Despre cum am incetat sa cred in prostie

Multi ani am crezut in prostie. Eram convins ca prostia e o explicatie perfecta pentru toate cazurile in care oamenii reactionau pe dos in situatii limpezi, in care nu intelegeau lucruri elementare, pentru toate comportamentele aiuristice, pentru agresivitatea pe care o manifestau mai tot timpul.

Priveam toate manifestarile umane absurde si eram convins ca undeva, la baza lor, sta chipul had al prostiei. Discutii interminabile care reuseau sa ocoleasca subiectul ore intregi, excese absurde care aparent faceau la fel de mult rau celor care le infaptuiau ca si celor care sufereau din cauza lor, toate acestea purtau dupa ele explicatia facila si universala: cineva, undeva, nu pricepe. Nu-l duce capul. Atata poate. Trebuie cautat, identificat si invatat. Trebuie sa i se explice.

Ma refer aici la prostie ca fiind incapacitatea biologica de a pricepe. La oameni care, din nastere sau educatie primara, sunt lipsiti de anumite instrumente, handicapati, in sensul propriu al termenului, ca si cum le-ar lipsi o mana sau un picior. Dar nevinovati. Asa s-au nascut. Nu actiunile lor au condus aici ci un simplu ghinion.

Cu trecerea anilor mi-am dat seama ca aceasta credinta aproape totala in prostie este ea insasi o prostie. In cazul meu, era insotita de naivitatea cu care credeam ca oamenii sunt curiosi, ca vor sa inteleaga, ca vor sa afle, ca vor, daca se poate, sa nu mai fie prosti. De fiecare data insa, ceva nu se potrivea pana la capat. De fiecare data ramaneau lucruri neexplicate. Prostia nevinovata, care paruse explicatia suprema pentru toate ciudateniile din jurul meu, nu rezista niciodata unei analize lucide.

Si astfel, initial mai mult in gluma, iar apoi din ce in ce mai serios, am incercat o alta ipoteza. Care dintr-o data a facut lumea mult mai clara si explicatiile mult mai plauzibile (desi ceva mai greu de obtinut): NU EXISTA PROSTIE. Cu cateva posibile exceptii patologice, orice caz pe care ne place sa-l explicam prin prostie este in realitate un amestec de nesimtire si rautate.

In primul rand, orice clarificare creaza un dezechilibru in raportul de putere. Cel care explica este avantajat. Avantaj pe care celalalt nu vrea sa-l ofere. Nu conteaza cine are dreptate. Cand cineva are o treaba de facut si nu o face, va afirma tot timpul ca nu a priceput. Oricate explicatii i s-ar da, situatia va ramane aceeasi, acceptarea explicatiei il dezavantajeaza clar, trebuie sa recunoasca ca a gresit pana in momentul acesteia si sa isi schimbe atitudinea de atunci incolo. Orice explicatie acceptata este privita ca o infrangere si este contabilizata ca atare. Mai mult, daca la un moment dat cineva accepta o explicatie, va reveni asupra ei cu prima ocazie spunand ca “nu asa a inteles de fapt” si ca in ultima instanta “nu asta a acceptat”. Acceptarea unei clarificari nu conduce catre acceptarea automata a consecintelor acesteia.

Nu are importanta nici macar daca este in interesul lor. Interesul lor nu este cel care pare evident. Interesul lor este sa se inconjoare cu o ceata groasa, in care nimic nu mai e clar si evident, in care nimic nu e fundamental gresit si nici un repros nu e altceva decat o banala diferenta de punct de vedere. Totul este un joc de putere. Este mult mai importanta scaderea probabilitatii unui dezastru decat intelegerea.

Ne alintam presupunand ca daca acumulam suficiente argumente, celalalt va trebui sa accepte viziunea noastra. Ei bine, nu. Nu va accepta. Fie si numai pentru ca nu vrea sa ne dea castig de cauza. Nu stie de ce si nu-l intereseaza. Mai mult, cu cat argumentele noastre sunt mai multe, cu cat sansa de a-i “scutura lumea” celuilalt este mai mare, cu atat sansele de a fi acceptate sunt mai mici.

