All posts by Sorin

Cum a suparat regele un guvern intreg?

Cat sunt eu de rupt de realitate si tot am aflat ca regele o sa tina un discurs in parlament. Imi aduc clar aminte ca a fost un vag scandal pe tema asta, unii dintre vajnicii nostri oameni politici parand sa aiba o problema cu asta.
Tin minte si ca cel mai important marinar al tarii a decis sa se pronunte cu privire la persoana regelui si sa afirme ca lui nu-i place de el. Ca asa… de la conducator de tara la conducator de tara, regele Mihai a fost cam subtire. Ca el ar fi fost clar mult mai gros. Am inregistrat toate lucrurile astea.

Ce a trecut pe langa mine e gestul (sau gesturile) extreme pe care le-ar fi facut regele de s-a suparat toata conducerea tarii (materiala si spirituala) pe el. Asa ca va rog sa ma luminati si pe mine, care puteti. Pe cine si cand a enervat omul asta?

Pentru ca, in treacat, am vazut aflat ca a venit si ziua cu pricina. Regele a tinut un discurs in parlament. Presedintele, primul ministru, intreg guvernul (cu mici exceptii) si-au facut de lucru prin alte parti. Ca ei sunt persoane importante, au treaba, stim toti ca lucreaza pentru noi, ca de-aia ne ia cu fiori pe sira spinarii de cate ori auzim la televizor ca un ministru are o noua idee.

Ce nu pricep eu pana la urma este ce au ei cu regele? Ce a facut omul asta de i-a suparat asa de tare? Faza cu abdicare, lasitate si alte chestii mi se pare infantila si subtire, chit ca nu sunt istoric, am suficient bun simt sa nu ma reped sa spun ca eu stiu exact ce s-a intamplat atunci. Plus ca au trecut niste ani. Plus ca avem (sau ar trebui sa avem) lucruri mult mai importante la care sa ne gendim, chestii de-astea care tin de prezent. Mizilicuri. Criza economica, criza politica, criza de rinichi, crize de nervi, etc. In conditiile astea, ce o fi asa de nasol sa te duci la ziua omului, sa-i zici “La multi ani” si pe urma sa iti vezi de drum? De unde a venit atata suparare?

Nu cred ca am fost niciodata monarhist. Nu cred ca am luat niciodata la modul serios in calcul eventualitatea revenirii familiei regale la conducerea tarii. Dar ma amuza sa avem o familie regala. Ma amuza ca ei sa aiba palate, sa fie invitati la nunti regale, toata povestea asta mi se pare frumoasa, placuta, da cumva asa un aer usor parfumat tarii asteia. O raza fina de lumina care apare din cand in cand si care nu face nici bine nici rau dar parca imi ridica nitelus moralul.

Nu vad unde e problema. Nu vad de unde vine incrancenarea. Constat ca lumea mai vorbeste pe Internet si produce fraze de genul “E momentul sa purtam o discutie serioasa despre momentul abdicarii regelui”. Nu, zau? E momentul, ziceti voi? Cum anume se determina existenta momentului? Le-am lamurit pe toate celelalte? Stim de pilda ce s-a intamplat in decembrie 89? Gata cu mineriadele? Ne-am asigurat ca nici unul dintre leprele care au pupat cururile comuniste nu mai au nici o legatura cu noi? Avem cea mai mica idee despre ce se intampla fix acu cu Realitatea TV care isi schimba zilnic patronul, directorii, culoarea vaselor de la wc? Am epuizat toate discutiile astea, discutii importante si care ne influenteaza viata in fiecare zi si putem sa ne relaxam in hamac si sa deschidem cartea de istorie?

Neadaptarea conditiilor de trafic la viteza vietii

Sper sa nu mor pe vreo sosea. Dar daca se va intampla, o sa mor probabil din cauza vreunui bezmetic care calareste soseaua ca pe propria lui sclava, cand vrea, cum vrea, si cu certitudinea ca in momentul actului el e singurul care se bucura de favorurile ei. Insa fiecare om care moare pe valea Prahovei moare partial din vina liotei de ministri ai transporturilor si secretarilor de stat care nu au reusit sa construiasca o autostrada intre cele mai mari orase ale Romaniei.

160 de kilometri. Din care vreo 60 (mai putin de jumatate) complicati. Ei bine, nu s-a putut. Intai, cel mai luminat fiu al poporului, Ceausescu, a vrut sa faca autostrada pana la megalopolisul Pitesti. Apoi, toata suflarea tarii si-a incordat muschii sa faca lumea sa ajunga repede la mare. Lumea din Bucuresti, evident, lumea din Brasov nu conteaza. Mai apoi, a devenit crucial sa construim bucatele de autostrada prin Ardeal, 30 de km ici, 40 de km colo, asa, sa fie. Timp in care pe valea Prahovei si pe valea Oltului mor pe capete oameni nevinovati.

