All posts by Sorin

După vacanţă

M-am intors din (aproape) două săptămâni de plimbări. Împreună cu restul familiei am incercat să petrecem cât mai mult timp posibil în Retezat, cu principalul scop de a îi arăta Cristinei cum e la munte cu cortul. Ploaia şi frigul ne-au gonit de acolo mai devreme decât plănuisem aşa că ne-am mai plimbat niţel la altitudini mai joase, prin cheile Nerei şi la Olăneşti. In fine, nimic special. Nu e prima dată când facem asta. Să speram că nu e nici ultima. A fost frumos, am văzut şi revăzut lucruri interesante, ne-am simtit bine.

Dar de data asta m-au deranjat oamenii. Mult mai mult decat de obicei. Nu oamenii locului ci colegii mei de turism. Era ceva diferit în ei, ceva ce nu mai văzusem, cel puţin nu într-o asemenea cantitate. Ceva ce îi făcea cumplit de greu de suportat. Turiştii acestui an păreau mult mai agresivi în atitudine decât cei de pana acum. Constant nemultumiţi, de parcă în mod continuu erau inşelati de cineva. De parca nimic din ceea ce vedeau nu se ridica la înălţimea dorinţelor şi valorii lor. De parcă li se cuvenea mult mai mult decât se vedea si decât căpătau.

Mă uitam la ei şi mă gândeam cum credeam eu, cand eram ceva mai tânăr, în toate utopiile SF care afirmă că e bine ca toţi oamenii să se civilizeze şi să se emancipeze. Uite ca s-au emancipat. Acum au drepturi. Dreptul de a vedea o cascadă mai mare decât aia pe care a lasat-o Dumnezeu (sau mama natură, tata natură, unchiul natură, etc.). Dreptul de a ajunge la destinaţie mai repede decât îi permit picioarele. Dreptul de a vedea o iarbă mai verde, o stâncă mai albă şi un cer mai albastru decât oferă peisajul. Constant în gardă, scanează ambianţa căutând neconformităţi cu celesta lor persoană.

Într-un continuu protest, acompaniat de o obsesie a afişării, de un exhibitionism total, îmbrăcăminte stridentă şi nepotrivită, vorbit tare şi cu multe interjecţii, înghesuit unul în altul la o coadă de 4-5 ca nu cumva să îşi piardă rândul, fotografiind în neştire cu tot felul de dispozitive care de care mai mari şi complicate. Am fost tot timpul învăţat că descoperirea unor locuri noi este o experienţă personală şi că, dacă se nimeresc mai multe persoane care descoperă acelaşi loc în acelaşi timp, e frumos să incerce sa nu iasă prea tare în evidenta. Să facă toate eforturile ca fiecare să poată pretinde că e singur acolo, dacă vrea. Ei bine, nu mai e cazul. Pe cărări de munte, oamenii spaţiati la 150 de m strigă unul la altul (deşi au walkie-talkie), odată opriţi în faţa “obiectivului” se înghesuie în el astfel incat te simti ca la muzeu în ziua în care intrarea e gratuită. Turismul a devenit o luptă pentru supravieţuire şi pentru întâietate.

Toate eforturile mele de ani de zile de a accepta lumea aşa cum e, de a inţelege pe oricine, de a nu desconsidera pe nimeni, indiferent de cum arată sau de cum se poartă, au fost nimicite în cateva zile. Am pierdut bătălia. Am fost invins de cetateanul emancipat al secolului 21, maimuţa lipsită de discernământ căruia i s-a creat impresia ca lumea îi aparţine şi că poate face ce vrea cu ea. Şi face ce il duce capul, se şterge cu ea la cur şi urlă ca nu e destul de pufoasă.

Şi nu erau numai oameni cu minte sau bani puţini. Nu, majoritatea lor erau “oameni civilizaţi”, cu telefoane scumpe, maşini, îmbrăcăminte tehnică performantă şi o căruţă de principii, fiecare menit să le demonstreze cât sunt ei de importanţi şi cum lumea asta românească nu îi merită. Si toate acestea erau evacuate din fiinţa lor pe toate găurile în fiecare moment. De regulă însoţite de o judecată rapidă din ciclul “de-aia nu ajungem noi românii nicăieri…”. Nu ajungem nicăieri pentru că nu le oferim acestor creaturi suficientă satisfacţie. Ei reprezintă hârtia de turnesol a capacităţii poporului român. Dacă ei sunt nefericiţi, poporul e de căcat, dacă ar fi relativ fericiţi (ceea ce încă nu se întâmplă), poporul ar mai avea o şansă.

Sper sincer ca asta e doar o fază. Sper ca e o boală de tinereţe a unei societăţi bătrâne care nu a acceptat niciodată cu adevărat maturitatea şi s-a trezit la vârsta senectuţii obligată să înveţe din nou să meargă. Şi primul lucru pe care l-a făcut a fost să se îmbrace în pantaloni scurţi şi să urle fără să înţeleagă cât e de grotesc să vezi moşi şi babe cu suzete în gură.

Iar pentru vacanţa viitoare va trebui să iau măsuri. Nu ştiu exact ce e de făcut dar am un an la dispoziţie să aflu.

Bine v-am regăsit, scuze pentru absenţă. Sper să scriu mai des în viitor.

Mai usor cu legea pe scari

The Mona Lisa

Un om ragaie zgomotos in autobuz. Dupa care rade, satisfacut. Prin mintea tuturor colegilor de autobuz trece urmatorul gand: ar trebui sa existe o lege impotriva celor care ragaie in autobuz. Iar rasul de dupa ar trebui sa fie circumstanta agravanta.

Toate frustrarile personale in ultima vreme se transforma in proiecte de legi. Orice deranj minor, orice suparare nesemnificativa este imediat integrata intr-un model juridic. O lege impotriva tatuajelor pe spate. O lege care sa protejeze tatuajele pe spate. O lege impotriva fustelor prea scurte. O lege care sa protejeze fustele prea scurte. O lege care sa-i pedepseasca pe cei care merg prea incet pe strazile inguste. Una care sa-i protejeze. O lege care sa protejeze persoanele cu caini mici spre medii. O lege care sa interzica mersul cu caini pe strada. O lege care sa interzica purtatul bratarilor de aur. Una care sa oblige pe toata lumea sa poarte bratari de aur.

Atat de putina minte avem. Nu dorim sa mai fim implicati in propria noastra viata, vrem ca ea sa fie reglementata legal astfel incat sa fie perfecta prin lege. Si oricine care face ceva impotriva perfectiunii ei sa fie pedepsit. Repede. Nimeni nu mai e dispus sa puna mana sa isi rezolve propriile probleme. Trebuie sa le rezolve politia. Justitia. Cineva care sa nu fim noi.

E nasoala viata? E nasoala pentru ca nu e corect reglementata, zice Gigel. Daca ar da astia niste legi… ar fi bine. Am fi cu totii fericiti.

De unde pasiunea asta pentru legi intr-o tara in care nimanui nu-i trece prin cap sa le respecte pe cele care sunt deja in vigoare? Din dorinta de a scoate castanele din foc cu mana altuia? Din lipsa de asumare a responsabilitatii personale?

Din credinta lui Gigel ca ceea ce il deranjeaza pe Gigel ar trebui sa deranjeze pe toata lumea. Pentru ca Gigel este perfect. Gigel stie tot, pentru ca Gigel are televizor si Internet. Gigel intelege tot pentru ca se uita la talk show-uri si citeste reviste in care scriu intelectuali. Gigel are solutia tuturor problemelor, ar fi suficient sa umble cineva cateva zile cu pixul in mana dupa el si sa noteze tot ce il deranjeaza. Dupa care sa dea, frate, LEGI. Cu PEDEPSE. PUSCARIE!. MOARTE! IN CHINURI!!!

