au luat aceasta decizie, as fi facut la fel, cu inima impacata. Poate ca pur si simplu nu s-a gasit alta solutie. Si poate ca antenele vor renaste, gasind un mod diferit de functionare si tot raul va fi spre bine.

Dar sansele sa fi fost asa sunt, sa recunoastem, mici. Mai degraba banii aia au fost trimisi catre alte zari, mult mai apropiate, mult mai terestre si mult mai capabile sa asigure cuiva voturi peste 2-3 ani. Si cine are vreo problema? Sunt convins ca mai toata lumea ar spune ca e stupid sa cheltuim o caruta de bani pentru niste antene care stau si bazaie fara nici un rezultat de 50 de ani. Va dati seama cate spitale, gradinite, centre de ajutorare a oamenilor nefericiti, drumuri, poduri, felinare, etc s-ar fi putut construi?

Incet, incet, America renunta la StarTrek. Navetele spatiale nu mai merg, nu-si mai propune nimeni sa mearga pe Luna, ba sunt unii care spun ca nici nu a fost nici dracu acolo, pe Marte nici nu se pune problema. Si acestea se intampla in aplauzele furtunoase ale multimii abrutizate care nu mai are nevoie sa viseze pentru ca are reality tv.

Din pacate, biologia e crunta. In biologie, prostia se plateste, implacabil, invariabil. Nici un organism nu poate evolua daca nu-si asuma o stare noua, care iese din normal, inconfortabila. Societatea umana nu poate evolua daca nu viseaza la ceva mai mare decat ea. Nu la o viata mai buna ci la una mai inalta.

Fiecare dintre noi are, la cel mult 1 m de el, in orice moment, cel putin 2-3 minuni tehnice care nu ar fi existat daca oamenii nu ar fi fost lasati sa viseze. Se pare ca nu vrem sa mai visam. De fapt nu, majoritatea oamenilor nu au vrut sa viseze niciodata. Doar ca erau cuminti si acceptau sa-i lase pe altii, mai destepti decat ei, sa viseze. Acum, nu. Ne lasa rece spatiu cosmic, domnilor, noi vrem lumina pe strada si apa la chiuveta.

Si nu pot fi contrazisi. Doar ca, lumina pe strada si apa la chiuveta nu imping omenirea inainte, din pacate. O tin mai curata si mai luminata (la propriu) dar la fel de abrutizata si de imbecila incat sa aiba pretentia sa aiba un folos direct si personal din orice ban cheltuit. Si daca au pretentia, trebuie sa li se dea, pentru ca sunt banii lor. Eu cred insa ca ar trebui sa aiba mai putine pretentii. Si sa-i lase pe visatori sa viseze, sa inventeze, sa incerce, sa reuseasca sau sa esueze. Peste 20 de ani tot la ei se vor intoarce beneficiile.

Ce cred eu insa nu are importanta. Vom avea din ce in ce mai multe spitale, strazi pavate, alei luminate, apa curenta, calda, rece, mancare gata mestecata, nemodificata genetic, livrata direct in tubul digestiv. Nu va trebui sa ne mai miscam din loc. Si vom ajunge un fel de plante, curate, spalate si proaste ca o bucata de lemn. Fiecare creatura pe limba ei piere.

Bucuresti si cele 100 de primarii

Plimbare prin Bucuresti

Toata lumea vorbeste despre administrarea Bucurestiului, in contextul celebrului referendum care va avea loc la un moment dat si care ne va intreba, intr-o maniera foarte ocolitoare, daca vrem sau nu sa avem un singur primar ales. Trecem peste intrebarile respective, s-a comentat si se comenteaza mult pe tema asta, si ajungem la chestiune: vrem sau nu un singur primar?

Toata lumea pare interesata mai mult de implicatiile politice de moment decat de o analiza serioasa a problemei. In momentul asta, ma simt pentru a nu stiu cata oara in situatia cetatenului turmentat, intrebandu-ma si intreband: eu cu ce votez? Care o fi varianta cea mai buna pentru mine si pentru orasul asta plin de proiecte partial duse pana la capat? Iar raspunsul nu e deloc simplu.

Tentatia unei singure administratii e mare, asa pare normal sa fie, sa existe o singura instanta care decide ce e bine si ce e rau pentru oras. Cred ca mai toata lumea, la primul gand, accepta ca o administratie centrala ar avea ceva mai multa coerenta si ceva mai multa eficienta.