Fiind un popor ingenios, gasim repede solutii. Risipim sute de politisti care sa aiba grija ca fiecare masina fara ITP, RCA, triunghi reflectorizant, vesta nu stiu de care, sa lase o suma oarecare pentru bunastarea statului roman. Dam bani pe afise pe care scrie “Nu muriti!”, Viata e mai misto decat moartea”, “Moartea sucks”. Reducem viteza maxima permisa la 30 Km/ora, apoi la 20 de Km/ora, apoi la 5 km/ora. Dupa care, cand mai mor cativa, venim si rostim cu emfaza celebra sintagma “neadaptarea vitezei la conditiile de trafic”. Si ne ofticam cand ninge la munte.

Ce-ar fi sa privim lucrurile nitel invers? Nu viteza este neadaptata la conditiile de trafic dragi ministri. Conditiile de trafic sunt neadaptate la viteza. Viteza la care ne obligati voi prin “amenzile” pe care trebuie sa le plateasca fiecare om care munceste in Romania. Ne trebuie viteza ca sa va putem plati taxele. Ca dupa aia nu mai aveti bani sa puneti panourile alea dragute pe care scrie “Nu muriti azi”. Tirurile trebuie sa circule pe soselele din Romania pentru ca altfel nu vor avea bani de impozite. Oamenii trebuie sa faca pe dracu in patru sa fie in 4 locuri deodata pentru ca altfel nu au bani de CAS. Dubele trebuie sa depaseasca pe linie continua pentru ca daca nu o fac si fac 5 ore de la Bucuresti la Brasov nu mai au bani de dat la buget.

Eu as inlocui una dintre sarbatorile nationale ale romanilor (oricare) cu “ziua mortilor necunoscuti pe sosele”. Si as obliga ministerul transporturilor ca in fiecare an, imbracati in negru, sa depuna coroane si jerbe la un monument (ridicat cu banii cu care se pun afise pe care scrie “Viata e mai misto decat moartea”) si sa-si ceara public scuze. In fiecare an. Sa facem un mausoleu pentru autostrazile moarte. Care inseamna sute de oameni morti. Si pe fiecare imbecilitate facuta pe bani publici as scrie “aici sunt vietile dvs.”. Cu banii dati pe acest monument s-ar fi putut construi 1m de autostrada. Existenta lui ar fi salvat o viata.

Sa mai si radem putin…

A ajuns la urechile mele, pe cai oculte, ca putinii cititori ai acestui blog sunt nemultumiti de faptul ca nu e mai vesel. Ca s-ar simti din spatele lui o depresie adanca si fundamentala a unui om pe punctul de a se sinucide (adica eu). Ca sa raspund cu doua maxime (asa, minimale):

  • Veselia e partea superficiala a bucuriei.
  • Oamenii veseli nu sunt neaparat fericiti dupa cum nici cei tristi nu sunt neaparat nefericiti.

Acu ca am epuizat platitudinile pe ziua de azi, sa mergem nitel mai departe. Abilitatea mea de a oferi distractie a fost tot timpul destul de redusa. Dar incerc, muncesc, imi imbunatatesc abilitatile comice. Si cand nu-mi iese si nu-mi iese o sa recurg la tarta cu frisca pozitionata atent pe figura. Pana atunci, sa mai incercam inveselirea neamului cu un cantec vesel din Abbruzo, Italia de mijloc, de pe la 1600, in care o vaduva isi striga disperarea de a fi ramas singura in fata… lumii vesele.

Traducerea m-a chinuit teribil si a iesit… comica. Versurile, pe care le-am gasit ici-colo nu sunt nici macar scrise la fel. Cantecul e o prescurtare a unei poezii care initial ar fi avut 17 strofe, a fost apoi redusa la 9 (varianta in care o gasiti aici ca apoi sa fie din nou redusa la 3 in cele mai multe variante ale cantecului.

“Scura maje” de pilda (titlul cantecului) se scrie ba asa, ba scur’a maje, ba scur’a mmaje, ba scura maja. La fel se intampla cu fiecare cuvant. Cele care suna italieneste si au corespondent in italiana moderna mai sunt cum mai sunt dar cele care vin probabil din franceza sunt mototolite infiorator. Dar am indurat, in speranta ca o traducere aproximativa va aduce si mai multa bucurie si rasete in mintea si pe fetele cititorilor. Ca sa nu va pacalesc fara sa vreau, am scris in dreptul versurilor ceva mai multe comentarii, ca poate cineva, dupa ce se opreste din ras, o sa-mi ceara dovada.