Mie imi e frica de legi. Cu cat apar mai multe cu atat ma simt mai ingradit, chiar daca nu ma vizeaza pe mine in mod direct. Orice lege mi se pare un pericol imens pentru fluiditatea naturala a vietii. Orice lege aparuta mi se pare o infrangere. O infrangere a societatii, o infrangere a umanitatii si in special o infrangere a educatiei. Nu sunt nici naiv nici anarhist imbecil, imi dau seama ca e nevoie de legi si ca trebuiesc aplicate. Dar nu atat de multe, nu atat de aproape de viata mea cotidiana, nu atat de impletite cu gesturile mele zilnice.

Deja suntem toti infractori fara sa stim. E imposibil sa traiesti o viata normala fara sa calci o gramada de legi. Zilnic. Fara sa ai nici cea mai vaga idee ca le-ai calcat. Legi care nici macar nu pot fi prevazute de bunul simt. Legi care ne fac pe toti controlabili, daca cineva are nevoie de asta. Si tot nu ne ajunge. Vrem mai multe. Si mai multe. Si mai particulare, si mai precise, si mai complicate.

Mi-as dori ca omul care ragaie in tramvai si rade sa nu o mai faca. Mi-as dori ca parintii lui sa-i fi spus ca nu e frumos sa faci asta, ca scoala sa-l fi invatat ca asa ceva e inacceptabil, ca societatea, prin zeflemea si prin priviri dispretuitoare sa-l determine sa inceteze. Nu imi doresc sa apara un politist care sa-i puna catuse. Pentru ca acelasi politist o sa-mi puna si mie catuse cateva zile mai tarziu pentru ca m-am imbracat in galben. Ca am uitat sa va zic ca lui Gigel nu-i place galbenul. Il considera o insulta la adresa lumii. Crede cu tarie ca ar trebui sa se dea o lege…

Despre cum am incetat sa cred in prostie

Multi ani am crezut in prostie. Eram convins ca prostia e o explicatie perfecta pentru toate cazurile in care oamenii reactionau pe dos in situatii limpezi, in care nu intelegeau lucruri elementare, pentru toate comportamentele aiuristice, pentru agresivitatea pe care o manifestau mai tot timpul.

Priveam toate manifestarile umane absurde si eram convins ca undeva, la baza lor, sta chipul had al prostiei. Discutii interminabile care reuseau sa ocoleasca subiectul ore intregi, excese absurde care aparent faceau la fel de mult rau celor care le infaptuiau ca si celor care sufereau din cauza lor, toate acestea purtau dupa ele explicatia facila si universala: cineva, undeva, nu pricepe. Nu-l duce capul. Atata poate. Trebuie cautat, identificat si invatat. Trebuie sa i se explice.

Ma refer aici la prostie ca fiind incapacitatea biologica de a pricepe. La oameni care, din nastere sau educatie primara, sunt lipsiti de anumite instrumente, handicapati, in sensul propriu al termenului, ca si cum le-ar lipsi o mana sau un picior. Dar nevinovati. Asa s-au nascut. Nu actiunile lor au condus aici ci un simplu ghinion.

Cu trecerea anilor mi-am dat seama ca aceasta credinta aproape totala in prostie este ea insasi o prostie. In cazul meu, era insotita de naivitatea cu care credeam ca oamenii sunt curiosi, ca vor sa inteleaga, ca vor sa afle, ca vor, daca se poate, sa nu mai fie prosti. De fiecare data insa, ceva nu se potrivea pana la capat. De fiecare data ramaneau lucruri neexplicate. Prostia nevinovata, care paruse explicatia suprema pentru toate ciudateniile din jurul meu, nu rezista niciodata unei analize lucide.

Si astfel, initial mai mult in gluma, iar apoi din ce in ce mai serios, am incercat o alta ipoteza. Care dintr-o data a facut lumea mult mai clara si explicatiile mult mai plauzibile (desi ceva mai greu de obtinut): NU EXISTA PROSTIE. Cu cateva posibile exceptii patologice, orice caz pe care ne place sa-l explicam prin prostie este in realitate un amestec de nesimtire si rautate.

In primul rand, orice clarificare creaza un dezechilibru in raportul de putere. Cel care explica este avantajat. Avantaj pe care celalalt nu vrea sa-l ofere. Nu conteaza cine are dreptate. Cand cineva are o treaba de facut si nu o face, va afirma tot timpul ca nu a priceput. Oricate explicatii i s-ar da, situatia va ramane aceeasi, acceptarea explicatiei il dezavantajeaza clar, trebuie sa recunoasca ca a gresit pana in momentul acesteia si sa isi schimbe atitudinea de atunci incolo. Orice explicatie acceptata este privita ca o infrangere si este contabilizata ca atare. Mai mult, daca la un moment dat cineva accepta o explicatie, va reveni asupra ei cu prima ocazie spunand ca “nu asa a inteles de fapt” si ca in ultima instanta “nu asta a acceptat”. Acceptarea unei clarificari nu conduce catre acceptarea automata a consecintelor acesteia.

Nu are importanta nici macar daca este in interesul lor. Interesul lor nu este cel care pare evident. Interesul lor este sa se inconjoare cu o ceata groasa, in care nimic nu mai e clar si evident, in care nimic nu e fundamental gresit si nici un repros nu e altceva decat o banala diferenta de punct de vedere. Totul este un joc de putere. Este mult mai importanta scaderea probabilitatii unui dezastru decat intelegerea.

Ne alintam presupunand ca daca acumulam suficiente argumente, celalalt va trebui sa accepte viziunea noastra. Ei bine, nu. Nu va accepta. Fie si numai pentru ca nu vrea sa ne dea castig de cauza. Nu stie de ce si nu-l intereseaza. Mai mult, cu cat argumentele noastre sunt mai multe, cu cat sansa de a-i “scutura lumea” celuilalt este mai mare, cu atat sansele de a fi acceptate sunt mai mici.

In al doilea rand, de cele mai multe ori, acesti oamenii nu sunt la inceput de drum. Se afla probabil la jumatatea cine stie carui plan, care a inceput de la anumite premise. Prabusirea acelor premise poate sa insemne distrugerea intregului demers. Acceptarea unui punct de vedere care nu a intrat intre acele premise este, din punctul lor de vedere, foarte periculoasa. Nu stiu in ce fel si nu stau sa analizeze. E mai simplu sa il respinga.

Acceptarea unei explicatii implica acceptarea propriei deficiente. Omul trebuie sa fie pregatit sa accepte ca modul sau de gandire poate avea lacune. Ca poate avea nevoie de completari. De corectii. Ca s-ar putea sa nu fie inca perfect. Ca s-ar putea sa trebuiasca sa accepte si urmatoarea explicatie, si pe cea care ii va urma, si asa mai departe. Sunt putini cei care pot trai cu atata incertitudine.

Si daca nici una dintre aceste situatii nu se aplica, nu vor accepta din rautate. “Cine esti tu sa-mi spui mie ce sa fac? Daca accept explicatia ta iti ofer un premiu si nu vreau.”

In concluzie, nu mai cred in prostie. Nu mai accept prostia ca scuza din partea nimanui. Nu cred ca oamenii sunt incapabili sa priceapa, cred ca nu vor sa o faca, cred ca rezista cu toata fiinta lor, pentru ca privesc “intelegerea” ca pe o cedare. Ca pe o infrangere. Sau ca pe o victorie de-a celuilalt.

Sigur, in felul acesta isi vor petrece intreaga viata in aceeasi supa, care va deveni din ce in ce mai alterata, in lipsa corectiilor din exterior. Nu vor intelege mare lucru din propria lor existenta, caci, cum poti sa intelegi ceva daca ai impresia ca stii deja tot ce iti trebuie? Dar se vor simti in siguranta si vor avea satisactia suprema ca “pe ei nu i-a condus nimeni”.

