Omul modern are nevoie de droguri. O nevoie imperioasa, acuta, o nevoie care nu poate fi tinuta in loc de nimic. Omul modern se raporteaza la orice ca la un drog. Jumatate din cumparaturile pe care le facem sunt facute pentru exaltarea creierului si nu din nevoie. Jumatatea necesara, va avea mereu anumite calitati, anumite marci, sau va costa mult mai mult decat ar fi cazul. Tot drog e si asta. Mersul cu masina e un drog. Ne face sa ne simtim bine, capabili, potenti. Sexul e un drog, consumat in tabloide, in reviste glossy sau, executat sportiv, la perfectie, cu persoane pe care abia le cunoastem.

Politica, scandalurile, cancanurile, emisiunile care ne arata mizeria umana sub cele mai diverse forme, sunt tot droguri. OTV-ul e un drog. Oamenii care se uita la aceste monstruozitati se simt bine pentru ca, oricat ar fi decazut, oricat de jos ar fi ajuns pe orice scara a umanitatii, oricand se gasesc unii care sa stea mai jos decat ei.

Temele mari ale omenirii moderne sunt de asemenea droguri. Ecologia, drepturile diferitelor tipuri de minoritati, incalzirea globala, grija (falsa) pentru diferite categorii defavorizate, sunt, de asemenea, droguri. Le consumam ca pe pastile de Ecstasy pentru ca ne fac sa ne simtim grozavi.

Publicitatea pentru majoritatea produselor nu se mai refera de mult la calitatile acestora. Se refera la felul in care ne fac sa ne simtim. Si anume bine. Exceptional. Speciali. Deosebiti. Nu ca orice taran prost. Noi suntem mai buni. Pentru ca am cumparat produsul X. Pentru ca ne uitam la emisiunea Y. Pentru ca stim cum e treaba cu calota glaciara si cu gaura din stratul de ozon. Pentru ca ne pasa de una sau de alta.

Suntem, in realitate, din nefericire, o adunatura de caragiosi drogati, cu nimic mai buni decat cei de sub poduri care au nevoie de o simpla injectie pentru a se simti la fel ca noi. In al noualea cer. Deasupra amaratilor. Deasupra celor care nu au acces la drogul cu pricina.

Dincolo de problemele medicale insa, drogurile sunt rele pentru ca sunt false. Pot ameti creierul o vreme dar la un moment dat creierul se invata cu ele si revine la normal, adica la o viata plina de griji, de intrebari, de nefericiri si nesigurante, de responsabilitati. Orice drogat care se respecta va cauta un drog mai puternic, care sa-l ameteasca din nou. Si va gasi pentru ca are la dispozitie o paleta foarte larga.

Nu demult, demnitatea umana era cladita din suferinta si umilinta. Oamenii cei mai demni erau aceia care reusisera sa treaca cu bine peste cele mai crunte incercari ale sortii. Acum, respectul de sine este cu atat mai mare cu cat reusim sa eludam cu mai mult succes aceste lucruri. Sa le pasam altora si noi sa ne continuam viata pe jumatate ametiti de imensa cantitate de droguri pe care le bagam in noi in fiecare zi al carui singur scop este sa ne dea satisfactie.

Parca ii aud pe cei care citesc ce scriu eu aici “bine, si? care e ideea? vreo concluzie?” Nu. Nici o concluzie. Acest articol nu este un drog pentru voi. E doar pentru mine. Eu m-am prins. Eu sunt deasupra. Eu stiu ceea ce altii nu stiu. Vai, ce bine e…

Niciodata nu mi-a placut Andrei Gheorghe. E ceva stramb la omusorul asta, ceva pe care nu il pot defini (si nu ma refer la faptul ca e semidoct si obraznic ca sunt multi asa) si care ma face sa ma crispez de cate ori ii aud numele cam cum as face daca m-as intalni brusc pe strada cu o furnica de dimensiunea unui elefant (sau cu un elefant de dimensiunea unei furnici).