Exista multe interpretari ale cantecului. Ca sa pastram incoerenta zilei, v-as propune sa il ascultam cantat de o grecoaica. Chiar daca saraca fata pronunta ciudat cuvintele alea, din mai multe motive, interpretarea ei m-a cucerit. Trebuie spus ca melodia a aparut si intr-un film din 1973, numit “d’amore e d’anarchia” pe care cred ca l-am vazut la un moment dat dar nu pot dovedi prin nimic. O sa-l caut insa…

mare maje scura maje (saraca de mine, cernita de mine – scuro = intunecat in italiana, de la oscuro din latinescul obscurus)
Tu si muorte e jè che facce (ai murit, eu ce fac acum)
come strazze trezze in fazze (imi las parul sa-mi acopere fata)
come m’accid’ ’ngoj’ a taja (ma arunc pe trupul tau – ‘ngoj’ o fi ceva legat de “ton gorge” – de gatul tau)

mare maje, mare maje,
scur’a maje scur’ a maje,
mo’ m’accid’, mo’ m’accid’, mo’ m’accid’ (se pare ca mo’ m’accid vine de la “moi me jette” adica “eu ma arunc” in franceza)
’ngoj’ a taja (ma arunc de gatul tau sau pe corpul tau)

So’ na pechera spirgiute (sunt o oita pierduta – nu stiu ce inseamna pechera dar e de presupus ca un berbec – vezi versul de mai jos – mai ales in vremurile alea, nu ar fi lasat in urma decat o oaie, nu un alt berbec, sau o gasca, pisica, asa cum s-ar putea presupune in secolul nostru)
lu mundune m’ha lassate (berbecul m-a lasat – mundune, probabil de la mouton in franceza)
lu guaggiuone sembr’ abbaje (cineva sau ceva (guaggiuone) latra – abbaiare = a latra in italiana, presupun ca un caine)
pe la fame mo s’arraje. (de foame sare la mine – s’arraje vine cred din arrabiare, arrabiarsi = a se enerva, literalmente “a turba” in italiana)

mare maje, mare maje,
scur’a maje scur’ a maje,
mo’ m’accid’, mo’ m’accid’, mo’ m’accid’ (se pare ca mo’ m’accid vine de la “moi me jette” adica “eu ma arunc” in franceza)
’ngoj’ a taja (ma arunc de gatul tau sau pe corpul tau)

Io tine’ na caseniella (aveam o casuta)
Or sun sola e abbandunata (acum sunt singura si abandonata)
Sinza casa a sinza letto (fara casa si fara pat)
Sinza pane e companaje (fara paine si … – companaje, in italiana “companatico”, e de fapt “orice se mananca cu paine”)

mare maje, mare maje,
scur’a maje scur’ a maje,
mo’ m’accid’, mo’ m’accid’, mo’ m’accid’ (se pare ca mo’ m’accid vine de la “moi me jette” adica “eu ma arunc” in franceza)
’ngoj’ a taja (ma arunc de gatul tau sau pe corpul tau)

mare maje, mare maje,
scur’a maje scur’ a maje,
mo’ m’accid’, mo’ m’accid’, mo’ m’accid’ (se pare ca mo’ m’accid vine de la “moi me jette” adica “eu ma arunc” in franceza)
’ngoj’ a taja (ma arunc de gatul tau sau pe corpul tau)

Va las sa radeti in voie…

Adio, querida del passato.

Ieri am vazut recitalul Yasminei Levy, la sala radio. Nu am ascultat muzica ei pana acum dar concertul mi-a placut foarte mult si promit sa o ascult in viitor. Muzica pe care o canta Yasmin Levy, muzica evreilor sefarzi, imi e si ea (inca) aproape necunoscuta. Dar la momentul acesta, orice muzica necunoscuta e pentru mine o veste buna, inseamna ca exista noi emotii, noi sentimente, noi povesti interesante. Am zis povesti, nu? Iat-o pe prima.

“Adio Querida” este una dintre cele mai celebre melodii din universul muzical sefard. Versurile sunt intr-o limba numita “ladino”, limba pe care o vorbeau acestia inainte de a primi unul din multele suturi in fund din istoria acestui neam, cel din 1492 cand au fost dati afara din Peninsula Iberica. In fix acelasi an in care Cristofor Columb a primit toate cele pentru celebra sa expeditie. De la aceiasi oameni (Ferdinand si Isabella, regele si regina Spaniei).

Se spune despre “Adio Querida” ca este unul dintre cele mai vechi cantece sefarde, avand cel putin 500 de ani. Sa-l ascultam, in interpretarea Yasminei Levy.

Iata si versurile

Adío (Adio),
Adío Querida (Adio iubita mea)
No quero la vida (Nu imi mai trebuie viata asta),
Me l’amagrates tu (Mi-ai facut-o prea amara).
Adío (Adio),
Adío Querida (Adio iubita mea),
No quero la vida (Nu imi mai trebuie viata asta),
Me l’amargates tú (Mi-ai facut-o prea amara).

Tu madre cuando te parió (Mama ta cand te-a nascut),
Y te quitó al mundo (Si te-a lasat libera in lume),
Coracon ella no te dió (Nu ti-a dat si o inima),
Para amar segundo (Sa poti iubi si pe altcineva).
Coracon ella no te dió (Nu ti-a dat si o inima),
Para amar segundo (Sa poti iubi si pe altcineva).