In al doilea rand, de cele mai multe ori, acesti oamenii nu sunt la inceput de drum. Se afla probabil la jumatatea cine stie carui plan, care a inceput de la anumite premise. Prabusirea acelor premise poate sa insemne distrugerea intregului demers. Acceptarea unui punct de vedere care nu a intrat intre acele premise este, din punctul lor de vedere, foarte periculoasa. Nu stiu in ce fel si nu stau sa analizeze. E mai simplu sa il respinga.

Acceptarea unei explicatii implica acceptarea propriei deficiente. Omul trebuie sa fie pregatit sa accepte ca modul sau de gandire poate avea lacune. Ca poate avea nevoie de completari. De corectii. Ca s-ar putea sa nu fie inca perfect. Ca s-ar putea sa trebuiasca sa accepte si urmatoarea explicatie, si pe cea care ii va urma, si asa mai departe. Sunt putini cei care pot trai cu atata incertitudine.

Si daca nici una dintre aceste situatii nu se aplica, nu vor accepta din rautate. “Cine esti tu sa-mi spui mie ce sa fac? Daca accept explicatia ta iti ofer un premiu si nu vreau.”

In concluzie, nu mai cred in prostie. Nu mai accept prostia ca scuza din partea nimanui. Nu cred ca oamenii sunt incapabili sa priceapa, cred ca nu vor sa o faca, cred ca rezista cu toata fiinta lor, pentru ca privesc “intelegerea” ca pe o cedare. Ca pe o infrangere. Sau ca pe o victorie de-a celuilalt.

Sigur, in felul acesta isi vor petrece intreaga viata in aceeasi supa, care va deveni din ce in ce mai alterata, in lipsa corectiilor din exterior. Nu vor intelege mare lucru din propria lor existenta, caci, cum poti sa intelegi ceva daca ai impresia ca stii deja tot ce iti trebuie? Dar se vor simti in siguranta si vor avea satisactia suprema ca “pe ei nu i-a condus nimeni”.

Unii vor spune ca asta este definitia prostiei. Ca oamenii prosti sunt in realitate “incuiati” din diverse motive. Pot accepta acest lucru. Ce nu pot sa accept insa este lipsa vinei. Oamenii acestia sunt vinovati. Nu sunt pur si simplu lipsiti de mijloace din vina altcuiva. In fata unei lumi de o frumusete si de o complexitate uluitoare, singura atitudine corecta e sa accepti ca nu pricepi mare lucru si ca orice informatie care vine spre tine, de oriunde, are cel putin o sansa sa iti schimbe complet modul de gandire.

Cum se canta despre sifilis (sau despre ghinion in general)

Sifilisul este unul dintre cele mai limpezi exemple ale justitiei divine. Il capeti in urma pacatului, ataca exact acea parte a corpului cu care ai pacatuit, si, pana nu demult, te omoara. Dar, ca orice justitie, si justitia divina are (cel putin din punctul nostru de vedere) victime colaterale. Victimele colaterale in cazul bolilor venerice au fost tot timpul tinerii aventurieri, care nu aveau nici un motiv sa nu viziteze cate un bordel din cand in cand, care nu ar fi inselat pe nimeni facand-o si care isi traiau viata. Pana cand nu si-o mai traiau, rapusi de sifilis. Ghinion. Omul nepotrivit la locul nepotrivit, care primeste din greseala pedeapsa inventata pentru altcineva.

Si, evident, despre destinul implacabil si tragic se canta. Sa urmarim aventurile unui cantec despre sifilis, nascut in Anglia prin secolul 17. Si care se numea – The unfortunate Rake sau The unfortunate Lad”. In paralel cu “unfortunate lad” traia in Irlanda un frate geaman de-al lui care se numea “Lock Hospital”, dupa numele unui celebru spital de boli venerice de langa Dublin numit “Westmoreland Lock Hospital”.