Unii vor spune ca asta este definitia prostiei. Ca oamenii prosti sunt in realitate “incuiati” din diverse motive. Pot accepta acest lucru. Ce nu pot sa accept insa este lipsa vinei. Oamenii acestia sunt vinovati. Nu sunt pur si simplu lipsiti de mijloace din vina altcuiva. In fata unei lumi de o frumusete si de o complexitate uluitoare, singura atitudine corecta e sa accepti ca nu pricepi mare lucru si ca orice informatie care vine spre tine, de oriunde, are cel putin o sansa sa iti schimbe complet modul de gandire.

Cum se canta despre sifilis (sau despre ghinion in general)

Sifilisul este unul dintre cele mai limpezi exemple ale justitiei divine. Il capeti in urma pacatului, ataca exact acea parte a corpului cu care ai pacatuit, si, pana nu demult, te omoara. Dar, ca orice justitie, si justitia divina are (cel putin din punctul nostru de vedere) victime colaterale. Victimele colaterale in cazul bolilor venerice au fost tot timpul tinerii aventurieri, care nu aveau nici un motiv sa nu viziteze cate un bordel din cand in cand, care nu ar fi inselat pe nimeni facand-o si care isi traiau viata. Pana cand nu si-o mai traiau, rapusi de sifilis. Ghinion. Omul nepotrivit la locul nepotrivit, care primeste din greseala pedeapsa inventata pentru altcineva.

Si, evident, despre destinul implacabil si tragic se canta. Sa urmarim aventurile unui cantec despre sifilis, nascut in Anglia prin secolul 17. Si care se numea – The unfortunate Rake sau The unfortunate Lad”. In paralel cu “unfortunate lad” traia in Irlanda un frate geaman de-al lui care se numea “Lock Hospital”, dupa numele unui celebru spital de boli venerice de langa Dublin numit “Westmoreland Lock Hospital”.

Ambele cantece vorbeau despre un tanar care moare de sifilis, sifilis capatat de la iubita lui, si care putin timp inainte sa moara ii spune povestitorului ce s-a intamplat adaugand si modul in care doreste sa fie inmormantat. In unele variante povestitorul e complet strain celui care moare, in altele e un prieten sau o ruda. Tanarul e fie marinar (in special in variantele engleze) fie soldat (in cele irlandeze).

As I was a-walking down by the Locke Hospital
Cold was the morning and dark was the day
I spied a young squaddie wrapped up in old linen
Wrapped up in old linen as cold as the day.

So play the drums slowly and play the fifes lowly
Sound a dead march as you carry him along
And over his coffin throw a bunch of white laurels
For he’s a young soldier cut down in his prime.

Oh mother, dear mother, come sit ye down by me
Sit ye down by me and pity my sad plight
For my body is injured and sadly disordered
All by a young girl me own heart’s delight.

Get six of me comrades to carry my coffin
Get six of me comrades to carry me on high
And let every one hold a bunch of white roses
So no-one will notice as we pass them by.

And over his headstone these words they were written
“All ye young fellows take warning from me.
Beware of the flash girls that roam through the city
For the girls of the city were the ruin of me. “

In cazul in care va intrebati ce s-a intamplat cu fata de la care tanarul nostru ghinionist a luat sifilisul, ei bine, exista versiuni ale cantecului in care povestitorul e tatal fetei iar fata e cea care moare, regretand viata de desfrau.

Ca majoritatea cantecelor din secolul 17 de prin Anglia / Irlanda, si cantecelul nostru a trecut oceanul, ajungand in America, unde s-a diversificat extrem de tare si a dat nastere catorva variante care acum sunt deja cantece celebre. Unele dintre ele au si compozitori inregistrati (oamenii nu erau mult mai cinstiti pe atunci).

Doua dintre variante (cele mai celebre) sunt “Streets of Laredo” si “Saint James Infirmary blues”. Sa le vedem. Cu respect va atrag atentia ca Streets of Laredo este o melodie country iar Saint James Infirmary blues este… un blues. Primul s-a nascut printre cirezile de vaci pazite de cowboy iar cel de-al doilea, probabil, printre sclavii din sud. Sa mai zica cineva ca nu exista nici o legatura intre blues si country. Mai legatura decat asta…

Pentru Streets of Laredo il ascultam pe Johnny Cash (evident ca pe Johnny Cash, pe cine altcineva?)

As I walked out on the streets of Laredo.
As I walked out on Laredo one day,
I spied a poor cowboy wrapped in white linen,
Wrapped in white linen as cold as the clay.

“I can see by your outfit that you are a cowboy.”
These words he did say as I boldly walked by.
“Come an’ sit down beside me an’ hear my sad story.
“I’m shot in the breast an’ I know I must die.”

“It was once in the saddle, I used to go dashing.
“Once in the saddle, I used to go gay.
“First to the card-house and then down to Rose’s.
“But I’m shot in the breast and I’m dying today.”

“Get six jolly cowboys to carry my coffin.
“Six dance-hall maidens to bear up my pall.
“Throw bunches of roses all over my coffin.
“Roses to deaden the clods as they fall.”

“Then beat the drum slowly, play the Fife lowly.
“Play the dead march as you carry me along.
“Take me to the green valley, lay the sod o’er me,
“I’m a young cowboy and I know I’ve done wrong.”

“Then go write a letter to my grey-haired mother,
“An’ tell her the cowboy that she loved has gone.
“But please not one word of the man who had killed me.
“Don’t mention his name and his name will pass on.”

When thus he had spoken, the hot sun was setting.
The streets of Laredo grew cold as the clay.
We took the young cowboy down to the green valley,
And there stands his marker, we made, to this day.

We beat the drum slowly and played the Fife lowly,
Played the dead march as we carried him along.
Down in the green valley, laid the sod o’er him.
He was a young cowboy and he said he’d done wrong.

Iar pentru Saint James Infirmary blues, o surpriza, Hugh Laurie. Pentru ca imi place enorm intro-ul lui la pian

I went down to St. James Infirmary
Saw my baby there,
She was stretched down on a long white table,
So cool, so sweet, so sweet, so fair.

Let her go, let her go, God bless her;
Wherever she may be
She can search this whole wide world over
She will never find another man like me

Oh, when I die, bury me in straith lace shoes
A box backed suit and a Stetson hat;
Put a twenty-dollar gold piece on my watch chain
So my friends’ll know I died standin’ pat.

Ce e foarte interesant este ca personajul cantecului in versiunile lui americane nu mai moare de sifilis. In continuare este vorba de un tanar nu prea cuminte, care moare fie impuscat de alti banditi, fie de politie. In alta varianta este vorba de moartea iubitei povestitorului si povestitorul este cel care descrie felul in care vrea sa fie inmormantat. Interesanta disparitia sifilisului, e de presupus ca pentru englezi si irlandezi, natie de marinari, sifilisul era ceva foarte frecvent, in timp ce pe un cowboy din deserturile americane il omora aproape tot timpul un glont. Ghinionul de desert difera de ghinionul de tarm de mare.

Ca in cele mai multe cazuri, dupa ce si-a trait aventura in Lumea Noua, cantecul nostru si-a dorit sa revina, la batranete, inapoi pe batranul continent. A facut asta cu ajutorul unui compozitor scotian, numit Eric Bogle, care a folosit atat ideea cat si putin din melodie pentru a descrie sentimentele lui in fata unui mormant al unui tanar de 19 ani aflat intr-un cimitir in Franta. Trebuie sa spun aici ca am fost si eu la Coleville-sur-mer si am vazut acele campuri nesfarsite de cruci identice. Ma credeti sau nu, in fata lor am avut exact aceleasi sentimente ca cele din cantecul lui Bogle, numit The Green Fields of France. Chit ca personajul lui Bogle a murit in primul razboi mondial si nu in al doilea. Chiar si acum, cand ascult cantecul sunt aproape cu ochii in lacrimi.

Si… am ajuns la final. Cam atat deocamdata despre aventurile cantecului despre sifilis. Dar nu e nici pe departe totul. E unul dintre putinele cantece despre care s-a scris o carte. Si exista cateva bloguri dedicate lui. De exemplu, “No notes” si blogul autorului cartii

.