Adío (Adio),
Adío Querida (Adio iubita mea)
No quero la vida (Nu imi mai trebuie viata asta),
Me l’amagrates tu (Mi-ai facut-o prea amara).
Adío (Adio),
Adío Querida (Adio iubita mea),
No quero la vida (Nu imi mai trebuie viata asta),
Me l’amargates tú (Mi-ai facut-o prea amara).

Va, búxcate otro amor (Du-te si cauta alta dragoste),
Aharva otras puertas (Bate la alte porti),
Aspera otro ardor (Spera ca vei gasi alta pasiune),
Que para mi sos muerta (Pentru mine esti moarta).
Aspera otro ardor (Spera ca vei gasi alta pasiune),
Que para mi sos muerta (Pentru mine esti moarta).

Adío (Adio),
Adío Querida (Adio iubita mea)
No quero la vida (Nu imi mai trebuie viata asta),
Me l’amagrates tu (Mi-ai facut-o prea amara).
Adío (Adio),
Adío Querida (Adio iubita mea),
No quero la vida (Nu imi mai trebuie viata asta),
Me l’amargates tú (Mi-ai facut-o prea amara).

Daca nu va place cum canta Yasmin Levy, o simpla cautare pe youtube va returna o gramada de alte variante.

Acum, dupa “Adio Querida”, sa vedem cum suna una dintre cele mai frumoase arii de opera, numita “Addio del passato”, din actul final al operei Traviata. Sa o ascultam in interpretarea Virginiei Zeani, soprana despre care se spune ca a avut cele mai multe reprezentari ale Traviatei (peste 600) si preferata mea in acest rol.

Daca nu va place Virginia Zeani, dupa o scurta vizita la doctor, cautati alternative pe youtube.

E, aseara, in timp ce ascultam pentru prima data “Adio Querida”, (prezentat ironic de Yasmin Levy ca fiind singurul cantec vesel pe care il canta, pentru ca nu a murit inca nimeni) am observat fix ce ati observat si voi acum daca ati avut rabdare sa ascultati ambele cantece: refrenul de la Adio Querida e identic cu inceputul ariei “Adio del passato”. Cum s-a intamplat asta? Variante sunt multe. Cantecul fiind foarte vechi, e posibil ca Verdi sa-l fi auzit si sa-l fi incorporat in aria sa. Mai ales ca Verdi era mare amator de muzica populara de orice fel. Dar se poate si invers. Unele arii din operele lui Verdi devenisera atat de populare in timpul vietii sale incat se cantau de catre toata lumea in carciumi, acasa, la petreceri (ce vremuri…). Mai mult, e posibil ca refrenul de la “Addio Querida” sa fi fost relativ asemanator printr-o simpla coincidenta iar dupa aparitia Trviatei cantaretii sa-l fi modificat putin, pentru propria lor placere.

Evident ca nu sunt singurul om de pe planeta care a observat asta. Asemanarea e destul de cunoscuta printre muzicieni dar pana acum nu a aparut nici o ipoteza care sa confirme nici una dintre cele trei variante. E ca un film cu final in coada de peste, fiecare crede ce vrea. Mie mi se par la fel de amuzante toate cele trei variante. Slava domnului ca pe vremea aceea nu existau atatea legi ale proprietatii intelectuale (exista se pare suficient de multa creativitate si suficient de mult intelect incat sa nu fie necesara legiferarea lor).

Pentru cei care inca mai cred ca prostia e inofensiva…

David Beckham si cu nevasta lui, Victoria, au anuntat ca vor mai avea un copil. In mod normal chestia asta ma lasa la fel de rece ca azotul lichid dar cum o nenorocire nu vine niciodata singura, pe marginea acestei stiri, o serie de activisti ai mediului au decis sa dea publicitatii un comunicat in care deplang nesimtirea cu care cei doi cresc incalzirea globala prin procrearea celui de-al patrulea copil. Sa le fie rusine, zic activistii, si lor si altor familii bogate care umplu lumea de copii si cresc populatia amaratei asteia de planete care e atat de chinuita. Sa-i fie rusine si primarului Londrei ca are prea multi copii, zic cei de la o institutie numita: “Optimum Population Trust”.

Inainte de a merge mai departe, trebuie spus ca oamenii astia nu sunt numai cretini congenitali, dar sunt niste cretini congenitali prost informati. Toate calculele arata ca populatia planetei o sa mai creasca pana prin 2050 cand o sa se opreasca, iar sistemele sociale care se bazeaza pe munca celor tineri pentru pensia celor batrani au o adevarata problema cu asta. Dar, activistul nu gandeste, activistul vorbeste. Treaba lui nu e sa treca prin propriul creier ceea ce spune, dimpotriva, treaba lui e sa fie extrem de convingator vorbind despre lucruri despre care nu stie nimic.

