Semper in excrementum sole profundum qui variat    
După vacanţă
August 27th, 2013 by Sorin

M-am intors din (aproape) două săptămâni de plimbări. Împreună cu restul familiei am incercat să petrecem cât mai mult timp posibil în Retezat, cu principalul scop de a îi arăta Cristinei cum e la munte cu cortul. Ploaia şi frigul ne-au gonit de acolo mai devreme decât plănuisem aşa că ne-am mai plimbat niţel la altitudini mai joase, prin cheile Nerei şi la Olăneşti. In fine, nimic special. Nu e prima dată când facem asta. Să speram că nu e nici ultima. A fost frumos, am văzut şi revăzut lucruri interesante, ne-am simtit bine.

Dar de data asta m-au deranjat oamenii. Mult mai mult decat de obicei. Nu oamenii locului ci colegii mei de turism. Era ceva diferit în ei, ceva ce nu mai văzusem, cel puţin nu într-o asemenea cantitate. Ceva ce îi făcea cumplit de greu de suportat. Turiştii acestui an păreau mult mai agresivi în atitudine decât cei de pana acum. Constant nemultumiţi, de parcă în mod continuu erau inşelati de cineva. De parca nimic din ceea ce vedeau nu se ridica la înălţimea dorinţelor şi valorii lor. De parcă li se cuvenea mult mai mult decât se vedea si decât căpătau.

Mă uitam la ei şi mă gândeam cum credeam eu, cand eram ceva mai tânăr, în toate utopiile SF care afirmă că e bine ca toţi oamenii să se civilizeze şi să se emancipeze. Uite ca s-au emancipat. Acum au drepturi. Dreptul de a vedea o cascadă mai mare decât aia pe care a lasat-o Dumnezeu (sau mama natură, tata natură, unchiul natură, etc.). Dreptul de a ajunge la destinaţie mai repede decât îi permit picioarele. Dreptul de a vedea o iarbă mai verde, o stâncă mai albă şi un cer mai albastru decât oferă peisajul. Constant în gardă, scanează ambianţa căutând neconformităţi cu celesta lor persoană.

Într-un continuu protest, acompaniat de o obsesie a afişării, de un exhibitionism total, îmbrăcăminte stridentă şi nepotrivită, vorbit tare şi cu multe interjecţii, înghesuit unul în altul la o coadă de 4-5 ca nu cumva să îşi piardă rândul, fotografiind în neştire cu tot felul de dispozitive care de care mai mari şi complicate. Am fost tot timpul învăţat că descoperirea unor locuri noi este o experienţă personală şi că, dacă se nimeresc mai multe persoane care descoperă acelaşi loc în acelaşi timp, e frumos să incerce sa nu iasă prea tare în evidenta. Să facă toate eforturile ca fiecare să poată pretinde că e singur acolo, dacă vrea. Ei bine, nu mai e cazul. Pe cărări de munte, oamenii spaţiati la 150 de m strigă unul la altul (deşi au walkie-talkie), odată opriţi în faţa “obiectivului” se înghesuie în el astfel incat te simti ca la muzeu în ziua în care intrarea e gratuită. Turismul a devenit o luptă pentru supravieţuire şi pentru întâietate.

Toate eforturile mele de ani de zile de a accepta lumea aşa cum e, de a inţelege pe oricine, de a nu desconsidera pe nimeni, indiferent de cum arată sau de cum se poartă, au fost nimicite în cateva zile. Am pierdut bătălia. Am fost invins de cetateanul emancipat al secolului 21, maimuţa lipsită de discernământ căruia i s-a creat impresia ca lumea îi aparţine şi că poate face ce vrea cu ea. Şi face ce il duce capul, se şterge cu ea la cur şi urlă ca nu e destul de pufoasă.

Şi nu erau numai oameni cu minte sau bani puţini. Nu, majoritatea lor erau “oameni civilizaţi”, cu telefoane scumpe, maşini, îmbrăcăminte tehnică performantă şi o căruţă de principii, fiecare menit să le demonstreze cât sunt ei de importanţi şi cum lumea asta românească nu îi merită. Si toate acestea erau evacuate din fiinţa lor pe toate găurile în fiecare moment. De regulă însoţite de o judecată rapidă din ciclul “de-aia nu ajungem noi românii nicăieri…”. Nu ajungem nicăieri pentru că nu le oferim acestor creaturi suficientă satisfacţie. Ei reprezintă hârtia de turnesol a capacităţii poporului român. Dacă ei sunt nefericiţi, poporul e de căcat, dacă ar fi relativ fericiţi (ceea ce încă nu se întâmplă), poporul ar mai avea o şansă.

Sper sincer ca asta e doar o fază. Sper ca e o boală de tinereţe a unei societăţi bătrâne care nu a acceptat niciodată cu adevărat maturitatea şi s-a trezit la vârsta senectuţii obligată să înveţe din nou să meargă. Şi primul lucru pe care l-a făcut a fost să se îmbrace în pantaloni scurţi şi să urle fără să înţeleagă cât e de grotesc să vezi moşi şi babe cu suzete în gură.

Iar pentru vacanţa viitoare va trebui să iau măsuri. Nu ştiu exact ce e de făcut dar am un an la dispoziţie să aflu.

Bine v-am regăsit, scuze pentru absenţă. Sper să scriu mai des în viitor.

8 Responses

Varianta lasha: Dolomiti. Varianta robusto-curajoaso-patriotica: Piatra Craiului. Versantul de vest.

Ai dreptate, din pacate, la 6 ani, fetita e inca prea mica pentru astea. Retezatul ar fi putut fi ok daca nu era cam frig si ploaie. Trebuie sa schimb in primul rand perioada. Apoi, poate, tara :)

Tocmai ceea ce te-a dezamagit nu cred ca ar trebui sa te
dezamageasca pentru urmatoarea vacanta. Cristina ce ar mai invata ?

Sper să scrii mai des în viitor :) E instrumentala, scuze! http://www.youtube.com/watch?v=aDmxw64d-9A

abia ieri am descoprit blogul tau sau cum vrei sa ii spui. si mi-a placut. in replica la motto-ul tau pe care il consider extrem de inspirat si pe care, de altfel, il inspiram zi de zi, s-ar potrivi si volens nolens aghiamus gregorius bibet, ca sa mearga mai bine pe gatlej. de ce nu mai scrii? abia astept sa mai citesc cate ceva. un an excelent iti doresc tie si familiei.

Camelia, imi pare bine ca ti-a placut. Nu stiu de ce nu mai scriu dupa cum nu stiam foarte bine de ce scriam, cand scriam. Dar probabil ca e si asta o etapa (sper) trecatoare si poate ca o sa scriu din nou. Sau poate ca o sa scriu despre de ce nu mai scriu.

Sper ca mai postezi ceva totusi… :)

Speranta moare ultima (vis-a-vis de postat) si omul odata cu ea

Leave a Reply