Kali Nifta

Calcaiul cizmei italiene se numeste Salento. Fix in centrul calcaiului exista o regiune unde se vorbeste… greceste. Nu chiar greaca moderna ci un dialect grecesc numit griko, foarte apropiat insa de limba greaca. Cu cateva cuvine italiene amestecate.

Se pare ca au existat doua momente importante in care grecii au migrat in Italia de sud. Unul prin secolul 8 inainte de Cristos, cand grecii s-au intins pana la Napoli (Neapolis = Nea Polis = Orasul Nou). Ba chiar au adus dupa ei si alfabetul lor, care se pare ca s-a transformat in cateva secole in alfabetul latin, anume, cel in care am placerea sa va scriu acest text.

Cel de-al doilea moment a venit dupa razboiul gotic (cel dintre 535-554), anume cel in care imperiul roman de rasarit si-a propus sa recucereasca Roma de la barbarii (ostrogoti) care o invadasera cu cateva zeci de ani inainte. Imparatul Iustinian a reusit sa cucereasca Italia cu pretul… italienilor care au fost redusi de la 7-8 milioane la doar 2 milioane. Asa ca, la cativa ani de la cucerire, o mare parte din Italia a fost din nou pierduta de data asta in favoarea Lombarzilor (tot un fel de nemti, ca mai toate triburile barbare care au chinuit Europa). Si, cel putin daca ne luam dupa greci, care o chinuie inca…

Pana la aparitia Lombarzilor insa, in Italia de sud, au aparut grecii, s-au stabilit pe teritoriul deja depopulat de razboiul anterior. Au facut mancare. Au facut copii. Au facut muzica. Si totul in limba greaca. Majoritatea lor s-au amestecat cu italienii dar a ramas un grup micut care continua sa cante si sa vorbeasca in Griko. Ba chiar sa scrie poezii, cum a facut un domn numit Vito Domenico Palumbo, care a scris prin a doua jumatate a secolului 17 o poezioara numita “Kali Nifta” adica pe romaneste “Noapte buna”. Un soi de “Buna seara, iubito” (daca nu stiti ce e, poate ca e mai bine) in varianta sud-italian-greceasca.

Este vorba despre un tanar care suspina in imediata vecinatate a ferestrei unei domnisoare, domnisoara care din nefericire nu consimte la focul din sufletul domnului. Cum ar veni, aceeasi poveste pe care o cunoastem cu totii. Dar muzica merita toata atentia. Pentru ca, din aceasta banala istorioara de amor neimpartasit s-a nascut una dintre cele mai simple si frumoase melodii din cate se pot auzi. O melodie al carui ritm creste progresiv, care incepe ca o balada si se termina ca un foc de mitraliera.

Kali Nifta a devenit incet, incet, una dintre emblemele muzicale ale provinciei Salento, fiind cantata de aproape orice formatie care are legatura cu muzica populara italiana, in toate variantele posibile. Dintre toate variantele va propun sa ascultam pe cea a unei trupe numite Officina Zoe, care, daca tot e despre greci, au pus kali nifta pe ritmul de sirtaki.

Tien glìcea tusi nìfta, ti en òria (Cat de dulce e aceasta noapte, cat de frumoasa)
C’ evò e’ plonno pensèonta ‘ss’esèna, (Nu dorm, ma gandesc la tine)
C’ettu-mpì ‘s ti’ ffenèstra-ssu, agàpi-mu, (Aici, sub fereastra ta, iubito)
Sti kardia-mu su nìfto ti ppena. (Imi deschid inima sa iti arat durerea din ea)

Refren……..

Evò panta ss’èsena penseo (Ma gandesc numai la tine)
jatì’ sena, fsichi-mmu ‘gapò (Pentru ca tu, sufletul meu, iubito)
Ce pu pao, pu sìrno, pu steo, (Oriunde m-as duce, as fugi, as sta)
sti kkardia panta sena vastò. (Esti mereu in inima mea)

Refren……..

C’isu mai de m’agapise, oriamo (Dar tu nu m-ai iubit niciodata, frumoasa mea)
e su ponise mai pu se mena; (Niciodata nu ai suferit pentru mine)
mai citt’orria chili su en onitse (Nu ai deschis niciodata buzele tale frumoase)
na mu pi loja agapi vloimena (Sa-mi spui binecuvantate cuvinte de amor)

Refren……..

T a’steracia, pu panu, me vlepune (Stelele din cer ma privesc)
Ca mo fèngo frifizzun nomena, (Si vorbesc pe ascuns cu luna)
Ce jelù ce mu leone: ston anemo (Surad si imi spun: “Vantul”)
ta traudia pelisi, i chamena. (“Face toate cantecele sa se piarda”)

Refren……..

Kalì nifta se finno ce pao (Noapte buna, te las, plec)
plaia ‘su ti vo pirta prikò (Tu dormi si eu plec suferind)
ma pu pao, pu sirno pu steo (Dar oriunde m-as duce, as fugi, as sta)
sti kkardìa panta seno vastò. (Esti mereu in inima mea)

Refren……..

Lord of the dance

In secolul 18, in Anglia, apar o serie de miscari religioase aparte. Una dintre ele se intitula “Societatea unita a credinciosilor in cea de-a doua aparitie a lui Cristos”. Numele mai scurt – “Shakers” – vine de la modul in care isi scuturau capetele in timpul slujbelor. Nu insistam foarte mult asupra lor, desi din multe puncte de vedere sunt foarte interesanti, au fost, de pilda, una dintre primele secte religioase de afiliatie crestina care a fost condusa in special de femei, membrii acestei secte institutionalizand in comunitatea lor egalitatea dintre sexe in anul 1780. Asta ca sa nu mai spuneti ca religia si egalitatea dintre sexe nu pot merge mana in mana.

Ce ne intereseaza pe noi acum este muzica lor. Shaker-ii au compus mii de cantece dar noi acum ne indreptam atentia asupra unuia numit “Simple Gifts”, compus in anul revolutionar 1848, de un domn shaker numit Joseph Brackett. “Simple Gifts” e un cantecel care vorbeste, dupa cum ne putem astepta, despre “cadourile simple” pe care ni le face Dumnezeu (sau oricine altcineva vreti voi).

Sa ascultam “Simple Gifts”, asa cum trebuie el cantat, de catre o femeie, intr-o biserica:

‘Tis the gift to be simple, ’tis the gift to be free
‘Tis the gift to come down where we ought to be,
And when we find ourselves in the place just right,

‘Twill be in the valley of love and delight.
When true simplicity is gained
To bow and to bend we shan’t be asham’d,
To turn, turn will be our delight,

Till by turning, turning we come ’round right.

“Simple Gifts” a devenit unul dintre cele mai celebre cantece din folclorul american, pana acolo incat a fost incorporat de Aaron Copland in finalul baletului “Appalachian Spring”. In felul acesta, cantecelul nostru simplu, facut pentru ca o serie de oameni profund religiosi sa-si aduca aminte de cele mai importante cadouri pe care le-au primit de la Dumnezeul lor, a ajuns in salile de concerte printre oameni sofisticati care au uneori probleme serioase sa-si reaminteasca de orice lucru care nu este extrem de complicat.

Apalachian Spring are de asemenea o poveste draguta, Copland habar nu a avut cand a compus-o ca va fi despre Apalasi, el o numea pur si simplu “Balet pentru Martha”, de la numele celei care i-a solicitat lucrarea, dansatoarea Martha Graham. Martha insasi, cu putin timp inainte de premiera a sugerat sa numeasca lucrarea “Appalachian Spring” De atunci (din 1944) si pana la aparitia Wikipedia, au fost foarte multi oameni care, spre amuzamentul lui Copland, au admirat modul in care a reusit compozitorul sa surprinda insasi esenta Apalasilor in acea suita.