Nu stiu (si probabil nu stie nimeni) ce valoare va adauga societatii umane cel de-al patrulea copil al sotilor Beckham. Ce cred insa ca se poate spune cu destula certitudine e ca e extrem de greu ca el sa devina un membru mai daunator decat cei care fac parte din grupul sus amintit. O solutie mult mai simpla la problema cresterii populatiei ar fi ca toti membrii asociatiei “Optimum Population Trust” sa se abtina de la orice fel de procreere, sacrificandu-se astfel pe altarul protectiei mediului. Si imbunatatind dramatic bagajul genetic al omenirii.

Se inmultesc dramatic situatiile in care societatea toleranta in care traim lasa o gramada de imbecili sa parcurga mult prea repede drumul pana la microfon. Prostia a devenit acceptabila. Imbecilitatea fiind privita ca o simpla alternativa la normalitate, toata aceasta adunatura de cretini au toata libertatea pe care o au si oamenii normali de a vorbi, de a avea idei, de a avea pareri si de a le spune in public.

Pentru ca sa fim foarte bine intelesi, nu e vina lor. Ei sunt imbecili, ei atata stiu. Dar organizatia aia traieste din bani donati de altii. Alti oameni, carora le e lene sa gandeasca pentru ca doare, scot banii din portofel si ii dau unor astfel de creaturi sinistre facilitandu-le nu numai existenta dar si capacitatea de a influenta lumea.

Despre cum injurau, pe vremuri, birjarii din Sicilia

Pana la aparitia camioanelor, carutasii din Sicilia erau un grup aparte. Aproape orice trebuia transportat intre micile localitati din regiune era transportat de acestia, mancare, materiale de constructii, carbune. Carutasii formau, se pare, un fel de breasla, stratificata in functie de avere si de vechime, dar separata de ceilalti muncitori din zona. Unul dintre lucrurile care ii evidentia erau cantecele. Carutasii cantau frecvent, cantau pe drumuri, cantau in hanurile in care poposeau peste noapte, cantau cand se intalneau la sarbatori.

Desi carutasii au disparut, cantecele au ramas. In continuare, un cantec de dragoste, in care carutasul se roaga de murgul lui sa se grabeasca putin, pentru ca il asteapta iubita.

In rolul carutasului, aproape inimaginabil de bun, Roberto Alagna, cunoscut la noi ca fiind sotul Angelei Gheorghiu. Un tenor francez de origine siciliana, care inainte de a canta opera a cantat in restaurante.

Iata versurile, in dialect sicilian, cu traducerea mea extrem de aproximativa:

Tira mureddu miu, tira e camina (trage murgule, trage si mergi),
cu st`aria frisca e duci di la chiana (in aerul dulce si racoros al campiei),
cu scrusciu di la rota e la catina (in zgomotul rotii si al lanturilor),
vi cantu sta canzuna paisana (va cand acest cantec taranesc).

Amuri, amuri miu, pi ttia cantu (iubirea mea, cantecul asta e pentru tine),
lu cori nun mi duna avventu (inima mea nu poate sa mai astepte).

Tu si di Chiazza e iu di Mazzarinu (tu esti din Piazza, eu din Mazzarino),
l`amuri `nni facemu di luntanu (ne iubim de departe),
e quannu sugnu, amuri, a tia vicinu (dar cand sunt langa tine, iubito),
ti cantu e sono ccu lu marranzanu (iti cant acompaniat de “marranzanu” – un instrument muzical care la noi se numeste dramba).

Cavaddu curaggiusu e vulinteri (ce cal curajos si puternic),
puru supra a luna pozzu acchianari (ar putea sa urce pana la luna).

Chistu è lu cantu di lu carritteri (asta este cantecul carutasului),
ca nuddu, nuddu si lu po` scurdari (pe care nimic nu-l poate face sa-l uite).

Amuzant e ca distanta dintre Piazza (Piazza Amerina) si Mazzarino nu e chiar asa mare (24 de km), fara prea mare variatie de altitudine. In diversele versiuni ale cantecului apare ceva mai clar faptul ca drumul parcurs de carutas era lung si dificil, si era destul de mult de urcat. Contradictia a fost rezolvata, se pare, la identificarea unei versiuni alea aceluiasi cantec la Troina, un orasel sicilian care e la 1100 de metri altitudine. Cantecul provine probabil de acolo, dar carutasii erau foarte mobili si isi adaptau cantecele pentru nevoile lor.

Acum, sa facem un exercitiu de imaginatie. In urma cu 100 de ani, pe un drum de munte, in apropierea serii, merge o caruta trasa de un cal negru, condusa de un carutas care, asteptand sa-si vada iubita, canta chestia asta. Si cu imaginea asta in minte, sa vedem cati dintre voi mai au curajul sa-mi spuna ca nu era mai bine mai demult si ca lumea asta nu se duce dracului. Cu camioanele ei cu tot.

Cantecul vietii

Passacaglia della vita, care vine la noi de undeva din prima jumatate a secolului iV.

