Category Archives: Blog

După vacanţă

M-am intors din (aproape) două săptămâni de plimbări. Împreună cu restul familiei am incercat să petrecem cât mai mult timp posibil în Retezat, cu principalul scop de a îi arăta Cristinei cum e la munte cu cortul. Ploaia şi frigul ne-au gonit de acolo mai devreme decât plănuisem aşa că ne-am mai plimbat niţel la altitudini mai joase, prin cheile Nerei şi la Olăneşti. In fine, nimic special. Nu e prima dată când facem asta. Să speram că nu e nici ultima. A fost frumos, am văzut şi revăzut lucruri interesante, ne-am simtit bine.

Dar de data asta m-au deranjat oamenii. Mult mai mult decat de obicei. Nu oamenii locului ci colegii mei de turism. Era ceva diferit în ei, ceva ce nu mai văzusem, cel puţin nu într-o asemenea cantitate. Ceva ce îi făcea cumplit de greu de suportat. Turiştii acestui an păreau mult mai agresivi în atitudine decât cei de pana acum. Constant nemultumiţi, de parcă în mod continuu erau inşelati de cineva. De parca nimic din ceea ce vedeau nu se ridica la înălţimea dorinţelor şi valorii lor. De parcă li se cuvenea mult mai mult decât se vedea si decât căpătau.

Mă uitam la ei şi mă gândeam cum credeam eu, cand eram ceva mai tânăr, în toate utopiile SF care afirmă că e bine ca toţi oamenii să se civilizeze şi să se emancipeze. Uite ca s-au emancipat. Acum au drepturi. Dreptul de a vedea o cascadă mai mare decât aia pe care a lasat-o Dumnezeu (sau mama natură, tata natură, unchiul natură, etc.). Dreptul de a ajunge la destinaţie mai repede decât îi permit picioarele. Dreptul de a vedea o iarbă mai verde, o stâncă mai albă şi un cer mai albastru decât oferă peisajul. Constant în gardă, scanează ambianţa căutând neconformităţi cu celesta lor persoană.

Într-un continuu protest, acompaniat de o obsesie a afişării, de un exhibitionism total, îmbrăcăminte stridentă şi nepotrivită, vorbit tare şi cu multe interjecţii, înghesuit unul în altul la o coadă de 4-5 ca nu cumva să îşi piardă rândul, fotografiind în neştire cu tot felul de dispozitive care de care mai mari şi complicate. Am fost tot timpul învăţat că descoperirea unor locuri noi este o experienţă personală şi că, dacă se nimeresc mai multe persoane care descoperă acelaşi loc în acelaşi timp, e frumos să incerce sa nu iasă prea tare în evidenta. Să facă toate eforturile ca fiecare să poată pretinde că e singur acolo, dacă vrea. Ei bine, nu mai e cazul. Pe cărări de munte, oamenii spaţiati la 150 de m strigă unul la altul (deşi au walkie-talkie), odată opriţi în faţa “obiectivului” se înghesuie în el astfel incat te simti ca la muzeu în ziua în care intrarea e gratuită. Turismul a devenit o luptă pentru supravieţuire şi pentru întâietate.

Toate eforturile mele de ani de zile de a accepta lumea aşa cum e, de a inţelege pe oricine, de a nu desconsidera pe nimeni, indiferent de cum arată sau de cum se poartă, au fost nimicite în cateva zile. Am pierdut bătălia. Am fost invins de cetateanul emancipat al secolului 21, maimuţa lipsită de discernământ căruia i s-a creat impresia ca lumea îi aparţine şi că poate face ce vrea cu ea. Şi face ce il duce capul, se şterge cu ea la cur şi urlă ca nu e destul de pufoasă.

Şi nu erau numai oameni cu minte sau bani puţini. Nu, majoritatea lor erau “oameni civilizaţi”, cu telefoane scumpe, maşini, îmbrăcăminte tehnică performantă şi o căruţă de principii, fiecare menit să le demonstreze cât sunt ei de importanţi şi cum lumea asta românească nu îi merită. Si toate acestea erau evacuate din fiinţa lor pe toate găurile în fiecare moment. De regulă însoţite de o judecată rapidă din ciclul “de-aia nu ajungem noi românii nicăieri…”. Nu ajungem nicăieri pentru că nu le oferim acestor creaturi suficientă satisfacţie. Ei reprezintă hârtia de turnesol a capacităţii poporului român. Dacă ei sunt nefericiţi, poporul e de căcat, dacă ar fi relativ fericiţi (ceea ce încă nu se întâmplă), poporul ar mai avea o şansă.

Sper sincer ca asta e doar o fază. Sper ca e o boală de tinereţe a unei societăţi bătrâne care nu a acceptat niciodată cu adevărat maturitatea şi s-a trezit la vârsta senectuţii obligată să înveţe din nou să meargă. Şi primul lucru pe care l-a făcut a fost să se îmbrace în pantaloni scurţi şi să urle fără să înţeleagă cât e de grotesc să vezi moşi şi babe cu suzete în gură.

Iar pentru vacanţa viitoare va trebui să iau măsuri. Nu ştiu exact ce e de făcut dar am un an la dispoziţie să aflu.

Bine v-am regăsit, scuze pentru absenţă. Sper să scriu mai des în viitor.