Dar, micul nostru cantecel shaker a refuzat sa se stinga pe arcusurile viorilor dintr-o sala de concert si a calatorit multi kilometri, pana a ajuns in sufletul si mintea unui englez, numit Sydney Carter. Care si-a dorit sa il rescrie, tot in cheie religioasa dar…ceva mai surprinzatoare. In versiunea sa cantecul s-a numit “Lord of the Dance”. Cine sa fie oare “Lord of the Dance” (in afara de Michael Flateley)? Ei bine, “Lord of the Dance” este nimeni altul decat Cristos, care a venit sa ne ia pe toti la dans. Imagine fascinanta, referinta la importanta dansului pentru Shakeri, amplificata de faptul ca cel care vorbeste in versurile cantecului este chiar Cristos. Drept e ca ideea nu era chiar noua, exista o colinda numita “Tomorrow Shall Be My Dancing Day”, care prezinta viata lui Cristos tot ca pe un dans.

Sa ascultam “Lord of the Dance”, in interpretarea uneia dintre cele mai mari formatii de muzica irlandeza, the Dubliners (apropo, The Dubliners s-au infiintat in 1962).

I danced in the morning when the world was young
I danced in the moon, and the stars, and the sun
I came down from Heaven and I danced on the Earth
At Bethlehem I had my birth

Dance, then, wherever you may be
I am the lord of the dance said he
And I lead you all wherever you may be
And I lead you all in the dance said he

I danced for the Pharoah and the pharisees
They wouldn’t dance, they wouldn’t follow me
I danced for the fishermen James and John
They came with me so the dance went on

Dance, then, wherever you may be
I am the lord of the dance said he
And I lead you all wherever you may be
And I lead you all in the dance said he

I danced on the Sabbath and I cured the lame
The holy people said it was a shame
They ripped me and they stripped me and they hung me high
Left me there on the cross to die

Dance, then, wherever you may be
I am the lord of the dance said he
And I lead you all wherever you may be
And I lead you all in the dance said he

I danced on a Friday when the world turned black
It’s hard to dance with the devil on your back
They buried my body; they thought I was gone
But I am the dance, and the dance goes on

Dance, then, wherever you may be
I am the lord of the dance said he
And I lead you all wherever you may be
And I lead you all in the dance said he

Si asa, cantecelul nostru, plecat din bisericile Shakerilor a ajuns in carciumile irlandeze. Dar parca ceva nu-i convenea. Parca ii placuse si in salile mari in timp ce Copland primea aplauze de la cateva sute sau mii de oameni. Si a vrut si el pe stadion. A vrut pe stadion, a ajuns pe stadion, cu ajutorul lui Michael Flateley si a unei cantitati imense de femei frumoase cu picioare vesele. Acum toata lumea ii spune lui Michael Flateley “Lord of the Dance”, chiar el personal isi spune asa. Deci, Michael Flateley este… a doua aparitie a lui Christos, in care credeau Shakerii cu atata osardie. Si asa se inchide cercul.

Dolcenera

Dolcenera este un cantec care ma obsedeaza de ceva vreme, compus de un domn numit Fabritio de Andre, genovez. Genova a fost de multe ori inundata iar in 1972 pare sa fi fost foarte rau. Dolcenera descrie acea inundatie si descrie paroxismul, atat cel provocat de apa cat si cel adus de dragoste…

Este vorba despre un domn care isi asteapta amanta (amanta fiind sotia altcuiva, “la molie di Anselmo”) cand incepe marea inundatie. In mijlocul nebuniei provocate de apa, mortala si inocenta, domnul viseaza ca face dragoste cu nevasta lui Anselmo, care in realitate era in alta parte, prinsa in inundatie.

Forta distrugatoare a apei este alaturata si comparata cu forta distrugatoare a iubirii, a pasiunii carnale, la fel de coplesitoare dar la fel de naturala, imposibil sa i te opui, acaparatoare, dar in acelasi timp nevinovata, fara intentia de a face rau, un fenomen natural firesc. Ambele distrug in mod nevinovat, fara sa fie in vreun fel rele, ambele distrug doar cateodata, in rest sunt dulci si cuminti. In primele doua strofe se vorbeste despre “nera” ca abia apoi sa se specifice “aqua”. Nera poate fi si apa, poate fi si iubirea: “nera che porta via la via – care ia cu ea strada sau care iti ia directia, iti suceste mintea” sau “nera che non si vedeva una vita intera – pe care unii nu o intalnesc intr-o viata intreaga”.

Un cuvant despre traducere – spre deosebire de cantecele care au mai aparut pe acest blog, care erau simple povestioare fara prea multe pretentii poetice, de Andre a scris aici o poezie adevarata, cu foarte multe planuri si cu o abilitate de a utiliza limba cu totul iesita din comun. Astel, traducerea mea, oricat de muncita este ea (si este) nu reprezinta decat o imagine palida a tuturor celor care se gasesc in text.

Inceputul melodiei este in dialect genovez. Dialectul apare si pe parcursul cantecului intr-un soi de incantatii, sunt usor de identificat.

Iata si cantecul, in interpretarea compozitorului Fabrizio de Andre. Dintre cele trei femei care il acompaniaza, blonda din centru e chiar fiica lui, Luvi de Andre, care a devenit si ea cantareata.

Amìala ch’â l’arìa amìa cum’â l’é cum’â l’é (Uite-te la ea cum vine, uite-te la ea cum e)
amiala cum’â l’aria amia ch’â l’è lê ch’â l’è lê (Uite-te cum vine, e ea, e ea)
amiala cum’â l’aria amìa amia cum’â l’è(Uite-te la ea cum vine, uite-te la ea cum e)
amiala ch’â l’arìa amia ch’â l’è lê ch’â l’è lê(Uite-te cum vine, e ea, e ea)

nera che porta via che porta via la via(neagra care ia cu ea, care ia cu ea strada)
nera che non si vedeva da una vita intera così dolcenera(neagra pe care poti sa nu o vezi intr-o viata intreaga, asa dulce-neagra)
nera che picchia forte che butta giù le porte(neagra care loveste tare si darama portile)

nu l’è l’aegua ch’à fá baggiá(nu e ploaia lenta si somnolenta)
imbaggiâ imbaggiâ(inchideti toate usile si ferestrele)

nera di malasorte che ammazza e passa oltre(neagra ca nenorocul care omoara si trece mai departe)
nera come la sfortuna che si fa la tana dove non c’è luna(neagra ca ghinionul care te descopera si pe intuneric)
nera di falde amare che passano le bare(neagra ca faldurile amare ale sicriului)

âtru da stramûâ(altceva decat sa fugi)
â nu n’á â nu n’á (nu poti sa faci)

ma la moglie di Anselmo non lo deve sapere(dar nevasta lui Anselmo nu trebuie sa stie)
ché è venuta per me(a venit pentru mine)
è arrivata da un’ora(a sosit de o ora)
e l’amore ha l’amore come solo argomento(si dragostea nu are alt argument decat dragostea)
e il tumulto del cielo ha sbagliato momento(framantarile cerului si-au gresit momentul)

acqua che non si aspetta altro che benedetta(apa de la care nu te astepti decat la binecuvantare)
acqua che porta male sale dalle scale sale senza sale(apa aduce raul, urca scarile, urca fara scari, urca)
acqua che spacca il monte che affonda terra e ponte(apa care darama muntii, care face sa dispara pamanturi si poduri)

nu l’è l’aaegua de ‘na rammâ(Nu e doar o simpla ploaie)
‘n calabà ‘n calabà(Ci o nenorocire, o nenorocire)

ma la moglie di Anselmo sta sognando del mare (dar nevasta lui Anselmo viseaza la mare)
quando ingorga gli anfratti si ritira e risale(cum inghite tarmurile, se retrage si revine)
e il lenzuolo si gonfia sul cavo dell’onda(in timp ce cearceaful se umfla in miscarea pulsanta)
e la lotta si fa scivolosa e profonda(si inclestarea continua, lasciva si profunda)

amiala cum’â l’aria amìa cum’â l’è cum’â l’è(Uite-te cum vine, e ea, e ea)
amiala cum’â l’aria amia ch’â l’è lê ch’â l’è lê(Uite-te cum vine, e ea, e ea)

acqua di spilli fitti dal cielo e dai soffitti(apa care curge siroaie din ceruri si din tavane)
acqua per fotografie per cercare i complici da maledire(apa pe care o fotografiem, pe care nu ai curaj nici sa o blestemi singur)
acqua che stringe i fianchi tonnara di passanti(apa care iti apasa soldurile, care te prinde in capcana)