Cat de mult gresim cand credem ca anii nu se vor sfarsi. Trebuie sa murim. Viata e un vis, un vis dulce, dar un vis scurt. Trebuie sa murim. Cu toata medicina, cu toate medicamentele, moartea e incurabila. Trebuie sa murim.

Degeaba plangem, degeaba suntem curajosi, tot vom muri. Nu exista intelepciune care sa aline acest adevar: trebuie sa murim. Nu putem dezlega acest nod. Nu avem unde sa fugim. Trebuie sa murim. Moartea ne ajunge pe toti, fara nici o exceptie. Trebuie sa murim.

Murim cantand. Murim dansand. Trebuie sa murim. Copii, tineri, batrani, toti vom sfarsi in tarana. Trebuie sa murm. Sanatosi, bolnavi, eroii si cei fara aparare, trebuie sa murim.

Totul se va termina, cand vom fi cel mai putin atenti. Trebuie sa murim. Daca nu te gandesti la asta in fiecare secunda, inseamna ca esti deja mort. Trebuie sa murim.

Despre mine si mode

De mic am refuzat orice moda. Instinctual, fara sa am explicatii, am evitat orice imbracaminte, obicei, pasiune, preocupare pe care o vedeam aparand brusc si suspect la oamenii din jurul meu. Niciodata nu am avut nevoie de un motiv serios pentru a o face, niciodata nu am simtit nevoia sa construiesc argumentatii elaborate pentru a-mi justifica atitudinea.

De ce am facut-o totusi? De ce o fac in continuare? Este oare posibil ca dupa o cantitate semnificativa de ani sa inteleg propriul meu comportament? Nu sunt un om excesiv de rational si majoritatea deciziilor mele au o doza de aleator. Sau se bazeaza pe o intuitie destul de functionala dar (ca orice intuitie) lipsita de argumente logice. “Simt” ca trebuie sa fac una sau alta. Am simtit ca tot ce este la moda mi-ar putea dauna. Am simtit-o tot timpul, o simt si acum.

Relatiile cu alti oameni nu au fost deloc usurate de aceasta atitudine. Majoritatea celor care ma cunosc nu inteleg acest refuz si se simt respinsi de lipsa mea de apetenta pentru subiectele zilei. Am fost tot timpul constient de asta si tot timpul mi-a parut oarecum rau, dar nu suficient cat sa imbratisez moda in numele unei comunicari mai eficiente. Mai mult, nu stiu de ce, incep sa am pretentia ca aversiunea mea sa fie cunoscuta, incep sa ma enervez cand cineva insista nevenindu-i sa creada ca nu am idee despre cine stie ce chestie care reprezinta ultimul racnet.

Avantajele acestei atitudini exista, insa. Neacceptand aleatorul modei reusesc sa traiesc intr-un univers mult mai cunoscut mie, mult mai confortabil. Ma simt mai bine cu mine insumi nefiind obligat sa ma pliez saptamanal vreunui obicei proaspat aparut prin lume. Imi place sa cred ca am pastrat de-a lungul timpului o relatie mult mai stransa cu mine insumi decat as fi putut avea daca as fi adoptat frecvent comportamente straine mie doar pentru ca erau la moda.

Deciziile si actiunile mele nu ma surprind prea tare, se inscriu frumos intr-o muzica simpla, cu armonii cunoscute, fara nimic strident. Pus in fata unor situatii noi, ma simt capabil sa reactionez cu toate partile fiintei mele sincronizate, si, chiar daca reactia mea duce la esec, nu raman multe intrebari in urma acestuia.

Am cunoscut extrema cealalta. Oameni care in fiecare zi incearca sa fie altceva. Sigur, nucleul lor ramane acelasi, dar este chinuit, se trage de el in toate directiile, este vopsit periodic in alte culori si imbracat in alte haine. Nu cred ca as putea trai asa mai mult de cateva luni. Mi-as pierde orice contact cu mine insumi si m-as transforma intr-o butaforie.

Exista si dezavantaje. Un om nu poate trai izolat, doar cu el insusi, oricat de placuta ar fi aceasta convietuire. Tot timpul este nevoie de aer proaspat, iar pentru aer proaspat trebuiesc deschise ferestrele. In cazul meu, ferestrele sunt tot timpul larg deschise dar spre acea parte a lumii care nu este pe buzele tuturor. Si care este mult mai variata si mai interesanta decat cea care este la moda, mai ales ca nu o descopera nimeni pentru tine, e gasita de tine si sansele sa nu fie incompatibila cu tine insuti sunt foarte mari. Am fost tot timpul atras de alte lumi, fie decalate istoric, fie imaginare, am fost atras de lucruri ciudate si de muzica rara. Chiar si meseria pe care mi-am ales-o initial (geologia) este printre putinele care considera omul ca fiind un accident aparut in ultima secunda care mai degraba incurca lucrurile. Si unde o “moda” dura 50 de milioane de ani.