Mai usor cu legea pe scari

The Mona Lisa

Un om ragaie zgomotos in autobuz. Dupa care rade, satisfacut. Prin mintea tuturor colegilor de autobuz trece urmatorul gand: ar trebui sa existe o lege impotriva celor care ragaie in autobuz. Iar rasul de dupa ar trebui sa fie circumstanta agravanta.

Toate frustrarile personale in ultima vreme se transforma in proiecte de legi. Orice deranj minor, orice suparare nesemnificativa este imediat integrata intr-un model juridic. O lege impotriva tatuajelor pe spate. O lege care sa protejeze tatuajele pe spate. O lege impotriva fustelor prea scurte. O lege care sa protejeze fustele prea scurte. O lege care sa-i pedepseasca pe cei care merg prea incet pe strazile inguste. Una care sa-i protejeze. O lege care sa protejeze persoanele cu caini mici spre medii. O lege care sa interzica mersul cu caini pe strada. O lege care sa interzica purtatul bratarilor de aur. Una care sa oblige pe toata lumea sa poarte bratari de aur.

Atat de putina minte avem. Nu dorim sa mai fim implicati in propria noastra viata, vrem ca ea sa fie reglementata legal astfel incat sa fie perfecta prin lege. Si oricine care face ceva impotriva perfectiunii ei sa fie pedepsit. Repede. Nimeni nu mai e dispus sa puna mana sa isi rezolve propriile probleme. Trebuie sa le rezolve politia. Justitia. Cineva care sa nu fim noi.

E nasoala viata? E nasoala pentru ca nu e corect reglementata, zice Gigel. Daca ar da astia niste legi… ar fi bine. Am fi cu totii fericiti.

De unde pasiunea asta pentru legi intr-o tara in care nimanui nu-i trece prin cap sa le respecte pe cele care sunt deja in vigoare? Din dorinta de a scoate castanele din foc cu mana altuia? Din lipsa de asumare a responsabilitatii personale?

Din credinta lui Gigel ca ceea ce il deranjeaza pe Gigel ar trebui sa deranjeze pe toata lumea. Pentru ca Gigel este perfect. Gigel stie tot, pentru ca Gigel are televizor si Internet. Gigel intelege tot pentru ca se uita la talk show-uri si citeste reviste in care scriu intelectuali. Gigel are solutia tuturor problemelor, ar fi suficient sa umble cineva cateva zile cu pixul in mana dupa el si sa noteze tot ce il deranjeaza. Dupa care sa dea, frate, LEGI. Cu PEDEPSE. PUSCARIE!. MOARTE! IN CHINURI!!!

Mie imi e frica de legi. Cu cat apar mai multe cu atat ma simt mai ingradit, chiar daca nu ma vizeaza pe mine in mod direct. Orice lege mi se pare un pericol imens pentru fluiditatea naturala a vietii. Orice lege aparuta mi se pare o infrangere. O infrangere a societatii, o infrangere a umanitatii si in special o infrangere a educatiei. Nu sunt nici naiv nici anarhist imbecil, imi dau seama ca e nevoie de legi si ca trebuiesc aplicate. Dar nu atat de multe, nu atat de aproape de viata mea cotidiana, nu atat de impletite cu gesturile mele zilnice.

Deja suntem toti infractori fara sa stim. E imposibil sa traiesti o viata normala fara sa calci o gramada de legi. Zilnic. Fara sa ai nici cea mai vaga idee ca le-ai calcat. Legi care nici macar nu pot fi prevazute de bunul simt. Legi care ne fac pe toti controlabili, daca cineva are nevoie de asta. Si tot nu ne ajunge. Vrem mai multe. Si mai multe. Si mai particulare, si mai precise, si mai complicate.

Mi-as dori ca omul care ragaie in tramvai si rade sa nu o mai faca. Mi-as dori ca parintii lui sa-i fi spus ca nu e frumos sa faci asta, ca scoala sa-l fi invatat ca asa ceva e inacceptabil, ca societatea, prin zeflemea si prin priviri dispretuitoare sa-l determine sa inceteze. Nu imi doresc sa apara un politist care sa-i puna catuse. Pentru ca acelasi politist o sa-mi puna si mie catuse cateva zile mai tarziu pentru ca m-am imbracat in galben. Ca am uitat sa va zic ca lui Gigel nu-i place galbenul. Il considera o insulta la adresa lumii. Crede cu tarie ca ar trebui sa se dea o lege…

Despre cum am incetat sa cred in prostie

Multi ani am crezut in prostie. Eram convins ca prostia e o explicatie perfecta pentru toate cazurile in care oamenii reactionau pe dos in situatii limpezi, in care nu intelegeau lucruri elementare, pentru toate comportamentele aiuristice, pentru agresivitatea pe care o manifestau mai tot timpul.

Priveam toate manifestarile umane absurde si eram convins ca undeva, la baza lor, sta chipul had al prostiei. Discutii interminabile care reuseau sa ocoleasca subiectul ore intregi, excese absurde care aparent faceau la fel de mult rau celor care le infaptuiau ca si celor care sufereau din cauza lor, toate acestea purtau dupa ele explicatia facila si universala: cineva, undeva, nu pricepe. Nu-l duce capul. Atata poate. Trebuie cautat, identificat si invatat. Trebuie sa i se explice.

Ma refer aici la prostie ca fiind incapacitatea biologica de a pricepe. La oameni care, din nastere sau educatie primara, sunt lipsiti de anumite instrumente, handicapati, in sensul propriu al termenului, ca si cum le-ar lipsi o mana sau un picior. Dar nevinovati. Asa s-au nascut. Nu actiunile lor au condus aici ci un simplu ghinion.