âtru da camallâ(altceva decat fuga)
â nu n’à â nu n’à (nu exista, nu exista)

oltre il muro dei vetri si risveglia la vita(dincolo de peretii de sticla, viata se trezeste)
che si prende per mano(mana in mana)
a battaglia finita (lupta s-a terminat)
come fa questo amore che dall’ansia di perdersi(cum face dragostea ca din frica perpetua de a te pierde)
ha trovato in un giorno la certezza di aversi(sa iti dea dintr-odata certitudinea ca iti apartii)

acqua che ha fatto sera che adesso si ritira(apa care iesise si ea seara in oras, acum se retrage)
bassa sfila tra la gente come un innocente che non c’entra niente(se desira printre oameni ca un nevinovat picat din luna)
fredda come un dolore Dolcenera senza cuore(rece ca durerea, dulce-neagra fara inima)

atru de rebellâ(altceva decat fuga)
â nu n’à â nu n’à (nu exista, nu exista)

e la moglie di Anselmo sente l’acqua che scende(iar nevasta lui Anselmo simte apa cum coboara)
dai vestiti incollati da ogni gelo di pelle(din vesmintele lipite de pielea inghetata)
nel suo tram scollegato da ogni distanza(in tramvaiul sau departe de orice)
nel bel mezzo del tempo che adesso le avanza(timpul trece foarte incet)

così fu quell’amore dal mancato finale(asa s-a petrecut povestea de iubire cu final absent)
così splendido e vero da potervi ingannare(atat de frumoasa si de reala incat sa te poata pacali astfel)

Amìala ch’â l’arìa amìa cum’â l’é(Uite-te la ea cum vine, uite-te la ea cum e)
amiala cum’â l’aria ch’â l’è lê ch’â l’è lê(Uite-te cum vine, e ea, e ea)
amiala cum’â l’aria amìa amia cum’â l’è(Uite-te la ea cum vine, uite-te la ea cum e)
amiala ch’â l’arìa amia ch’â l’è lê ch’â l’è lê(Uite-te cum vine, e ea, e ea)

Dar nu asa am auzit eu pentru prima data Dolcenera. Am auzit-o cantata de o trupa de muzica traditionala populara care se ocupa in special de muzica in calcaiul cizmei, si anume din regiunea Puglia. Acolo exista un dans foarte rapid numit Pizzica. Ei bine, formatia cu pricina, numita “Alla Bua” a decis ca nu moare daca include printre piesele cantate si un cantec din nord. Dar daca e bal, atunci sa se danseze pizzica si nu valsul usor grabit pe care l-ati ascultat mai devreme. Pasajele cantate in genoveza au fost inlocuite cu trilurile unui flaut si ritmul a fost crescut. Varianta este, din punctul meu de vedere, absolut incredibila, dialogul dintre instrumente este uluitor iar ritmul care se accelereaza spre final este innebunitor.

Sa vedem care va place mai mult…

Sa moara capra vecinului

Dorinta mortii caprei vecinului este atat de frecventa incat ar putea fi declarata element de patrimoniu – daca se aproba legea lui Socaciu, probabil ca nu va mai putea fi folosita in reclame. De ce ne dorim moartea caprei vecinului? Zicala e foarte veche dar ultimii cativa zeci de ani au transformat-o intr-o emotie nationala, atat de raspandita, existand in forme atat de nuantate incat nu mai poate fi explicata prin simpla si banala invidie. Nu la atat de multi oameni, atat de diferiti, nu pentru atatia ani. Mai ales, ca aceasta traire persista (si chiar s-a multiplicat) si in lumea asta noua, libera si transparenta.

Traim intr-o tara lipsita de coerenta. Societatea este complicata, functioneaza pe baza unor grupuri de interese de dimensiuni si putere dintre cele mai variate. Aproape nimeni nu este ceea ce pare. Exista atatea metode de a “face rost” de diferite lucruri, de la masini scumpe la pret de nimic, pana la bani gramada in timp foarte scurt, aparent cu efort minim, incat capra vecinului nu are aproape niciodata o explicatie plauzibila.

In timpul celor 50 de ani de comunism, teoretic, toata lumea era la fel de saraca. Si totusi, existau oameni, care aveau aceleasi meserii si aceleasi posibilitati si care reuseau sa adune mai mult. Mai un apartament, mai doua Dacii, mai trei-patru video-uri, mai doua televizoare color. Nu se stia cum.

Dupa zbuciumul din 1989, baietii veseli s-au imbogatit rapid, nu prin abilitati antreprenoriale ci pur si simplu prin dimensiunea agendei telefonice.

De cel putin 70 de ani sunt extrem de putini oamenii care si-au cumparat capra de la magazinul de capre, cu factura si certificat de garantie, cu bani munciti intr-o maniera vizibila dar exista extrem de multi la care capra apare brusc in batatura, in lipsa oricarei explicatii. “Mi-a dat-o un prieten cadou, el a plecat in Canada si nu-i mai trebuie”. “A venit singura dom’le, a batut cu cornul in poarta, ce era sa fac, s-o las sa moara de foame?” “A fost tot timpul aici capra sefu’ n-ai vazut-o matale, e capra matusii mele care o are mostenita de la o bunica de-a ei, e in familia mea de sute de ani”.

Una peste alta, nu stim. Daca luam primii cei mai bogati 100 de oameni din Statele Unite sau din alte tari europene o sa aflam 80% din felul in care au devenit mari proprietari de capre, cazurile lor se studiaza in scoli, se disemineaza in societate in diferite moduri, exista un istoric al fiecaruia. Daca ii luam pe cei de la noi, nu gasim nici o explicatie. Una simpla, directa si onesta, nu una demna de o carte politista.

Si uite asa, in ochii nostri, capra nu e aproape niciodata o consecinta fireasca a unei conduite admirabile ci un fals, o aberatie, un lucru care rupe matricea normala a lumii, ceva care creeaza incoerenta si panica. Si o vrem moarta, o vrem disparuta, pentru a reface cursul normal al lucrurilor. O vrem moarta, nu pentru ca suntem invidiosi pe proprietarul ei, ci pentru ca, din cate stim noi despre lume si viata, ea nu trebuia sa se afle acolo. Prezenta ei invalideaza toata filozofia noastra de viata si contrazice toate legile naturii pe care ne construim zi de zi existenta. De aceea, ori noi ori capra trebuie sa moara. Si preferam sa fie ea. Nu e invidie, e pur si simplu o dorinta legitima de a indrepta lumea.

Sigur, de atatia ani, am devenit paranoici. Dupa atatea capre aparute pe nepusa-masa, acum poate sa apara si mama caprelor cu mama justificarilor, nu mai credem. Ne-am resemnat cu ideea ca lumea e mai complicata decat putem noi intelege si in consecinta vom fi pacaliti oricum. Capra e clar furata. Si, evident, trebuie sa moara. Iar atitudinea asta e de preferat celei in care dorim moartea vecinului pentru a-i fura capra.

Domnul Socaciu isi face reclama

In urma aparitiei unei reclame la Romtelecom in care s-a folosit un colind (Domn, domn sa’naltam a fost inlocuit cu Rom, rom telecom), domnul Socaciu a introdus pe ordinea de zi a Parlamentului un amendament la legea audiovizualului prin care sa se interzica utilizarea elementelor patrimoniului national in spoturi publicitare.