Ambele cantece vorbeau despre un tanar care moare de sifilis, sifilis capatat de la iubita lui, si care putin timp inainte sa moara ii spune povestitorului ce s-a intamplat adaugand si modul in care doreste sa fie inmormantat. In unele variante povestitorul e complet strain celui care moare, in altele e un prieten sau o ruda. Tanarul e fie marinar (in special in variantele engleze) fie soldat (in cele irlandeze).

As I was a-walking down by the Locke Hospital
Cold was the morning and dark was the day
I spied a young squaddie wrapped up in old linen
Wrapped up in old linen as cold as the day.

So play the drums slowly and play the fifes lowly
Sound a dead march as you carry him along
And over his coffin throw a bunch of white laurels
For he’s a young soldier cut down in his prime.

Oh mother, dear mother, come sit ye down by me
Sit ye down by me and pity my sad plight
For my body is injured and sadly disordered
All by a young girl me own heart’s delight.

Get six of me comrades to carry my coffin
Get six of me comrades to carry me on high
And let every one hold a bunch of white roses
So no-one will notice as we pass them by.

And over his headstone these words they were written
“All ye young fellows take warning from me.
Beware of the flash girls that roam through the city
For the girls of the city were the ruin of me. “

In cazul in care va intrebati ce s-a intamplat cu fata de la care tanarul nostru ghinionist a luat sifilisul, ei bine, exista versiuni ale cantecului in care povestitorul e tatal fetei iar fata e cea care moare, regretand viata de desfrau.

Ca majoritatea cantecelor din secolul 17 de prin Anglia / Irlanda, si cantecelul nostru a trecut oceanul, ajungand in America, unde s-a diversificat extrem de tare si a dat nastere catorva variante care acum sunt deja cantece celebre. Unele dintre ele au si compozitori inregistrati (oamenii nu erau mult mai cinstiti pe atunci).

Doua dintre variante (cele mai celebre) sunt “Streets of Laredo” si “Saint James Infirmary blues”. Sa le vedem. Cu respect va atrag atentia ca Streets of Laredo este o melodie country iar Saint James Infirmary blues este… un blues. Primul s-a nascut printre cirezile de vaci pazite de cowboy iar cel de-al doilea, probabil, printre sclavii din sud. Sa mai zica cineva ca nu exista nici o legatura intre blues si country. Mai legatura decat asta…

Pentru Streets of Laredo il ascultam pe Johnny Cash (evident ca pe Johnny Cash, pe cine altcineva?)

As I walked out on the streets of Laredo.
As I walked out on Laredo one day,
I spied a poor cowboy wrapped in white linen,
Wrapped in white linen as cold as the clay.

“I can see by your outfit that you are a cowboy.”
These words he did say as I boldly walked by.
“Come an’ sit down beside me an’ hear my sad story.
“I’m shot in the breast an’ I know I must die.”

“It was once in the saddle, I used to go dashing.
“Once in the saddle, I used to go gay.
“First to the card-house and then down to Rose’s.
“But I’m shot in the breast and I’m dying today.”

“Get six jolly cowboys to carry my coffin.
“Six dance-hall maidens to bear up my pall.
“Throw bunches of roses all over my coffin.
“Roses to deaden the clods as they fall.”

“Then beat the drum slowly, play the Fife lowly.
“Play the dead march as you carry me along.
“Take me to the green valley, lay the sod o’er me,
“I’m a young cowboy and I know I’ve done wrong.”

“Then go write a letter to my grey-haired mother,
“An’ tell her the cowboy that she loved has gone.
“But please not one word of the man who had killed me.
“Don’t mention his name and his name will pass on.”