Cu trecerea anilor mi-am dat seama ca aceasta credinta aproape totala in prostie este ea insasi o prostie. In cazul meu, era insotita de naivitatea cu care credeam ca oamenii sunt curiosi, ca vor sa inteleaga, ca vor sa afle, ca vor, daca se poate, sa nu mai fie prosti. De fiecare data insa, ceva nu se potrivea pana la capat. De fiecare data ramaneau lucruri neexplicate. Prostia nevinovata, care paruse explicatia suprema pentru toate ciudateniile din jurul meu, nu rezista niciodata unei analize lucide.

Si astfel, initial mai mult in gluma, iar apoi din ce in ce mai serios, am incercat o alta ipoteza. Care dintr-o data a facut lumea mult mai clara si explicatiile mult mai plauzibile (desi ceva mai greu de obtinut): NU EXISTA PROSTIE. Cu cateva posibile exceptii patologice, orice caz pe care ne place sa-l explicam prin prostie este in realitate un amestec de nesimtire si rautate.

In primul rand, orice clarificare creaza un dezechilibru in raportul de putere. Cel care explica este avantajat. Avantaj pe care celalalt nu vrea sa-l ofere. Nu conteaza cine are dreptate. Cand cineva are o treaba de facut si nu o face, va afirma tot timpul ca nu a priceput. Oricate explicatii i s-ar da, situatia va ramane aceeasi, acceptarea explicatiei il dezavantajeaza clar, trebuie sa recunoasca ca a gresit pana in momentul acesteia si sa isi schimbe atitudinea de atunci incolo. Orice explicatie acceptata este privita ca o infrangere si este contabilizata ca atare. Mai mult, daca la un moment dat cineva accepta o explicatie, va reveni asupra ei cu prima ocazie spunand ca “nu asa a inteles de fapt” si ca in ultima instanta “nu asta a acceptat”. Acceptarea unei clarificari nu conduce catre acceptarea automata a consecintelor acesteia.

Nu are importanta nici macar daca este in interesul lor. Interesul lor nu este cel care pare evident. Interesul lor este sa se inconjoare cu o ceata groasa, in care nimic nu mai e clar si evident, in care nimic nu e fundamental gresit si nici un repros nu e altceva decat o banala diferenta de punct de vedere. Totul este un joc de putere. Este mult mai importanta scaderea probabilitatii unui dezastru decat intelegerea.

Ne alintam presupunand ca daca acumulam suficiente argumente, celalalt va trebui sa accepte viziunea noastra. Ei bine, nu. Nu va accepta. Fie si numai pentru ca nu vrea sa ne dea castig de cauza. Nu stie de ce si nu-l intereseaza. Mai mult, cu cat argumentele noastre sunt mai multe, cu cat sansa de a-i “scutura lumea” celuilalt este mai mare, cu atat sansele de a fi acceptate sunt mai mici.

In al doilea rand, de cele mai multe ori, acesti oamenii nu sunt la inceput de drum. Se afla probabil la jumatatea cine stie carui plan, care a inceput de la anumite premise. Prabusirea acelor premise poate sa insemne distrugerea intregului demers. Acceptarea unui punct de vedere care nu a intrat intre acele premise este, din punctul lor de vedere, foarte periculoasa. Nu stiu in ce fel si nu stau sa analizeze. E mai simplu sa il respinga.

Acceptarea unei explicatii implica acceptarea propriei deficiente. Omul trebuie sa fie pregatit sa accepte ca modul sau de gandire poate avea lacune. Ca poate avea nevoie de completari. De corectii. Ca s-ar putea sa nu fie inca perfect. Ca s-ar putea sa trebuiasca sa accepte si urmatoarea explicatie, si pe cea care ii va urma, si asa mai departe. Sunt putini cei care pot trai cu atata incertitudine.

Si daca nici una dintre aceste situatii nu se aplica, nu vor accepta din rautate. “Cine esti tu sa-mi spui mie ce sa fac? Daca accept explicatia ta iti ofer un premiu si nu vreau.”

In concluzie, nu mai cred in prostie. Nu mai accept prostia ca scuza din partea nimanui. Nu cred ca oamenii sunt incapabili sa priceapa, cred ca nu vor sa o faca, cred ca rezista cu toata fiinta lor, pentru ca privesc “intelegerea” ca pe o cedare. Ca pe o infrangere. Sau ca pe o victorie de-a celuilalt.

Sigur, in felul acesta isi vor petrece intreaga viata in aceeasi supa, care va deveni din ce in ce mai alterata, in lipsa corectiilor din exterior. Nu vor intelege mare lucru din propria lor existenta, caci, cum poti sa intelegi ceva daca ai impresia ca stii deja tot ce iti trebuie? Dar se vor simti in siguranta si vor avea satisactia suprema ca “pe ei nu i-a condus nimeni”.

Unii vor spune ca asta este definitia prostiei. Ca oamenii prosti sunt in realitate “incuiati” din diverse motive. Pot accepta acest lucru. Ce nu pot sa accept insa este lipsa vinei. Oamenii acestia sunt vinovati. Nu sunt pur si simplu lipsiti de mijloace din vina altcuiva. In fata unei lumi de o frumusete si de o complexitate uluitoare, singura atitudine corecta e sa accepti ca nu pricepi mare lucru si ca orice informatie care vine spre tine, de oriunde, are cel putin o sansa sa iti schimbe complet modul de gandire.