Elementele patrimoniului national sunt toate practicile, obiectele, expresiile, cunostintele, spatiile, etc. pe care romanii le recunosc ca fiind definitorii pentru ei. Cu alte cuvinte, domnul Socaciu vrea ca in nici un clip publicitar sa nu apara nimic tipic romanesc.

Trecem peste faptul ca o astfel de lege ar avea un efect invers, in loc sa faca bine “elementelor” le-ar face sa fie repede uitate, in loc sa impinga “elementele” in viata de zi cu zi, sa le lase sa evolueze, sa se amestece cu lumea, asa cum e ea, sa “traiasca”, le-ar arunca intr-un imobilism prafuit si in uitare.

Trecem si peste faptul ca scoaterea lor din circuitul comercial ar face sa existe mai putin interes (si mai putini bani) in intretinerea lor.

Ne oprim acolo unde nu pare sa se opreasca nimeni, si anume la demonizarea, pentru a nu stiu cata oara, a reclamelor, a publicitatii, a comertului. Pentru ca, in subtext, se afirma ca simbolurile nationale (mari, importante, frumoase, inaltatoare) nu trebuie asociate cu demersul ieftin, mercantil, urat al comertului. Si chiar daca amendamentul va fi uitat, e posibil ca in mintea oamenilor sa se adauge inca putina ura la adresa publicitatii.

Intr-o lume in care noi primim totul pe gratis (sau aproape pe gratis) – televizor, internet, ziare, stiri, productii uriase – noi continuam sa murim de nervi ca exista reclame. Sa ne suparam pe publicitate, sa privim cu scarba comertul si pe comercianti.

Evident ca exista reclame proaste. Evident ca exista publicitate agresiva, evident ca exista comercianti care inseala. Dar, in lipsa publicitatii si a comertului murim de foame. Nu cred ca exista pe lumea asta om care sa nu beneficieze de pe urma lor. Iar cele doua sunt legate intre ele.

Mai mult, reclamele reusite contribuie la o cultura populara, aduc in lume expresii, arhetipuri, fac exact ceea ce fac si filmele, si cartile si toate celelalte moduri de manifestare umana. Unele sunt revoltatoare. Asa cum au existat filme revoltatoare, carti revoltatoare, muzica revoltatoare. Dar eu unul nu-mi pot imagina lumea asta fara reclame. Fara efortul si inteligenta (multa, putina) depusa de oamenii care vor sa vanda ceva cuiva. Si, daca se poate, sa vanda mai mult decat vecinul, care produce acelasi lucru.

Reclama exista peste tot, pana si in cele mai inalte si rafinate sfere ale umanitatii. Urmariti, va rog frumos, campania publicitara impecabila facuta de cei de la acceleratorul de particule de la CERN. Credeti ca e facuta din greseala? Incercati sa aflati cati oameni care au descoperit lucruri miraculoase au sfarsit uitati pentru ca nu au stiut sa isi anunte descoperirea cum trebuie. Si cum aceeasi descoperire a aparut cativa ani mai tarziu, in mana cuiva care s-a priceput nitel la a-si face reclama si a cules toti laurii.

Reclama face parte din viata naturala, pana si animalele isi fac reclama prin penaje colorate, cozi supradimensionate, tipete stridente, exact cum facem si noi. Si ala care are coada mai colorata castiga in fata aluia reflexiv, inteligent si sensibil.

Si daca vreunul dintre voi a fost revoltat de rom, rom, telecom, era suficient sa trimiteti o solicitare de reziliere a contractului pe care il aveti cu Romtelecom si sa mentionati motivul. Daca se strangeau doar cateva sute de astfel de solicitari, fac pariu ca romtelecomul isi cerea scuze si urmatoarea reclama asemanatoare propusa altuia ar fi fost refuzata. Asa cum eu nu mai folosesc produse Gillette.

Iar domnul Socaciu, face si el ce facem cu totii. Isi face reclama…

Tammurriata nera

Tammurriata e un dans din zona sud-vestica a Italiei, mai precis din Campagna, in jurul orasului Napoli. Muzica este condusa de instrumentele de percutie, in special de o tamburina mai mare cu clopotei pe margine numita “tammurra”. De unde si numele dansului. Tammurra este intotdeauna insotita de alte instrumente de percutie (alte tamburine, castagnete, etc.) si de instrumente cu rol secundar, de cele mai multe ori flaut si viori.

Cea mai celebra tammurriata este, ironic, cea mai recenta, scrisa in 1944 de un domn compozitor italian numit E.A. Mario (pseudonim al lui Giovanni Ermete Gaeta) pe versurile unui alt domn numit Eduardo Nicolardi. Tammurriata nera vorbeste despre mirarea napolitanilor in fata unui fenomen straniu intamplat in timpul ocupatiei americane de la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial. Din ce in ce mai multe femei din Napoli nasteau copii negri. Numele copiilor erau tipic italienesti (Peppe, Cirro, Antonio) dar ei erau negri ca smoala.

Cantecul are doua parti. Prima parte, cea care contine ideea originala, in care fetele erau luate la suturi pentru ca nasteau copii negri. Nu se spune exact ce se intampla, pur si simplu, ironic, ca intr-o poveste pentru copii, se arata ca acest lucru se intampla si ca oricat de mult ar incerca femeile sa il puna pe seama unui miracol, copii se nasc intr-un singur mod si explicatia normala nu poate fi ocolita.

Cea de-a doua parte nu a fost scrisa de Eduardo Nicolardi. Ea a fost adaugata de cei care cantau melodia pe strada, in cel mai pur spirit folcloric. Versurile din cea de-a doua parte, care sunt un soi de strigaturi, sunt extrem de criptice si asta din doua motive – odata ca se bazeaza pe o cultura a momentului, fac referire la locuri, obiceiuri care nu spun nimic acum, in al doilea rand, ele erau insotite de obicei de gesturi care le clarificau. De exemplu, exista doua strofe care nu sunt altceva decat pronuntarea napolitana a cuvintelor unui cantec numit “Pistol Packin’ mama” cantat de Bing Crosby, foarte placut americanilor din Italia de atunci (in traducerea de mai jos, la aceste strofe va aparea varianta in engleza, va puteti amuza ascultand pronuntia lor). Drept e ca expresia “levate ‘a pistuldà” se poate referi si la faptul ca in bordeluri li se cerea soldatilor sa lase pistolul afara din camera.

Majoritatea aluziilor din cea de-a doua parte explica de fapt ce se intampla, departe de a fi fost vreun miracol, al naturii sau al iubirii, era vorba despre o prostitutie extrema determinata de o saracie aproape totala, in care singurele doua moduri de a obtine mancare erau contrabanda si vanzarea trupului. Tinerele fete, chiar femei casatorite, se prostituau pentru cateva tigari, biscuiti si cativa dolari. Singurii care aveau bani, sau tigari, sau biscuiti, erau soldatii americani, multi dintre ei negri. Astfel, Tammuriata Nera a ajuns sa devina o marturie a vietii cumplit de dificile din acei ani. Nu prin versurile lui Nicolardi, ci prin ceea ce zeci de cantareti de strada au adaugat ulterior.

Traducerea versurilor e foarte complicata, aproape fiecare cuvant ridica probleme. De pilda “marruchini” care poate insemna fie “negru” prin extensie, cum ziceam noi “harap”, fie se poate referi la soldatii marocani din trupele franceze. In multe situatii, chiar si italienii care incearca sa traduca versurile au probleme si trebuie sa aleaga intre o interpretare sau alta. “Parulano” de exemplu poate sa insemne “taran care traieste in mlastini (pparule – paludi) care se gaseau in zona de est a Napoli-ului ” sau “intelept”, derivat din “parularo” sau “cel care vorbeste”, “cel care spune ce trebuie”.