Dar coerenta si eficienta dau si posibilitatea unor tampenii mai mari. Unii dintre noi au avut cel putin un moment in viata in care am vazut centralizarea la lucru. Si nu ne-a placut. Adunarea intregii puteri intr-o singura institutie poate sa nu fie o idee buna daca acea institutie se nimereste a avea interese contrare noua. Cand cineva face prostii, nu vrei sa le poata face si repede, si eficient.

Batalia dintre forte intarzie, ce-i drept, lucrurile bune, dar le intarzie si pe cele proaste. Si experienta nu ne lasa sa ne gandim numai la cele bune. E posibil sa avem mai multa nevoie de un mecanism care sa blocheze putin ideile, sa le testeze serios inainte de a fi puse in aplicare, decat de unul care sa le accelereze. Viteza cu care a fost (si este) demolat unul dintre putinele cartiere vechi ramase in Bucuresti, chiar si acum, este ingrijoratoare, indiferent de parerea cuiva despre oportunitatea chestiunii respective.

Competitia intre sectoare pare sa fi avut cel putin cateva efecte pozitive. Sectorul 3 a inceput sa curete putin parcurile si sa faca parcari pe marginea drumurilor, celelalte sectoare l-au urmat. Probabil mai sunt si alte exemple.

Primarul general al Bucurestiului, chiar si in conditiile existentei primariilor de sector, a fost mai tot timpul un politician puternic, neinteresat prea mult de administratie si care a folosit postul pentru a accede pe pozitii mai inalte, avand in vedere ca este postul cu cei mai multi votanti dupa presedintele tarii. In acest post nu vor ajunge (si nu au ajuns) decat politicieni cu ambitii uriase si cu sustinere imensa din partea partidului lor. Nu neaparat oameni gospodari, nu neaparat doritori sa faca treaba in folosul nostru. Primariile de sector sunt posturi ceva mai putin ravnite, probabilitatea ca acolo sa ajunga oameni mai potriviti pentru administratie poate fi mai mare.

Un politician care va ajunge primar general si va dori sa sara mai sus, nu va fi foarte interesat de binele bucurestenilor, pentru ca binele de zi cu zi, binele determinat de corectii mici, de munca asidua, nu se vede de la distanta. Asa cum vedem si acum, un astfel de politician va face (sau va incerca) opere grandioase, autostrazi suspendate, poduri imense, care sa se vada de departe. Pentru ele se vor cheltui bani, majoritatea lor vor fi neterminate si ne vom intoarce de unde am plecat. Un primar de sector, care isi doreste sa ajunga primar general, va putea sa faca linistit acele mici corectii, pentru ca acelea vor fi vizibile pentru bucuresteni si sansele de a fi ales in scaunul cel mare vor creste.

Ce am scris pana acum sugereaza ca eu as fi pentru mentinerea starii actuale. Daca era asa, nu mai intrebam si votam direct. Nu sunt decat cateva idei pe care le-am adunat in viteza, menite mai degraba sa fie un punct de plecare intr-o discutie pe aceasta tema. Da, in acest moment, inclin sa imi doresc mentinerea variantei actuale. Mi se pare (dar pot fi contrazis) ca micile imbunatatiri ale vietii mele in acest oras au venit mai repede de la primarii de sector decat de la primarul general. Si au mai multe sanse in viitor sa vina tot de acolo. Mai mult, o schimbare a modelului administrativ de o asemenea magnitudine costa timp, bani si produce haos. Avantajele trebuie sa fie foarte multe pentru a merita sa o facem. Nu inseamna neaparat ca nu merita facuta. As vrea sa aud si alte opinii, chiar daca sunt, la fel ca a mea, lipsite de cifre si fapte.

Evident ca imi doresc ca aceasta discutie sa fie purtata si de oameni care se pricep mult mai bine decat mine la dedesupturile administratiei locale. Sper sa apara articole care sa analizeze bunele si relele fiecarei variante, fara sa vorbeasca despre oamenii care se afla acum in spatele acestui referendum.

Si baietii plang (dar numai cu motive serioase)

Din cand in cand, suficient de des incat sa nu ma acresc, suficient de rar incat sa nu mi se para firesc, primesc cate un cadou muzical neasteptat. Zilele trecute ascultam o colectie de muzica greceasca, placuta, draguta dar fara prea mari surprize. Insa, tocmai cand ma pregateam sa merg mai departe, a inceput melodia care urmeaza, cantata de un clarinetist grec numit Manos Achalinotopoulos.

Videoclipul de pe youtube nu permite embed, drept pentru care, click aici.

Melodia se numeste “Cantecel pentru clarinet” sau “To Tragoudaki Tou Klarinou” in transliteratia denumirii grecesti (Το Τραγουδάκι Του Κλαρίνου).