Sa moara capra vecinului

Dorinta mortii caprei vecinului este atat de frecventa incat ar putea fi declarata element de patrimoniu – daca se aproba legea lui Socaciu, probabil ca nu va mai putea fi folosita in reclame. De ce ne dorim moartea caprei vecinului? Zicala e foarte veche dar ultimii cativa zeci de ani au transformat-o intr-o emotie nationala, atat de raspandita, existand in forme atat de nuantate incat nu mai poate fi explicata prin simpla si banala invidie. Nu la atat de multi oameni, atat de diferiti, nu pentru atatia ani. Mai ales, ca aceasta traire persista (si chiar s-a multiplicat) si in lumea asta noua, libera si transparenta.

Traim intr-o tara lipsita de coerenta. Societatea este complicata, functioneaza pe baza unor grupuri de interese de dimensiuni si putere dintre cele mai variate. Aproape nimeni nu este ceea ce pare. Exista atatea metode de a “face rost” de diferite lucruri, de la masini scumpe la pret de nimic, pana la bani gramada in timp foarte scurt, aparent cu efort minim, incat capra vecinului nu are aproape niciodata o explicatie plauzibila.

In timpul celor 50 de ani de comunism, teoretic, toata lumea era la fel de saraca. Si totusi, existau oameni, care aveau aceleasi meserii si aceleasi posibilitati si care reuseau sa adune mai mult. Mai un apartament, mai doua Dacii, mai trei-patru video-uri, mai doua televizoare color. Nu se stia cum.

Dupa zbuciumul din 1989, baietii veseli s-au imbogatit rapid, nu prin abilitati antreprenoriale ci pur si simplu prin dimensiunea agendei telefonice.

De cel putin 70 de ani sunt extrem de putini oamenii care si-au cumparat capra de la magazinul de capre, cu factura si certificat de garantie, cu bani munciti intr-o maniera vizibila dar exista extrem de multi la care capra apare brusc in batatura, in lipsa oricarei explicatii. “Mi-a dat-o un prieten cadou, el a plecat in Canada si nu-i mai trebuie”. “A venit singura dom’le, a batut cu cornul in poarta, ce era sa fac, s-o las sa moara de foame?” “A fost tot timpul aici capra sefu’ n-ai vazut-o matale, e capra matusii mele care o are mostenita de la o bunica de-a ei, e in familia mea de sute de ani”.

Una peste alta, nu stim. Daca luam primii cei mai bogati 100 de oameni din Statele Unite sau din alte tari europene o sa aflam 80% din felul in care au devenit mari proprietari de capre, cazurile lor se studiaza in scoli, se disemineaza in societate in diferite moduri, exista un istoric al fiecaruia. Daca ii luam pe cei de la noi, nu gasim nici o explicatie. Una simpla, directa si onesta, nu una demna de o carte politista.

Si uite asa, in ochii nostri, capra nu e aproape niciodata o consecinta fireasca a unei conduite admirabile ci un fals, o aberatie, un lucru care rupe matricea normala a lumii, ceva care creeaza incoerenta si panica. Si o vrem moarta, o vrem disparuta, pentru a reface cursul normal al lucrurilor. O vrem moarta, nu pentru ca suntem invidiosi pe proprietarul ei, ci pentru ca, din cate stim noi despre lume si viata, ea nu trebuia sa se afle acolo. Prezenta ei invalideaza toata filozofia noastra de viata si contrazice toate legile naturii pe care ne construim zi de zi existenta. De aceea, ori noi ori capra trebuie sa moara. Si preferam sa fie ea. Nu e invidie, e pur si simplu o dorinta legitima de a indrepta lumea.

Sigur, de atatia ani, am devenit paranoici. Dupa atatea capre aparute pe nepusa-masa, acum poate sa apara si mama caprelor cu mama justificarilor, nu mai credem. Ne-am resemnat cu ideea ca lumea e mai complicata decat putem noi intelege si in consecinta vom fi pacaliti oricum. Capra e clar furata. Si, evident, trebuie sa moara. Iar atitudinea asta e de preferat celei in care dorim moartea vecinului pentru a-i fura capra.

Domnul Socaciu isi face reclama

In urma aparitiei unei reclame la Romtelecom in care s-a folosit un colind (Domn, domn sa’naltam a fost inlocuit cu Rom, rom telecom), domnul Socaciu a introdus pe ordinea de zi a Parlamentului un amendament la legea audiovizualului prin care sa se interzica utilizarea elementelor patrimoniului national in spoturi publicitare.

Elementele patrimoniului national sunt toate practicile, obiectele, expresiile, cunostintele, spatiile, etc. pe care romanii le recunosc ca fiind definitorii pentru ei. Cu alte cuvinte, domnul Socaciu vrea ca in nici un clip publicitar sa nu apara nimic tipic romanesc.

Trecem peste faptul ca o astfel de lege ar avea un efect invers, in loc sa faca bine “elementelor” le-ar face sa fie repede uitate, in loc sa impinga “elementele” in viata de zi cu zi, sa le lase sa evolueze, sa se amestece cu lumea, asa cum e ea, sa “traiasca”, le-ar arunca intr-un imobilism prafuit si in uitare.

Trecem si peste faptul ca scoaterea lor din circuitul comercial ar face sa existe mai putin interes (si mai putini bani) in intretinerea lor.