Exista o strofa inca neclara, in care se vorbeste despre Churchil si despre saltele. Cu parere de rau, toate eforturile mele de a intelege ce se spune acolo au esuat. O posibila explicatie ar fi ca Ciurcillo e de fapt o porecla de-a lui Musolini, obsedat de puritate rasiala ca si Hitler, lovit exact in obsesia lui de trupele americane care au facut sa apara copii negrii.

Interpretarea din clipul care urmeaza este cea care a facut Tammurriata Nera celebra in toata Italia si apoi in lume, prin anii 70. Cantaretii se numesc Nuova Compagnia di Canto Popolare, prescurtat NCCP, despre care poate o sa va povestesc mai multe la un moment dat.

Io nun capisco ‘e vvote che succere (nu inteleg cateodata ce se intampla)
e chello ca se vere nun se crere, nun se crere. (si ceea ce se vede, nu se poate crede)
E’ nato nu criaturo, è nato niro, (s-a nascut o creatura, s-a nascut neagra)
e ‘a mamma ‘o chiamma gGiro, (iar mama lui ii spune Ciro)
sissignore, ‘o chiamma gGiro. (da, domnule, ii spune Ciro)

Seh, vota e gira, seh (da, oricat te-ai framanta, da – volta e gira inseamna sari si invarte-te, poti sa sari, poti sa te invarti)
seh, gira e vota, seh (da, oricat te-ai framanta, da)
ca tu ‘o chiamme Ciccio o ‘Ntuono, (poti sa-i spui tu Ciccio sau Antonio)
ca tu ‘o chiamme Peppe o gGiro, (poti sa-l numesti Peppe sau Ciro)
chillo ‘o fatto è niro niro, niro niro comm’a cche… (cine l-a facut e negru, negru, nu stiu cum)

S”o contano ‘e cummare chist’affare (femeile – comare = femeie care barfeste, tata – spun despre afacerea asta)
sti cose nun so’ rare se ne vedono a migliare. (ca lucrurile astea nu sunt deloc rare)
‘E vvote basta sulo ‘na ‘uardata, (Se zice ca uneori e suficienta o privire)
e ‘a femmena è rimasta sott”a botta ‘mpressiunata. (Si femeia poate ramane brusc insarcinata)

Seh, ‘na ‘uardata, seh (zi, doar o privire, nu?)
seh, ‘na ‘mprissione, seh (zi, insarcinata, nu?)
va truvanno mò chi è stato, (du-te mai si afla cine a facut asta)
c’ha cugliuto buono ‘o tiro (cine a avut asa tinta perfecta)
chillo ‘o fatto è niro niro, niro niro comm’a cche... (cine l-a facut e negru, negru ca nimic altceva)

E dice ‘o parulano, Embè parlammo, (zice taranul: Hai sa vorbim)
pecché si raggiunammo chistu fatto ce ‘o spiegammo. (daca ne gandim, putem sa explicam)
Addò pastin’ ‘o grano, ‘o grano cresce (daca semeni grau, grau va creste)
riesce o nun riesce, semp’è grano chello ch’esce. (ne place, nu ne place, tot grau va creste)

Meh, dillo a mamma, meh (mai, spune-i mamei tale)
meh, dillo pure a me (spune-mi mie macar)
conta ‘o fatto comm’è ghiuto (indiferent cum l-ai numi)
Ciccio, ‘Ntuono, Peppe, gGiro (ciccio, antonio, Peppe Ciro)
chillo ‘o fatto è niro niro, niro niro comm’a che… (cine l-a facut e negru, negru ca nu stiu ce altceva)

Seh, ‘na ‘uardata, seh (zi, doar o privire, nu?)
seh, ‘na ‘mprissione, seh (zi, insarcinata, nu?)
va truvanno mò chi è stato, (du-te mai si afla cine a facut asta)
c’ha cugliuto buono ‘o tiro (cine a avut asa tinta perfecta)
chillo ‘o fatto è niro niro, niro niro comm’a cche... (cine l-a facut e negru, negru ca nimic altceva)

Aici se termina versurile primei parti si incepe partea a doua.

‘E signurine ‘e Caporichino (fetele din Capodichino – un cartier in Napoli )
fanno ammore cu ‘e marrucchine, (se iubesc cu negri – marruchine vine de la marocan dar se pare ca are un sens mult mai larg)
‘e marrucchine se vottano ‘e lanze, (negrul isi “arunca lancea”)
e ‘e signurine cu ‘e panze annanze. (fetele raman cu burta inainte – cu burta la gura)

American espresso, (american express, aluzie probabil la faptul ca domnii americani terminau foarte repede ce aveau de facut cu fetele)
ramme ‘o dollaro ca vaco ‘e pressa (da-mi dolarii ca ma grabesc)
sinò vene ‘a pulisse, (altel chem politia)
mette ‘e mmane addò vò isse. (si or sa-si puna mainile unde vor ei – politistii “controlau” si ei fetele nitel)

Aieressera a piazza Dante (aseara in piata Dante)
‘o stommaco mio era vacante, (aveam stomacul gol)
si nun era p”o contrabbando, (daca nu era contrabanda)
ì’ mò già stevo ‘o campusanto. (acum eram la cimitir – campusanto = Campo Santo)

E levate ‘a pistuldà (lay that pistol down)
uè e levate ‘a pistuldà, (lay that pistol down)
e pisti pakin mama (pistol packin’ mama)
e levate ‘a pistuldà. (lay that pistol down)

‘E signurine napulitane (si uite asa fetele napolitane)
fanno ‘e figlie cu ‘e ‘mericane, (fac copii cu americanii)
nce verimme ogge o dimane (azi-maine o sa va vad)
mmiezo Porta Capuana. (pe la Porta Capuana – un soi de “Crucea de Piatra”.)

(strofa urmatoare pare sa evoce modul in care americanii solicitau servicii fetelor, ademenindu-le cu cateva cuvinte pe care le invatasera)

Sigarette papà (tigari pentru tata)
caramelle mammà, (bomboana pentru mama)
biscuit bambino (bomboane pentru copii)
dduie dollare ‘e signurine. (si dolari pentru domnisoare)

E Ciurcillo ‘o viecchio pazzo (si Churchill, batranul nebun ???)
s’è arrubbato ‘e matarazze (a furat saltelele ???)
e ll’America pe’ dispietto (si America, sa-i faca in ciuda)
ce ha sceppato ‘e pile ‘a pietto. (l-a smuls parul de pe piept – un soi de emasculare)

Drinkin’ bir e cabbare’ (Drinking beer in a cabaret )
Ai uos ai em e fain (and was I having fun)
antil uan nait, sci tot mi rrau (Until one night she caught me right)
end nau ai tot te rraie. (and now I’m on the run.)

Aieressera magnai pellecchie (aseara am mancat pielite)
‘e capille ‘ncopp’e recchie (cu parul peste pe urechi)
e capille e capille (parul, parul)
e ‘o recotto ‘e camumilla… (si ceai de musetel)
‘O recotto,’o recotto (ceai, ceai)
e ‘a fresella cu ‘a carna cotta, (si biscuiti cu carne)
‘a fresella ‘a fresella (biscuiti, biscuiti)
e zì moneco ten”a zella. (si calugarul ras in cap)

American espresso, (american espresso)
ramme ‘o dollaro ca vaco ‘e pressa (da-mi dolarii ca ma grabesc)
sinò vene ‘a pulisse, (altel chem politia)
mette ‘e mmane addò vò isse. (si or sa-si puna mainile unde vor ei)

E levate ‘a pistuldà (lay that pistol down)
uè e levate ‘a pistuldà, (lay that pistol down)
e pisti pakin mama (pistol packin’ mama)
e levate ‘a pistuldà. (lay that pistol down)

Stau si ma gandesc cate sanse ar fi avut cantecul asta sa se nasca in 2011. Cate proteste l-ar fi ingropat pentru rasism, exploatarea prostitutiei in arta, imagine proasta a femeii in societate si asa mai departe. Si oricum, partea a doua ar fi fost hip-hop.