Cu toate acestea, am ras copios cand cea mai buna trupa de comedie din lume, cunoscuta sub numele de clasa politica romaneasca, a decis sa-l ia ucenic, purtator de cuvant la Ministerul de Finante. Imi si imaginez dialogul:

– Salut, sunt Andrei Gheorghe, sunt noul purtator de cuvant.
– A, domnu Gheorghe, bine ati venit, a trecut ceva vreme de cand nu a mai purtat nimeni cuvantul.
– Bine, lasa asta, spune-mi, ce anume trebuie sa fac eu aici?
– Pai… sa purtati cuvantul. Ba Vasile, unde dracu e cuvantul?
– Nu stiu Ionele, noi aici avem cifre, numere, stam prost cu literatura.
– Da ba Vasile, da avem un cuvant. Stiu sigur ca trebuie sa fie pe aici pe undeva. Mi-a zis mie domnu ministru.
– Lasa-ma dracului in pace cu prostiile tale, n-a trebuit nimanui cuvantul ala pana acum, nu stie nimeni unde e.

Dupa cateva saptamani de cautare furibunda si lipsita de succes a cuvantului, Gheorghe s-a hotarat sa se ocupe de altele. Sa-si faca si el de lucru pe acolo. Si intr-o buna zi, care incepuse cu o puternica durere de cap, Gheorghe s-a decis sa vopseasca site-ul ministerului in violet. Intrebat ce l-a manat in lupta, a reusit performanta uluitoare de a produce urmatoarele cuvinte:

Este vorba de o seductie voita, prin amplificarea tertiarului imaginar, care, inevitabil si mefistofelic, va duce la repetarea inversa a numelui lui Sebastian Vladescu, pentru subjugarea totala si fiscala a iobagului roman.

Urat faci la betie coane Gheorghe. La orice m-as fi asteptat numa la asta nu. Auzi fa, tertiarul imaginar. Fa, tare fu tzuica la nenea asta. Staaai ca m-am prins. Nu e numai bautura. O fi si tras un pic de verdeata si in combinatie cu bautura uite ce-a iesit. Da ce nu pricep e de ce vorbeste urat. Adica cui iobaga? Si de ce? Romanului? Adica Gheorghe asta iobaga mefistofelic romanului? Dupa seductie?

Deci pana la urma, fa proasto, daca facem hermeneutica pe ce a zis Gheorghe ne iese un fel de “Sa va seduc ca dracu si sa va fut in gura”. Bravo coane. Ai gasit cuvantul si l-ai purtat. Pe banii alora de-i futi in gura. Jos palaria.

Hai sa nu reinventam roata – zice omul destept care vrea sa arate altor oameni ca el stie si ei nu. Hai ca va zic eu cum e cu roata, nu mai pierdeti voi timpul gandind. Timpul e pretios, il puteti petrece la bere, meci, seminte, Heidegger, alegeti voi ce va amuza.

De ce sa reinventam roata – zice omul lenes catre cel care ii cere ceva, hai sa angajam pe cineva care a fost acolo si stie cum se construieste, nu putem sa consumam resurse pretioase pentru a face ceva ce deja a fost facut.

Nu vreau sa reinventez roata – zice omul grabit care are alte treburi si ar prefera sa-i spuna cineva repede cum se face roata, daca se poate pe puncte (nu mai mult de 5) si concis. N-am timp de asta, eu vreau roata gata facuta.

Eu, pe de alta parte, sunt in contratimp. Am reinventat cateva roti de-a lungul timpului si de fiecare data am fost foarte mandru de mine. E foarte placut sa ti se valideze de o asemenea maniera procesul de gandire, sa ti se confirme atat de bine felul in care iti functioneaza creierul. Iti da incredere in tine, in capacitatea de a rezolva probleme intr-un mod corect. Bineinteles daca roata e rotunda cu gaura in mijloc si nu patrata sau cu gaura in lateral.

Nu inseamna ca nu trebuie sa faci efortul de a cauta. De a vedea daca exista roata. Dar daca nu gasesti, aia e, pui mana si o reinventezi. Si ai grija sa iti iasa rotunda si cu gaura in centru.