Ne oprim acolo unde nu pare sa se opreasca nimeni, si anume la demonizarea, pentru a nu stiu cata oara, a reclamelor, a publicitatii, a comertului. Pentru ca, in subtext, se afirma ca simbolurile nationale (mari, importante, frumoase, inaltatoare) nu trebuie asociate cu demersul ieftin, mercantil, urat al comertului. Si chiar daca amendamentul va fi uitat, e posibil ca in mintea oamenilor sa se adauge inca putina ura la adresa publicitatii.

Intr-o lume in care noi primim totul pe gratis (sau aproape pe gratis) – televizor, internet, ziare, stiri, productii uriase – noi continuam sa murim de nervi ca exista reclame. Sa ne suparam pe publicitate, sa privim cu scarba comertul si pe comercianti.

Evident ca exista reclame proaste. Evident ca exista publicitate agresiva, evident ca exista comercianti care inseala. Dar, in lipsa publicitatii si a comertului murim de foame. Nu cred ca exista pe lumea asta om care sa nu beneficieze de pe urma lor. Iar cele doua sunt legate intre ele.

Mai mult, reclamele reusite contribuie la o cultura populara, aduc in lume expresii, arhetipuri, fac exact ceea ce fac si filmele, si cartile si toate celelalte moduri de manifestare umana. Unele sunt revoltatoare. Asa cum au existat filme revoltatoare, carti revoltatoare, muzica revoltatoare. Dar eu unul nu-mi pot imagina lumea asta fara reclame. Fara efortul si inteligenta (multa, putina) depusa de oamenii care vor sa vanda ceva cuiva. Si, daca se poate, sa vanda mai mult decat vecinul, care produce acelasi lucru.

Reclama exista peste tot, pana si in cele mai inalte si rafinate sfere ale umanitatii. Urmariti, va rog frumos, campania publicitara impecabila facuta de cei de la acceleratorul de particule de la CERN. Credeti ca e facuta din greseala? Incercati sa aflati cati oameni care au descoperit lucruri miraculoase au sfarsit uitati pentru ca nu au stiut sa isi anunte descoperirea cum trebuie. Si cum aceeasi descoperire a aparut cativa ani mai tarziu, in mana cuiva care s-a priceput nitel la a-si face reclama si a cules toti laurii.

Reclama face parte din viata naturala, pana si animalele isi fac reclama prin penaje colorate, cozi supradimensionate, tipete stridente, exact cum facem si noi. Si ala care are coada mai colorata castiga in fata aluia reflexiv, inteligent si sensibil.

Si daca vreunul dintre voi a fost revoltat de rom, rom, telecom, era suficient sa trimiteti o solicitare de reziliere a contractului pe care il aveti cu Romtelecom si sa mentionati motivul. Daca se strangeau doar cateva sute de astfel de solicitari, fac pariu ca romtelecomul isi cerea scuze si urmatoarea reclama asemanatoare propusa altuia ar fi fost refuzata. Asa cum eu nu mai folosesc produse Gillette.

Iar domnul Socaciu, face si el ce facem cu totii. Isi face reclama…

Cum a suparat regele un guvern intreg?

Cat sunt eu de rupt de realitate si tot am aflat ca regele o sa tina un discurs in parlament. Imi aduc clar aminte ca a fost un vag scandal pe tema asta, unii dintre vajnicii nostri oameni politici parand sa aiba o problema cu asta.
Tin minte si ca cel mai important marinar al tarii a decis sa se pronunte cu privire la persoana regelui si sa afirme ca lui nu-i place de el. Ca asa… de la conducator de tara la conducator de tara, regele Mihai a fost cam subtire. Ca el ar fi fost clar mult mai gros. Am inregistrat toate lucrurile astea.

Ce a trecut pe langa mine e gestul (sau gesturile) extreme pe care le-ar fi facut regele de s-a suparat toata conducerea tarii (materiala si spirituala) pe el. Asa ca va rog sa ma luminati si pe mine, care puteti. Pe cine si cand a enervat omul asta?

Pentru ca, in treacat, am vazut aflat ca a venit si ziua cu pricina. Regele a tinut un discurs in parlament. Presedintele, primul ministru, intreg guvernul (cu mici exceptii) si-au facut de lucru prin alte parti. Ca ei sunt persoane importante, au treaba, stim toti ca lucreaza pentru noi, ca de-aia ne ia cu fiori pe sira spinarii de cate ori auzim la televizor ca un ministru are o noua idee.

Ce nu pricep eu pana la urma este ce au ei cu regele? Ce a facut omul asta de i-a suparat asa de tare? Faza cu abdicare, lasitate si alte chestii mi se pare infantila si subtire, chit ca nu sunt istoric, am suficient bun simt sa nu ma reped sa spun ca eu stiu exact ce s-a intamplat atunci. Plus ca au trecut niste ani. Plus ca avem (sau ar trebui sa avem) lucruri mult mai importante la care sa ne gendim, chestii de-astea care tin de prezent. Mizilicuri. Criza economica, criza politica, criza de rinichi, crize de nervi, etc. In conditiile astea, ce o fi asa de nasol sa te duci la ziua omului, sa-i zici “La multi ani” si pe urma sa iti vezi de drum? De unde a venit atata suparare?