Nu stiu ce efect are asupra voastra insa pe mine m-a paralizat pentru multe minute. Rareori se intampla ca o melodie ascultata pentru prima oara, fara nici o conexiune cu mine, cu evenimente trecute, mai ales fara versuri, sa ma faca sa plang. Asta m-a facut. La prima ridicare de ton a clarinetului m-am tinut strans de masa ca si cum as fi fost in pericol sa fiu luat de furtuna.

Am gasit pe youtube cateva interpretari din concert. Nu mi-au placut. Prima impresie a fost atat de puternica incat nu accept deocamdata sa se schimbe nici o nota in ce am ascultat atunci, iar Manos, ca orice cantaret de jazz care se respecta, nu accepta sa cante niciodata melodia la fel. Colac peste pupaza, omul mai e si absolvent de stiinte politice, asta ca sa fie confuzia totala.

Pentru mine astfel de melodii reusesc sa cuprinda in ele tot ce este frumos la oameni. Bucurie, melancolie, relatia dintre ele, contemplatie, conflict, nesiguranta. Umilinta in fata imensitatii a tot ceea ce ne inconjoara dar si mandria de a fi capabili sa incercam sa intelegem.

Sper sa va placa…

Bombay Calling Child in Time

Una dintre primele mari surprize muzicale pe care le-am avut a venit de la o emisiune radio dedicata unei formatii de care nu auzisem si care se numea “It’s a beautiful day”. Dincolo de muzica fascinanta, la un moment dat, am auzit un inceput de melodie care era identic cu “Child in Time” a celor de la Deep Purple. Era prin 1992 – 1993, internetul nu era ce e acum, dar mi-am notat numele formatiei si timp de cativa ani am tot povestit diversilor oameni mica descoperire. Nu aveam melodia celor de la “It’s a beautiful day” asa ca nimeni nu m-a crezut.

“Acum, multi ani mai tarziu, internetul fiind ceea ce este, am si melodia, am si alte detalii. It’s a beautiful day a fost o trupa infiintata in California in 1967 de catre un domn numit David LaFlamme (care fusese violonist la Orchestra Simfonica din Utah). Solista vocala a trupei se numea Pattie Santos. Se zice ca prin anii ’69, ’70, in timp ce Deep Purple se aflau mai mult prin America in turnee, John Lord, organistul lor, ar fi avut o scurta relatie cu Pattie. Si se mai zice ca plimbandu-se el pe langa iubita lui a auzit o melodie numita “Bombay Calling” pe care cei de la “It’s a beautifull day” o cantau cu foc.”

Se mai spune ca John Lord a tinut minte melodia si le-a cantat-o colegilor lui de trupa, care au decis sa o preia, sa-i adauge versuri si sa o transforme in uriasul succes numit “Child in Time”.

Nu stim daca cei de la It’s a Beautiful Day s-au suparat prea tare, dar daca au facut-o, sa le fi fost rusine putin, pentru ca melodia nu era chiar a lor. Era de fapt o melodie compuse de un muzician de jazz numit Vince Wallace. LaFlamme a invatat melodia chiar de la Vince in persoana. Ce-i drept, It’s a Beuatifull Day au spus cativa ani ca melodia era a lui Vince Wallace dar apoi LaFlamme a uitat subit si a inregistrat “Bombay Calling” pe numele lui la biroul de Copyright American.

Vince Wallace insa s-a suparat foarte tare cand a vazut ca atata lume are succes cu melodia lui incat a fi scris chiar si o scrisoare in 2001 pe aceasta tema (scrisoare pe care o puteti vedea aici)

Revenind la It’s a beautifull Day, ei bine, au aplicat legea talionului si au preluat pe urmatorul lor album melodia “Wring That Neck” a celor de la Deep Purple

redenumind-o Don And Dewey, schimband chitara cu vioara:

Deep Purple nu s-au suparat, si daca au facut-o ar trebui sa le fi fost rusine, nu numai datorita povestioarei cu “Child in Time” dar si pentru ca “Wring that Neck” are in ea pasaje inspirate din Bach si Grieg.

Nici unul dintre cei despre care am discutat aici nu este nici impostor nici excroc. It’s a beautiful day a creat de-a lungul timpului cateva melodii incredibil de frumoase, despre Deep Purple ce sa mai spunem… Pur si simplu, asa se naste muzica. Asa a fost intotdeauna. De la menestrelii din timpurile evului mediu, trecand prin marii clasici si ajungand la cantaretii mai apropiati de noi, muzica nu apare niciodata din neant.