In general trebuie privita cu maxima circumspectie orice idee a carei prima si cea mai importanta consecinta inseamna mai putina munca pentru tine. Pentru ca avem un creier parsiv. Pentru ca sunt sanse foarte mari ca ideea sa fie foarte proasta si sa nu aduca nimic bun. Lenesul mai mult alearga. Alearga dupa inventatorul rotii in loc sa o reinventeze si sa mearga lejer pe bicicleta.

Si hai sa reinventam reinventarea rotii. Mai lasati un pic cliseul asta sa se odihneasca, va rog eu frumos, ca in ultima saptamana l-am intalnit de vreo 20 de ori. De cate ori va vine sa o ziceti pe aia cu roata, luati o secunda de pauza. Si nu va sfiiti sa reinventati roti. Asa se invata.

Printr-o curioasa miscare a sortii, in perioada vacantei copiilor, m-am trezit impreuna cu un grup de amici si cu Stefan in Bulgaria, la Bansko, la ski. Eu mare legatura cu sportul asta n-am dar copilului ii place asa ca am zis ca hai … Pornind cu scepticismul obligatoriu inceperii oricarei vacante in Bulgaria (asta fiind a doua), am constatat urmatoarele:

• Bansko e o statiune decenta
• Bansko are 70 de kilometrii de partie (nu stiu daca noi totalizam atat de multi in toata Romania)
• Bansko are probabil mai multi kilometri de telescaun decat avem noi de sfori de rufe.
• Si, cel mai amuzant amanunt (nu si pentru mine), din 10 turisti, 9 erau romani.

Si m-am gandit asa:

• La mare, mergem in Bulgaria (bine, unii din noi se pot duce si la mama dracului in Bora Bora dar oricum, litoralul Bulgaresc e plin de romani).
• La munte, mergem in Bulgaria
• Ne inmatriculam masinile in Bulgaria.
• Mai nou exista oameni care isi inregistreaza firmele in Bulgaria, unde taxele se pare ca sunt mai mici.

La ce dracu ne mai trebuie Romania? Cui foloseste o tara ca asta? Eu as zice sa o vindem. Poate luam ceva bani pe ea si terminam autostrazile din Bulgaria, care ne-ar fi mult mai de folos decat astea de pe aici. Era la un moment dat un anunt de vanzare a Romaniei pe e-bay, omuletul ala avea dreptate. Ce anume mai putem face cu Romania? Sau sa o lasam clasei conducatoare sa se joace de-a guvernarea, aruncand unii spre altii cu artificii violet? In felul asta ne-am asigura ca ii tinem ocupati si nu fac rau in alte parti.

E incredibil sa vezi ca exista o gramada de oameni in tara asta care au si bani si dorinta de a-i cheltui si pe partea cealalta, nu exista nimeni care sa vrea sa-i castige. Hotelurile de pe litoralul si din statiunile montane Romanesti sunt pline de oameni cu variate feluri de bilete de tratament subventionate de stat in timp ce aia care isi castiga banii se duc si ii cheltuiesc la sud de Dunare.

Ce fac oamenii de afaceri romani? De ce nu vor ei sa castige acesti bani? Poate pentru ca majoritatea lor au devenit oameni de afaceri in trei luni de zile printr-o miscare din inchietura bratului? Si o afacere de-aia cu munca, cu investitie si castig peste 5 ani li se pare scarbos de obositoare? Nu mai bine isi folosesc ei influenta politica (pe care o au) pentru a scapa de parnaie? Decat sa o foloseasca pentru a forta aparitia unor proiecte din care sa castige bani?

Unul din cele mai obositoare ticuri de limbaj de pe internetul romanesc e “eu respect parerea celorlalti”. Spus cu emfaza de catre oameni care nici nu stiu prea bine ce cacat e aia o parere si cu atat mai putin cu ce se mananca notiunea de respect. Dar pe undeva, pe cai oculte, aceasta expresie a capatat o importanta majora in discursul multora.