Nu cred ca am fost niciodata monarhist. Nu cred ca am luat niciodata la modul serios in calcul eventualitatea revenirii familiei regale la conducerea tarii. Dar ma amuza sa avem o familie regala. Ma amuza ca ei sa aiba palate, sa fie invitati la nunti regale, toata povestea asta mi se pare frumoasa, placuta, da cumva asa un aer usor parfumat tarii asteia. O raza fina de lumina care apare din cand in cand si care nu face nici bine nici rau dar parca imi ridica nitelus moralul.

Nu vad unde e problema. Nu vad de unde vine incrancenarea. Constat ca lumea mai vorbeste pe Internet si produce fraze de genul “E momentul sa purtam o discutie serioasa despre momentul abdicarii regelui”. Nu, zau? E momentul, ziceti voi? Cum anume se determina existenta momentului? Le-am lamurit pe toate celelalte? Stim de pilda ce s-a intamplat in decembrie 89? Gata cu mineriadele? Ne-am asigurat ca nici unul dintre leprele care au pupat cururile comuniste nu mai au nici o legatura cu noi? Avem cea mai mica idee despre ce se intampla fix acu cu Realitatea TV care isi schimba zilnic patronul, directorii, culoarea vaselor de la wc? Am epuizat toate discutiile astea, discutii importante si care ne influenteaza viata in fiecare zi si putem sa ne relaxam in hamac si sa deschidem cartea de istorie?

Neadaptarea conditiilor de trafic la viteza vietii

Sper sa nu mor pe vreo sosea. Dar daca se va intampla, o sa mor probabil din cauza vreunui bezmetic care calareste soseaua ca pe propria lui sclava, cand vrea, cum vrea, si cu certitudinea ca in momentul actului el e singurul care se bucura de favorurile ei. Insa fiecare om care moare pe valea Prahovei moare partial din vina liotei de ministri ai transporturilor si secretarilor de stat care nu au reusit sa construiasca o autostrada intre cele mai mari orase ale Romaniei.

160 de kilometri. Din care vreo 60 (mai putin de jumatate) complicati. Ei bine, nu s-a putut. Intai, cel mai luminat fiu al poporului, Ceausescu, a vrut sa faca autostrada pana la megalopolisul Pitesti. Apoi, toata suflarea tarii si-a incordat muschii sa faca lumea sa ajunga repede la mare. Lumea din Bucuresti, evident, lumea din Brasov nu conteaza. Mai apoi, a devenit crucial sa construim bucatele de autostrada prin Ardeal, 30 de km ici, 40 de km colo, asa, sa fie. Timp in care pe valea Prahovei si pe valea Oltului mor pe capete oameni nevinovati.

Fiind un popor ingenios, gasim repede solutii. Risipim sute de politisti care sa aiba grija ca fiecare masina fara ITP, RCA, triunghi reflectorizant, vesta nu stiu de care, sa lase o suma oarecare pentru bunastarea statului roman. Dam bani pe afise pe care scrie “Nu muriti!”, Viata e mai misto decat moartea”, “Moartea sucks”. Reducem viteza maxima permisa la 30 Km/ora, apoi la 20 de Km/ora, apoi la 5 km/ora. Dupa care, cand mai mor cativa, venim si rostim cu emfaza celebra sintagma “neadaptarea vitezei la conditiile de trafic”. Si ne ofticam cand ninge la munte.

Ce-ar fi sa privim lucrurile nitel invers? Nu viteza este neadaptata la conditiile de trafic dragi ministri. Conditiile de trafic sunt neadaptate la viteza. Viteza la care ne obligati voi prin “amenzile” pe care trebuie sa le plateasca fiecare om care munceste in Romania. Ne trebuie viteza ca sa va putem plati taxele. Ca dupa aia nu mai aveti bani sa puneti panourile alea dragute pe care scrie “Nu muriti azi”. Tirurile trebuie sa circule pe soselele din Romania pentru ca altfel nu vor avea bani de impozite. Oamenii trebuie sa faca pe dracu in patru sa fie in 4 locuri deodata pentru ca altfel nu au bani de CAS. Dubele trebuie sa depaseasca pe linie continua pentru ca daca nu o fac si fac 5 ore de la Bucuresti la Brasov nu mai au bani de dat la buget.

Eu as inlocui una dintre sarbatorile nationale ale romanilor (oricare) cu “ziua mortilor necunoscuti pe sosele”. Si as obliga ministerul transporturilor ca in fiecare an, imbracati in negru, sa depuna coroane si jerbe la un monument (ridicat cu banii cu care se pun afise pe care scrie “Viata e mai misto decat moartea”) si sa-si ceara public scuze. In fiecare an. Sa facem un mausoleu pentru autostrazile moarte. Care inseamna sute de oameni morti. Si pe fiecare imbecilitate facuta pe bani publici as scrie “aici sunt vietile dvs.”. Cu banii dati pe acest monument s-ar fi putut construi 1m de autostrada. Existenta lui ar fi salvat o viata.

Pentru cei care inca mai cred ca prostia e inofensiva…

David Beckham si cu nevasta lui, Victoria, au anuntat ca vor mai avea un copil. In mod normal chestia asta ma lasa la fel de rece ca azotul lichid dar cum o nenorocire nu vine niciodata singura, pe marginea acestei stiri, o serie de activisti ai mediului au decis sa dea publicitatii un comunicat in care deplang nesimtirea cu care cei doi cresc incalzirea globala prin procrearea celui de-al patrulea copil. Sa le fie rusine, zic activistii, si lor si altor familii bogate care umplu lumea de copii si cresc populatia amaratei asteia de planete care e atat de chinuita. Sa-i fie rusine si primarului Londrei ca are prea multi copii, zic cei de la o institutie numita: “Optimum Population Trust”.

