Dorinta mortii caprei vecinului este atat de frecventa incat ar putea fi declarata element de patrimoniu – daca se aproba legea lui Socaciu, probabil ca nu va mai putea fi folosita in reclame. De ce ne dorim moartea caprei vecinului? Zicala e foarte veche dar ultimii cativa zeci de ani au transformat-o intr-o emotie nationala, atat de raspandita, existand in forme atat de nuantate incat nu mai poate fi explicata prin simpla si banala invidie. Nu la atat de multi oameni, atat de diferiti, nu pentru atatia ani. Mai ales, ca aceasta traire persista (si chiar s-a multiplicat) si in lumea asta noua, libera si transparenta.
Traim intr-o tara lipsita de coerenta. Societatea este complicata, functioneaza pe baza unor grupuri de interese de dimensiuni si putere dintre cele mai variate. Aproape nimeni nu este ceea ce pare. Exista atatea metode de a “face rost” de diferite lucruri, de la masini scumpe la pret de nimic, pana la bani gramada in timp foarte scurt, aparent cu efort minim, incat capra vecinului nu are aproape niciodata o explicatie plauzibila.
In timpul celor 50 de ani de comunism, teoretic, toata lumea era la fel de saraca. Si totusi, existau oameni, care aveau aceleasi meserii si aceleasi posibilitati si care reuseau sa adune mai mult. Mai un apartament, mai doua Dacii, mai trei-patru video-uri, mai doua televizoare color. Nu se stia cum.
Dupa zbuciumul din 1989, baietii veseli s-au imbogatit rapid, nu prin abilitati antreprenoriale ci pur si simplu prin dimensiunea agendei telefonice.
De cel putin 70 de ani sunt extrem de putini oamenii care si-au cumparat capra de la magazinul de capre, cu factura si certificat de garantie, cu bani munciti intr-o maniera vizibila dar exista extrem de multi la care capra apare brusc in batatura, in lipsa oricarei explicatii. “Mi-a dat-o un prieten cadou, el a plecat in Canada si nu-i mai trebuie”. “A venit singura dom’le, a batut cu cornul in poarta, ce era sa fac, s-o las sa moara de foame?” “A fost tot timpul aici capra sefu’ n-ai vazut-o matale, e capra matusii mele care o are mostenita de la o bunica de-a ei, e in familia mea de sute de ani”.
Una peste alta, nu stim. Daca luam primii cei mai bogati 100 de oameni din Statele Unite sau din alte tari europene o sa aflam 80% din felul in care au devenit mari proprietari de capre, cazurile lor se studiaza in scoli, se disemineaza in societate in diferite moduri, exista un istoric al fiecaruia. Daca ii luam pe cei de la noi, nu gasim nici o explicatie. Una simpla, directa si onesta, nu una demna de o carte politista.
Si uite asa, in ochii nostri, capra nu e aproape niciodata o consecinta fireasca a unei conduite admirabile ci un fals, o aberatie, un lucru care rupe matricea normala a lumii, ceva care creeaza incoerenta si panica. Si o vrem moarta, o vrem disparuta, pentru a reface cursul normal al lucrurilor. O vrem moarta, nu pentru ca suntem invidiosi pe proprietarul ei, ci pentru ca, din cate stim noi despre lume si viata, ea nu trebuia sa se afle acolo. Prezenta ei invalideaza toata filozofia noastra de viata si contrazice toate legile naturii pe care ne construim zi de zi existenta. De aceea, ori noi ori capra trebuie sa moara. Si preferam sa fie ea. Nu e invidie, e pur si simplu o dorinta legitima de a indrepta lumea.
Sigur, de atatia ani, am devenit paranoici. Dupa atatea capre aparute pe nepusa-masa, acum poate sa apara si mama caprelor cu mama justificarilor, nu mai credem. Ne-am resemnat cu ideea ca lumea e mai complicata decat putem noi intelege si in consecinta vom fi pacaliti oricum. Capra e clar furata. Si, evident, trebuie sa moara. Iar atitudinea asta e de preferat celei in care dorim moartea vecinului pentru a-i fura capra.