Nu vreau sa fiu inteles gresit, mie imi place respectul. Nu neaparat ala acordat mie, respectul in general. Doar ca, avem o mica problema, daca respectul e acordat in egala masura tuturor, el nu mai face doua parale. Daca respecti toate parerile emise de toti incubusii care umbresc excesiv suprafata Pamantului atunci respectul tau nu e bun nici de sters la cur. Respectul fata de ceva, orice, te defineste in primul rand pe tine, ala care respecta, si abia mult mai tarziu pe cei pe care ii respecti, ale caror vieti s-ar derula identic si in lipsa respectului tau.

Iata ca devin, pentru a nu stiu cata oara, excesiv de didactic. Ce vroiam de fapt sa zic e ca aceasta expresie este aruncata fara nici cel mai mic efort de a fi, macar putintel, potrivita cu contextul, ajungandu-se la aberatii de genul:

Baaaa, ce imbecili sunt aia care zic ca Gigel e destept. Dar eu respect parerea lor.

Cum pizda ma-sii respecti parerea lor? Le zici ca-s imbecili? Respect!

Vaaai, iar se duc cretinii la vot si voteaza cum nu vreau eu. Dar eu respect parerea lor.

Nu zau? Da ala care ti-a explicat tie notiunea de respect era beat pulbere? Sau erai tu beat pulbere cand a facut-o si el nu si-a dat seama?

Astfel de aberatii sunt produse cu miile, zilnic. Presupun ca nu doare, nu consuma energie si nu aduce nici un incovenient producatorilor lor. Ca distrug neuronii cititorilor cu mai mult de doua clase e altceva. Cine are nevoie de ei? In conditiile actuale trebuie sa fii de-a dreptul imbecil sa nu iti doresti sa fii prost. Ca daca esti prost poti sa tragi in lume cu gloante din astea prefabricate si livrate la punga cu instructiuni de folosire de maximum trei randuri. Discernamantul e pentru luzari. Simtul ridicolului e tot pentru luzari. Castigatorii nu isi bat capul cu astfel de tampenii. Respect!

Asa… ce mai faceti? Bine, sanatosi? Viata, viata cum e? Tot de cacat? Vecinu tot pune manele? Si le da mai incet numai cand isi bate nevasta? In continuare arunca tot ce-i prisoseste (ciorapi murdari, prezervative, nevasta) peste balcon? Criza sapa in bugete? S-a dus dracului vacanta de iarna? Gripa porcina va sperie? S-a mai semnat vreun binevoitor cu cheia pe masina? Aglomerat pe strada? Probleme la serviciu? Depresie? Pana la urma e vorba de ghinion, nu?

Eu am citit mai deunazi un articol care m-a facut sa uit brusc de absolut toate rahaturile astea. Aici. Pe scurt, se presupune ca un domn belgian, care statea de 23 de ani in coma si despre care se credea ca e leguma (adica lipsit de constiinta de sine) a fost perfect constient in tot acest timp. Stiu, concluzia e controversata. Poate ca da, poate ca nu.

DAR DACA DA?

Cum ar fi? Cum o fi sa fie asa? Va puteti imagina? Perfect constient, incapabil sa miscati o spranceana, timp de 23 de ani. Timp in care de jur imprejur viata merge inainte. 23 de ani, totusi. Asistentele se casatoresc, au copii, unele pleaca, altele vin. Se spun povesti pe care tu le auzi. Mai vine cate o ruda. Iti vorbeste, iti povesteste ca varu a divortat, copiii lui au mai crescut, ala micu face vioara, ala mare e la liceu. Bunica a murit, Dumnezeu sa o ierte. Probabil ca in camera mai merge cate un televizor pe care il auzi. Se nasc si mor tari intregi, apar cataclisme, razboaie.

Sau poate nu auzi, nu vezi si nu simti. Poate ca, doar cu amintirile de dinainte de accidentul care te-a adus in starea asta esti ca intr-o carcera intunecata si fara zgomote. Tu cu tine insuti. Timp de 23 de ani. Cat va puteti suporta in mod normal? O ora? O zi? Cum o fi sa trebuiasca sa faceti asta timp de 23 de ani? Fara sa stiti cat de repede sau incet trece timpul. Fara sa stiti absolut nimic.