Inainte de a merge mai departe, trebuie spus ca oamenii astia nu sunt numai cretini congenitali, dar sunt niste cretini congenitali prost informati. Toate calculele arata ca populatia planetei o sa mai creasca pana prin 2050 cand o sa se opreasca, iar sistemele sociale care se bazeaza pe munca celor tineri pentru pensia celor batrani au o adevarata problema cu asta. Dar, activistul nu gandeste, activistul vorbeste. Treaba lui nu e sa treca prin propriul creier ceea ce spune, dimpotriva, treaba lui e sa fie extrem de convingator vorbind despre lucruri despre care nu stie nimic.

Nu stiu (si probabil nu stie nimeni) ce valoare va adauga societatii umane cel de-al patrulea copil al sotilor Beckham. Ce cred insa ca se poate spune cu destula certitudine e ca e extrem de greu ca el sa devina un membru mai daunator decat cei care fac parte din grupul sus amintit. O solutie mult mai simpla la problema cresterii populatiei ar fi ca toti membrii asociatiei “Optimum Population Trust” sa se abtina de la orice fel de procreere, sacrificandu-se astfel pe altarul protectiei mediului. Si imbunatatind dramatic bagajul genetic al omenirii.

Se inmultesc dramatic situatiile in care societatea toleranta in care traim lasa o gramada de imbecili sa parcurga mult prea repede drumul pana la microfon. Prostia a devenit acceptabila. Imbecilitatea fiind privita ca o simpla alternativa la normalitate, toata aceasta adunatura de cretini au toata libertatea pe care o au si oamenii normali de a vorbi, de a avea idei, de a avea pareri si de a le spune in public.

Pentru ca sa fim foarte bine intelesi, nu e vina lor. Ei sunt imbecili, ei atata stiu. Dar organizatia aia traieste din bani donati de altii. Alti oameni, carora le e lene sa gandeasca pentru ca doare, scot banii din portofel si ii dau unor astfel de creaturi sinistre facilitandu-le nu numai existenta dar si capacitatea de a influenta lumea.

Despre mine si mode

De mic am refuzat orice moda. Instinctual, fara sa am explicatii, am evitat orice imbracaminte, obicei, pasiune, preocupare pe care o vedeam aparand brusc si suspect la oamenii din jurul meu. Niciodata nu am avut nevoie de un motiv serios pentru a o face, niciodata nu am simtit nevoia sa construiesc argumentatii elaborate pentru a-mi justifica atitudinea.

De ce am facut-o totusi? De ce o fac in continuare? Este oare posibil ca dupa o cantitate semnificativa de ani sa inteleg propriul meu comportament? Nu sunt un om excesiv de rational si majoritatea deciziilor mele au o doza de aleator. Sau se bazeaza pe o intuitie destul de functionala dar (ca orice intuitie) lipsita de argumente logice. “Simt” ca trebuie sa fac una sau alta. Am simtit ca tot ce este la moda mi-ar putea dauna. Am simtit-o tot timpul, o simt si acum.

Relatiile cu alti oameni nu au fost deloc usurate de aceasta atitudine. Majoritatea celor care ma cunosc nu inteleg acest refuz si se simt respinsi de lipsa mea de apetenta pentru subiectele zilei. Am fost tot timpul constient de asta si tot timpul mi-a parut oarecum rau, dar nu suficient cat sa imbratisez moda in numele unei comunicari mai eficiente. Mai mult, nu stiu de ce, incep sa am pretentia ca aversiunea mea sa fie cunoscuta, incep sa ma enervez cand cineva insista nevenindu-i sa creada ca nu am idee despre cine stie ce chestie care reprezinta ultimul racnet.

Avantajele acestei atitudini exista, insa. Neacceptand aleatorul modei reusesc sa traiesc intr-un univers mult mai cunoscut mie, mult mai confortabil. Ma simt mai bine cu mine insumi nefiind obligat sa ma pliez saptamanal vreunui obicei proaspat aparut prin lume. Imi place sa cred ca am pastrat de-a lungul timpului o relatie mult mai stransa cu mine insumi decat as fi putut avea daca as fi adoptat frecvent comportamente straine mie doar pentru ca erau la moda.

Deciziile si actiunile mele nu ma surprind prea tare, se inscriu frumos intr-o muzica simpla, cu armonii cunoscute, fara nimic strident. Pus in fata unor situatii noi, ma simt capabil sa reactionez cu toate partile fiintei mele sincronizate, si, chiar daca reactia mea duce la esec, nu raman multe intrebari in urma acestuia.

Am cunoscut extrema cealalta. Oameni care in fiecare zi incearca sa fie altceva. Sigur, nucleul lor ramane acelasi, dar este chinuit, se trage de el in toate directiile, este vopsit periodic in alte culori si imbracat in alte haine. Nu cred ca as putea trai asa mai mult de cateva luni. Mi-as pierde orice contact cu mine insumi si m-as transforma intr-o butaforie.