When thus he had spoken, the hot sun was setting.
The streets of Laredo grew cold as the clay.
We took the young cowboy down to the green valley,
And there stands his marker, we made, to this day.

We beat the drum slowly and played the Fife lowly,
Played the dead march as we carried him along.
Down in the green valley, laid the sod o’er him.
He was a young cowboy and he said he’d done wrong.

Iar pentru Saint James Infirmary blues, o surpriza, Hugh Laurie. Pentru ca imi place enorm intro-ul lui la pian

I went down to St. James Infirmary
Saw my baby there,
She was stretched down on a long white table,
So cool, so sweet, so sweet, so fair.

Let her go, let her go, God bless her;
Wherever she may be
She can search this whole wide world over
She will never find another man like me

Oh, when I die, bury me in straith lace shoes
A box backed suit and a Stetson hat;
Put a twenty-dollar gold piece on my watch chain
So my friends’ll know I died standin’ pat.

Ce e foarte interesant este ca personajul cantecului in versiunile lui americane nu mai moare de sifilis. In continuare este vorba de un tanar nu prea cuminte, care moare fie impuscat de alti banditi, fie de politie. In alta varianta este vorba de moartea iubitei povestitorului si povestitorul este cel care descrie felul in care vrea sa fie inmormantat. Interesanta disparitia sifilisului, e de presupus ca pentru englezi si irlandezi, natie de marinari, sifilisul era ceva foarte frecvent, in timp ce pe un cowboy din deserturile americane il omora aproape tot timpul un glont. Ghinionul de desert difera de ghinionul de tarm de mare.

Ca in cele mai multe cazuri, dupa ce si-a trait aventura in Lumea Noua, cantecul nostru si-a dorit sa revina, la batranete, inapoi pe batranul continent. A facut asta cu ajutorul unui compozitor scotian, numit Eric Bogle, care a folosit atat ideea cat si putin din melodie pentru a descrie sentimentele lui in fata unui mormant al unui tanar de 19 ani aflat intr-un cimitir in Franta. Trebuie sa spun aici ca am fost si eu la Coleville-sur-mer si am vazut acele campuri nesfarsite de cruci identice. Ma credeti sau nu, in fata lor am avut exact aceleasi sentimente ca cele din cantecul lui Bogle, numit The Green Fields of France. Chit ca personajul lui Bogle a murit in primul razboi mondial si nu in al doilea. Chiar si acum, cand ascult cantecul sunt aproape cu ochii in lacrimi.

Si… am ajuns la final. Cam atat deocamdata despre aventurile cantecului despre sifilis. Dar nu e nici pe departe totul. E unul dintre putinele cantece despre care s-a scris o carte. Si exista cateva bloguri dedicate lui. De exemplu, “No notes” si blogul autorului cartii

.

Kali Nifta

Calcaiul cizmei italiene se numeste Salento. Fix in centrul calcaiului exista o regiune unde se vorbeste… greceste. Nu chiar greaca moderna ci un dialect grecesc numit griko, foarte apropiat insa de limba greaca. Cu cateva cuvine italiene amestecate.

Se pare ca au existat doua momente importante in care grecii au migrat in Italia de sud. Unul prin secolul 8 inainte de Cristos, cand grecii s-au intins pana la Napoli (Neapolis = Nea Polis = Orasul Nou). Ba chiar au adus dupa ei si alfabetul lor, care se pare ca s-a transformat in cateva secole in alfabetul latin, anume, cel in care am placerea sa va scriu acest text.

