Semper in excrementum sole profundum qui variat    

Din cand in cand, suficient de des incat sa nu ma acresc, suficient de rar incat sa nu mi se para firesc, primesc cate un cadou muzical neasteptat. Zilele trecute ascultam o colectie de muzica greceasca, placuta, draguta dar fara prea mari surprize. Insa, tocmai cand ma pregateam sa merg mai departe, a inceput melodia care urmeaza, cantata de un clarinetist grec numit Manos Achalinotopoulos.

Videoclipul de pe youtube nu permite embed, drept pentru care, click aici.

Melodia se numeste “Cantecel pentru clarinet” sau “To Tragoudaki Tou Klarinou” in transliteratia denumirii grecesti (Το Τραγουδάκι Του Κλαρίνου).

Nu stiu ce efect are asupra voastra insa pe mine m-a paralizat pentru multe minute. Rareori se intampla ca o melodie ascultata pentru prima oara, fara nici o conexiune cu mine, cu evenimente trecute, mai ales fara versuri, sa ma faca sa plang. Asta m-a facut. La prima ridicare de ton a clarinetului m-am tinut strans de masa ca si cum as fi fost in pericol sa fiu luat de furtuna.

Am gasit pe youtube cateva interpretari din concert. Nu mi-au placut. Prima impresie a fost atat de puternica incat nu accept deocamdata sa se schimbe nici o nota in ce am ascultat atunci, iar Manos, ca orice cantaret de jazz care se respecta, nu accepta sa cante niciodata melodia la fel. Colac peste pupaza, omul mai e si absolvent de stiinte politice, asta ca sa fie confuzia totala.

Pentru mine astfel de melodii reusesc sa cuprinda in ele tot ce este frumos la oameni. Bucurie, melancolie, relatia dintre ele, contemplatie, conflict, nesiguranta. Umilinta in fata imensitatii a tot ceea ce ne inconjoara dar si mandria de a fi capabili sa incercam sa intelegem.

Sper sa va placa…

Leave a Reply