In cautarea pierderii timpului

Mi-am dat seama ca aud expresia “nu vreau sa-imi pierd timpul sa…” din ce in ce mai des. Din ce in ce mai frecvent, cei mai diferiti oameni, simt nevoia sa aiba la zi lista completa a activitatilor inutile. Cele care nu le-ar aduce nici un fel de bucurie, satisfactie, nici atunci nici peste ani, intr-un cuvant care le-ar “pierde” timpul.

Ce inseamna oare sa iti “pierzi” timpul? Ar putea insemna sa faci ceva din care nu castigi nimic. Dar daca e asa, afirmatia nu poate fi spusa decat la trecut. Nu putem sti imediat daca ceea ce urmeaza sa facem, sau am facut, ne va fi util. Poate ca “timpul pierdut” la o discutie cu cineva se va transforma intr-o relatie fructuasa, emotional sau material, dar peste un an de zile. Poate ca orele pe care le “pierdem” invatand ceva necesar intr-un anumit moment vor constitui baza unui nou hobby, sau, mai mult, a unei noi meserii. Din acest punct de vedere, doar pe patul mortii am putea aprecia (daca ne mai intereseaza) momentele in care ne-am pierdut cu adevarat timpul, si asta numai daca nu credem in vreo forma de persistenta a constiintei dupa moarte.

Sau poate ca e o chestiune de “focus” cum zic oamenii care citesc carti “de-alea”. Poate ca decidem ca intr-o anumita perioada a vietii noastre sa ne concentram asupra unui numar relativ redus de proiecte si ne impunem ca tot ceea ce facem sa aiba legatura cu acelea. Orice altceva constituie, in aceasta idee, pierdere de timp. Oare? Avem pretentia ca stim exact ce avem de facut si ca drumul nostru e trasat cu atata precizie incat putem lipi eticheta “timp pierdut” pe anumite momente? Este oare totul atat de clar? Si chiar daca e asa, exista viata dupa proiect. Poate momentele “pierdute” in timpul proiectuli “rupte” de la gura saracului de el, vor folosi dupa ce acesta se incheie. Si chiar daca nu, de unde stim?

Sau e pur si simplu obraznicie. Ne place sa punem etichete, ne face sa ne simtim bine, superiori, in control. Plus ca expresia e si putin jignitoare, daca ii spunem cuiva ca nu vrem sa ne “pierdem timpul” cu o propunere de-a sa, afirmatia implica si o oarecare superioritate, o privire usor dispretuitoare, numai buna sa ne propteasca nitelus orgoliul care statea sa cada.

Eu cred sincer ca ne mintim singuri. Cred sincer ca de cate ori afirmam cu certitudine (ca pe mine de fapt certitudinea ma supara) ca o anumita activitate constituie “pierdere de timp”, mancam voiniceste rahat cu polonicul. Nu avem cum sa stim. Si, daca privim in urma, o sa ne dam seama ca nu am stiut atunci cand am spus-o. O sa gasim zeci de exemple in care lucruri aparent nesemnificative au determinat imbunatatirea vietii sau a persoanei noastre.

Asta nu inseamna ca nu exista oameni care “pierd timpul”. Ii cunoastem toti, ii vedem in jurul nostru, e atat de evident ca o fac incat nu putem scoate complet din discutie ideea. Exista oameni care trec prin viata ca gasca prin apa. Dar nu pentru ca ceea ce li se intampla e rau. Ci pentru ca nu stiu, sau nu vor, sa fie atenti si sa aiba sufletul si mintea deschisa in fata complexitatii vietii. Nu se lipeste nimic de ei pentru ca nu vor ei, nu pentru ca nu ar avea ce. Ironic, asta este unul dintre efectele obsesiei de a nu pierde timpul. Daca incepem sa lipim etichete rosii pe din ce in ce mai multe lucruri, daca avem obraznicia sa consideram aproape totul ca fiind “neimportant” in numele “focusului” exista riscul sa nu mai ramanem cu nimic.

Acum multi ani, in liceu, existau cativa colegi de-ai mei care scriau o jumatate de pagina de ciudatenii pentru a convinge o masinarie sa calculeze cat fac 2 la puterea a 10-a. Puteau sa fie la suc cu fetele, puteau sa fie la film, puteau sa citeasca o carte, in schimb, ei pierdeau timpul (asta a fost impresia mea) sa convinga ceea ce semana cu un televizor sa faca un calcul simplu. Ironia face ca, 22 de ani mai tarziu, eu sa-mi castig painea facand acelasi lucru. Si nu e singurul exemplu din viata mea. Nici pe departe.