Ultimii ani nu fac altceva decat sa-mi intareasca tendinta. Putinele lucruri care ajung pana la mine din mondenitatea si moda actuale sunt grotesti si ridicole. Nici daca as fi fost cel mai la moda personaj nu m-as vedea tremurand luni in sir de grija vreunei femei disparute sau pasionat de cine stie ce divort, mai ales cand acesta implica niste creaturi care s-au oprit imediat dupa inceperea transformarii maimutelor in oameni (sau chiar inainte).

Din fericire pentru mine, avanalsa informationala are si partile ei bune. Am redescoperit lucruri de mult uitate, am reusit sa raspund la intrebari pe care mi le-am pus acum ani de zile, aflu lucruri interesante in fiecare zi. Dupa multi ani de intrebari, in sfarsit, vine momentul sa accept ca nu voi fi niciodata atras de moda. Cel mai eficient mod de a ma face sa-mi pierd interesul pentru ceva e ca acel ceva sa devina la moda.

Somnul fara vise

Pentru cei ce nu stiu, undeva in SUA, exista un camp plin de antene parabolice imense al caror scop este analiza tuturor semnalelor electromagnetice venite spre Pamant din spatiu, cu speranta de a descoperi urme de inteligenta.

Pentru cei ce inca nu au aflat, finantarea institutului care opera acel camp plin de antene a fost micsorata semnificativ si antenele au fost oprite. Scaderile bugetelor de toate felurile din Statele Unite au determinat oprirea acestui program, care functiona neintrerupt de 50 de ani.

Poate ca nu se putea altfel. Poate ca, daca as fi fost in locul celor care au luat aceasta decizie, as fi facut la fel, cu inima impacata. Poate ca pur si simplu nu s-a gasit alta solutie. Si poate ca antenele vor renaste, gasind un mod diferit de functionare si tot raul va fi spre bine.

Dar sansele sa fi fost asa sunt, sa recunoastem, mici. Mai degraba banii aia au fost trimisi catre alte zari, mult mai apropiate, mult mai terestre si mult mai capabile sa asigure cuiva voturi peste 2-3 ani. Si cine are vreo problema? Sunt convins ca mai toata lumea ar spune ca e stupid sa cheltuim o caruta de bani pentru niste antene care stau si bazaie fara nici un rezultat de 50 de ani. Va dati seama cate spitale, gradinite, centre de ajutorare a oamenilor nefericiti, drumuri, poduri, felinare, etc s-ar fi putut construi?

Incet, incet, America renunta la StarTrek. Navetele spatiale nu mai merg, nu-si mai propune nimeni sa mearga pe Luna, ba sunt unii care spun ca nici nu a fost nici dracu acolo, pe Marte nici nu se pune problema. Si acestea se intampla in aplauzele furtunoase ale multimii abrutizate care nu mai are nevoie sa viseze pentru ca are reality tv.

Din pacate, biologia e crunta. In biologie, prostia se plateste, implacabil, invariabil. Nici un organism nu poate evolua daca nu-si asuma o stare noua, care iese din normal, inconfortabila. Societatea umana nu poate evolua daca nu viseaza la ceva mai mare decat ea. Nu la o viata mai buna ci la una mai inalta.

Fiecare dintre noi are, la cel mult 1 m de el, in orice moment, cel putin 2-3 minuni tehnice care nu ar fi existat daca oamenii nu ar fi fost lasati sa viseze. Se pare ca nu vrem sa mai visam. De fapt nu, majoritatea oamenilor nu au vrut sa viseze niciodata. Doar ca erau cuminti si acceptau sa-i lase pe altii, mai destepti decat ei, sa viseze. Acum, nu. Ne lasa rece spatiu cosmic, domnilor, noi vrem lumina pe strada si apa la chiuveta.

Si nu pot fi contrazisi. Doar ca, lumina pe strada si apa la chiuveta nu imping omenirea inainte, din pacate. O tin mai curata si mai luminata (la propriu) dar la fel de abrutizata si de imbecila incat sa aiba pretentia sa aiba un folos direct si personal din orice ban cheltuit. Si daca au pretentia, trebuie sa li se dea, pentru ca sunt banii lor. Eu cred insa ca ar trebui sa aiba mai putine pretentii. Si sa-i lase pe visatori sa viseze, sa inventeze, sa incerce, sa reuseasca sau sa esueze. Peste 20 de ani tot la ei se vor intoarce beneficiile.

Ce cred eu insa nu are importanta. Vom avea din ce in ce mai multe spitale, strazi pavate, alei luminate, apa curenta, calda, rece, mancare gata mestecata, nemodificata genetic, livrata direct in tubul digestiv. Nu va trebui sa ne mai miscam din loc. Si vom ajunge un fel de plante, curate, spalate si proaste ca o bucata de lemn. Fiecare creatura pe limba ei piere.