Exista si dezavantaje. Un om nu poate trai izolat, doar cu el insusi, oricat de placuta ar fi aceasta convietuire. Tot timpul este nevoie de aer proaspat, iar pentru aer proaspat trebuiesc deschise ferestrele. In cazul meu, ferestrele sunt tot timpul larg deschise dar spre acea parte a lumii care nu este pe buzele tuturor. Si care este mult mai variata si mai interesanta decat cea care este la moda, mai ales ca nu o descopera nimeni pentru tine, e gasita de tine si sansele sa nu fie incompatibila cu tine insuti sunt foarte mari. Am fost tot timpul atras de alte lumi, fie decalate istoric, fie imaginare, am fost atras de lucruri ciudate si de muzica rara. Chiar si meseria pe care mi-am ales-o initial (geologia) este printre putinele care considera omul ca fiind un accident aparut in ultima secunda care mai degraba incurca lucrurile. Si unde o “moda” dura 50 de milioane de ani.

Ultimii ani nu fac altceva decat sa-mi intareasca tendinta. Putinele lucruri care ajung pana la mine din mondenitatea si moda actuale sunt grotesti si ridicole. Nici daca as fi fost cel mai la moda personaj nu m-as vedea tremurand luni in sir de grija vreunei femei disparute sau pasionat de cine stie ce divort, mai ales cand acesta implica niste creaturi care s-au oprit imediat dupa inceperea transformarii maimutelor in oameni (sau chiar inainte).

Din fericire pentru mine, avanalsa informationala are si partile ei bune. Am redescoperit lucruri de mult uitate, am reusit sa raspund la intrebari pe care mi le-am pus acum ani de zile, aflu lucruri interesante in fiecare zi. Dupa multi ani de intrebari, in sfarsit, vine momentul sa accept ca nu voi fi niciodata atras de moda. Cel mai eficient mod de a ma face sa-mi pierd interesul pentru ceva e ca acel ceva sa devina la moda.

Somnul fara vise

Pentru cei ce nu stiu, undeva in SUA, exista un camp plin de antene parabolice imense al caror scop este analiza tuturor semnalelor electromagnetice venite spre Pamant din spatiu, cu speranta de a descoperi urme de inteligenta.

Pentru cei ce inca nu au aflat, finantarea institutului care opera acel camp plin de antene a fost micsorata semnificativ si antenele au fost oprite. Scaderile bugetelor de toate felurile din Statele Unite au determinat oprirea acestui program, care functiona neintrerupt de 50 de ani.

Poate ca nu se putea altfel. Poate ca, daca as fi fost in locul celor care au luat aceasta decizie, as fi facut la fel, cu inima impacata. Poate ca pur si simplu nu s-a gasit alta solutie. Si poate ca antenele vor renaste, gasind un mod diferit de functionare si tot raul va fi spre bine.

Dar sansele sa fi fost asa sunt, sa recunoastem, mici. Mai degraba banii aia au fost trimisi catre alte zari, mult mai apropiate, mult mai terestre si mult mai capabile sa asigure cuiva voturi peste 2-3 ani. Si cine are vreo problema? Sunt convins ca mai toata lumea ar spune ca e stupid sa cheltuim o caruta de bani pentru niste antene care stau si bazaie fara nici un rezultat de 50 de ani. Va dati seama cate spitale, gradinite, centre de ajutorare a oamenilor nefericiti, drumuri, poduri, felinare, etc s-ar fi putut construi?

Incet, incet, America renunta la StarTrek. Navetele spatiale nu mai merg, nu-si mai propune nimeni sa mearga pe Luna, ba sunt unii care spun ca nici nu a fost nici dracu acolo, pe Marte nici nu se pune problema. Si acestea se intampla in aplauzele furtunoase ale multimii abrutizate care nu mai are nevoie sa viseze pentru ca are reality tv.

Din pacate, biologia e crunta. In biologie, prostia se plateste, implacabil, invariabil. Nici un organism nu poate evolua daca nu-si asuma o stare noua, care iese din normal, inconfortabila. Societatea umana nu poate evolua daca nu viseaza la ceva mai mare decat ea. Nu la o viata mai buna ci la una mai inalta.

Fiecare dintre noi are, la cel mult 1 m de el, in orice moment, cel putin 2-3 minuni tehnice care nu ar fi existat daca oamenii nu ar fi fost lasati sa viseze. Se pare ca nu vrem sa mai visam. De fapt nu, majoritatea oamenilor nu au vrut sa viseze niciodata. Doar ca erau cuminti si acceptau sa-i lase pe altii, mai destepti decat ei, sa viseze. Acum, nu. Ne lasa rece spatiu cosmic, domnilor, noi vrem lumina pe strada si apa la chiuveta.

Si nu pot fi contrazisi. Doar ca, lumina pe strada si apa la chiuveta nu imping omenirea inainte, din pacate. O tin mai curata si mai luminata (la propriu) dar la fel de abrutizata si de imbecila incat sa aiba pretentia sa aiba un folos direct si personal din orice ban cheltuit. Si daca au pretentia, trebuie sa li se dea, pentru ca sunt banii lor. Eu cred insa ca ar trebui sa aiba mai putine pretentii. Si sa-i lase pe visatori sa viseze, sa inventeze, sa incerce, sa reuseasca sau sa esueze. Peste 20 de ani tot la ei se vor intoarce beneficiile.

Ce cred eu insa nu are importanta. Vom avea din ce in ce mai multe spitale, strazi pavate, alei luminate, apa curenta, calda, rece, mancare gata mestecata, nemodificata genetic, livrata direct in tubul digestiv. Nu va trebui sa ne mai miscam din loc. Si vom ajunge un fel de plante, curate, spalate si proaste ca o bucata de lemn. Fiecare creatura pe limba ei piere.