Cel de-al doilea moment a venit dupa razboiul gotic (cel dintre 535-554), anume cel in care imperiul roman de rasarit si-a propus sa recucereasca Roma de la barbarii (ostrogoti) care o invadasera cu cateva zeci de ani inainte. Imparatul Iustinian a reusit sa cucereasca Italia cu pretul… italienilor care au fost redusi de la 7-8 milioane la doar 2 milioane. Asa ca, la cativa ani de la cucerire, o mare parte din Italia a fost din nou pierduta de data asta in favoarea Lombarzilor (tot un fel de nemti, ca mai toate triburile barbare care au chinuit Europa). Si, cel putin daca ne luam dupa greci, care o chinuie inca…

Pana la aparitia Lombarzilor insa, in Italia de sud, au aparut grecii, s-au stabilit pe teritoriul deja depopulat de razboiul anterior. Au facut mancare. Au facut copii. Au facut muzica. Si totul in limba greaca. Majoritatea lor s-au amestecat cu italienii dar a ramas un grup micut care continua sa cante si sa vorbeasca in Griko. Ba chiar sa scrie poezii, cum a facut un domn numit Vito Domenico Palumbo, care a scris prin a doua jumatate a secolului 17 o poezioara numita “Kali Nifta” adica pe romaneste “Noapte buna”. Un soi de “Buna seara, iubito” (daca nu stiti ce e, poate ca e mai bine) in varianta sud-italian-greceasca.

Este vorba despre un tanar care suspina in imediata vecinatate a ferestrei unei domnisoare, domnisoara care din nefericire nu consimte la focul din sufletul domnului. Cum ar veni, aceeasi poveste pe care o cunoastem cu totii. Dar muzica merita toata atentia. Pentru ca, din aceasta banala istorioara de amor neimpartasit s-a nascut una dintre cele mai simple si frumoase melodii din cate se pot auzi. O melodie al carui ritm creste progresiv, care incepe ca o balada si se termina ca un foc de mitraliera.

Kali Nifta a devenit incet, incet, una dintre emblemele muzicale ale provinciei Salento, fiind cantata de aproape orice formatie care are legatura cu muzica populara italiana, in toate variantele posibile. Dintre toate variantele va propun sa ascultam pe cea a unei trupe numite Officina Zoe, care, daca tot e despre greci, au pus kali nifta pe ritmul de sirtaki.

Tien glìcea tusi nìfta, ti en òria (Cat de dulce e aceasta noapte, cat de frumoasa)
C’ evò e’ plonno pensèonta ‘ss’esèna, (Nu dorm, ma gandesc la tine)
C’ettu-mpì ‘s ti’ ffenèstra-ssu, agàpi-mu, (Aici, sub fereastra ta, iubito)
Sti kardia-mu su nìfto ti ppena. (Imi deschid inima sa iti arat durerea din ea)

Refren……..

Evò panta ss’èsena penseo (Ma gandesc numai la tine)
jatì’ sena, fsichi-mmu ‘gapò (Pentru ca tu, sufletul meu, iubito)
Ce pu pao, pu sìrno, pu steo, (Oriunde m-as duce, as fugi, as sta)
sti kkardia panta sena vastò. (Esti mereu in inima mea)

Refren……..

C’isu mai de m’agapise, oriamo (Dar tu nu m-ai iubit niciodata, frumoasa mea)
e su ponise mai pu se mena; (Niciodata nu ai suferit pentru mine)
mai citt’orria chili su en onitse (Nu ai deschis niciodata buzele tale frumoase)
na mu pi loja agapi vloimena (Sa-mi spui binecuvantate cuvinte de amor)

Refren……..

T a’steracia, pu panu, me vlepune (Stelele din cer ma privesc)
Ca mo fèngo frifizzun nomena, (Si vorbesc pe ascuns cu luna)
Ce jelù ce mu leone: ston anemo (Surad si imi spun: “Vantul”)
ta traudia pelisi, i chamena. (“Face toate cantecele sa se piarda”)

Refren……..

Kalì nifta se finno ce pao (Noapte buna, te las, plec)
plaia ‘su ti vo pirta prikò (Tu dormi si eu plec suferind)
ma pu pao, pu sirno pu steo (Dar oriunde m-as duce, as fugi, as sta)
sti kkardìa panta seno vastò. (Esti mereu in inima mea)

Refren……..