Bucuresti si cele 100 de primarii

Plimbare prin Bucuresti

Toata lumea vorbeste despre administrarea Bucurestiului, in contextul celebrului referendum care va avea loc la un moment dat si care ne va intreba, intr-o maniera foarte ocolitoare, daca vrem sau nu sa avem un singur primar ales. Trecem peste intrebarile respective, s-a comentat si se comenteaza mult pe tema asta, si ajungem la chestiune: vrem sau nu un singur primar?

Toata lumea pare interesata mai mult de implicatiile politice de moment decat de o analiza serioasa a problemei. In momentul asta, ma simt pentru a nu stiu cata oara in situatia cetatenului turmentat, intrebandu-ma si intreband: eu cu ce votez? Care o fi varianta cea mai buna pentru mine si pentru orasul asta plin de proiecte partial duse pana la capat? Iar raspunsul nu e deloc simplu.

Tentatia unei singure administratii e mare, asa pare normal sa fie, sa existe o singura instanta care decide ce e bine si ce e rau pentru oras. Cred ca mai toata lumea, la primul gand, accepta ca o administratie centrala ar avea ceva mai multa coerenta si ceva mai multa eficienta.

Dar coerenta si eficienta dau si posibilitatea unor tampenii mai mari. Unii dintre noi au avut cel putin un moment in viata in care am vazut centralizarea la lucru. Si nu ne-a placut. Adunarea intregii puteri intr-o singura institutie poate sa nu fie o idee buna daca acea institutie se nimereste a avea interese contrare noua. Cand cineva face prostii, nu vrei sa le poata face si repede, si eficient.

Batalia dintre forte intarzie, ce-i drept, lucrurile bune, dar le intarzie si pe cele proaste. Si experienta nu ne lasa sa ne gandim numai la cele bune. E posibil sa avem mai multa nevoie de un mecanism care sa blocheze putin ideile, sa le testeze serios inainte de a fi puse in aplicare, decat de unul care sa le accelereze. Viteza cu care a fost (si este) demolat unul dintre putinele cartiere vechi ramase in Bucuresti, chiar si acum, este ingrijoratoare, indiferent de parerea cuiva despre oportunitatea chestiunii respective.

Competitia intre sectoare pare sa fi avut cel putin cateva efecte pozitive. Sectorul 3 a inceput sa curete putin parcurile si sa faca parcari pe marginea drumurilor, celelalte sectoare l-au urmat. Probabil mai sunt si alte exemple.

Primarul general al Bucurestiului, chiar si in conditiile existentei primariilor de sector, a fost mai tot timpul un politician puternic, neinteresat prea mult de administratie si care a folosit postul pentru a accede pe pozitii mai inalte, avand in vedere ca este postul cu cei mai multi votanti dupa presedintele tarii. In acest post nu vor ajunge (si nu au ajuns) decat politicieni cu ambitii uriase si cu sustinere imensa din partea partidului lor. Nu neaparat oameni gospodari, nu neaparat doritori sa faca treaba in folosul nostru. Primariile de sector sunt posturi ceva mai putin ravnite, probabilitatea ca acolo sa ajunga oameni mai potriviti pentru administratie poate fi mai mare.

Un politician care va ajunge primar general si va dori sa sara mai sus, nu va fi foarte interesat de binele bucurestenilor, pentru ca binele de zi cu zi, binele determinat de corectii mici, de munca asidua, nu se vede de la distanta. Asa cum vedem si acum, un astfel de politician va face (sau va incerca) opere grandioase, autostrazi suspendate, poduri imense, care sa se vada de departe. Pentru ele se vor cheltui bani, majoritatea lor vor fi neterminate si ne vom intoarce de unde am plecat. Un primar de sector, care isi doreste sa ajunga primar general, va putea sa faca linistit acele mici corectii, pentru ca acelea vor fi vizibile pentru bucuresteni si sansele de a fi ales in scaunul cel mare vor creste.

Ce am scris pana acum sugereaza ca eu as fi pentru mentinerea starii actuale. Daca era asa, nu mai intrebam si votam direct. Nu sunt decat cateva idei pe care le-am adunat in viteza, menite mai degraba sa fie un punct de plecare intr-o discutie pe aceasta tema. Da, in acest moment, inclin sa imi doresc mentinerea variantei actuale. Mi se pare (dar pot fi contrazis) ca micile imbunatatiri ale vietii mele in acest oras au venit mai repede de la primarii de sector decat de la primarul general. Si au mai multe sanse in viitor sa vina tot de acolo. Mai mult, o schimbare a modelului administrativ de o asemenea magnitudine costa timp, bani si produce haos. Avantajele trebuie sa fie foarte multe pentru a merita sa o facem. Nu inseamna neaparat ca nu merita facuta. As vrea sa aud si alte opinii, chiar daca sunt, la fel ca a mea, lipsite de cifre si fapte.

Evident ca imi doresc ca aceasta discutie sa fie purtata si de oameni care se pricep mult mai bine decat mine la dedesupturile administratiei locale. Sper sa apara articole care sa analizeze bunele si relele fiecarei variante, fara sa vorbeasca despre oamenii care se afla acum in spatele acestui referendum.