Deci? Frig afara? A pierdut echipa favorita un meci de fotbal? A iesit Basescu presedinte? Nasol rau, nu? In esenta, aveti ghinion la toate nu?.

De foarte multi ani, pentru mine, cea mai greu de indurat zi din an este lunea de dupa vacanta de Iarna. Consecinta directa a faptului ca vacanta de iarna a fost intotdeauna vacanta mea preferata. Chiar si acum, dupa ce, conform uzantelor sociale, nu mai sunt de mult timp copil, vacanta de iarna continua sa pastreze un parfum aparte.

Lunea de dupa vacanta de iarna este ziua care pune capat acestei vacante. Efectiv, pentru mine, lunea cu pricina reprezinta inceperea noului an. Ceea ce nu e deloc o veste buna. Trebuie sa o iei de la capat cu multe, dar esti cu un an mai batran, cu un an mai obosit, cu un an mai tocit. Si colac peste pupaza, urmatoarea vacanta de iarna e cumplit de departe.

Ma urmareste de ani de zile o melodie pe care o urasc cu pasiune si care incepe asa “A mai trecut un an prin noi”. Chit ca formularea e destul de interesanta in sine, eu intotdeauna am retinut-o putin altfel: “A mai trecut un an din noi”. S-a mai terminat un pic. A mai curs din nisipul ala care se va termina la un moment dat. Si urmatoarea vacanta de iarna va veni cand va mai fi trecut un an din mine.

Toate eforturile oamenilor de a fi veseli si optimisti in aceasta perioada sunt, pentru mine, hilare. Niciodata nu m-a bucurat trecerea (din ce in ce mai rapida) a timpului. Imi place viata mea. Si ma deranjeaza ca se scurge. Zi de zi, an cu an. Si acest fapt nu imi e niciodata mai clar si mai dureros decat in prima zi de luni a anului.

E adevarat ca imi e mult mai usor sa trec peste aceste zile de cand am copii. Copiii merg invers. La ei, trecerea timpului e in mare masura o veste buna. Cresc, devin din ce in ce mai capabili sa faca diverse lucruri, au propriile lor succese care se rasfrang si asupra ta. Traiesti din ce in ce mai mult prin ei, si asta nu pentru ca esti obligat ci pentru ca e mult mai suportabil.

Din lista lucrurilor pe care un om normal nu trebuie sa le faca niciodata, la loc de cinste sta deschiderea televizorului in noaptea de revelion. Dar cum fiecare dintre noi are si micul dracusor care il impinge la lucruri necurate, dupa cativa ani de abtinere, in noaptea cu pricina, nu stiu ce mi-a venit si am dat o tura pe la televiziunile autohtone sa vad si eu cum m-as putea distra la o adica.

Oameni buni, m-am speriat de-a binelea. Si nu, nu glumesc, nu rad, nici macar nu zambesc. Treaba e al dracului de serioasa. In fata mea evoluau pe sticla niste creaturi care nu isi au locul nici intr-o gradina zoologica, poate doar intr-un institut de cercetare a anomaliilor biologice, inchisi in custi atent supravegheate si inconjurati de oameni seriosi in halate albe.

Am pierdut orice urma de conexiune cu aceasta parte a societatii in ultimii ani. Nu mi-am putut imagina nici o secunda ca lucrurile pot sta atat de rau. Ultimele scursuri umane, cele mai sordide personaje scoase la lumina din dedesubturile canalizarii sociale. Asta cred televiziunile despre aceasta societate? Marii realizatori tv, patronii acestora, oamenii carora nu le poti ajunge cu prajina la nas si la conturile din banca, marii profesionisti care se lauda peste tot cu stiinta lor in ale televiziunii, ASTA CONSIDERA CA TREBUIE SA VEDEM?

ASA CRED EI CA SUNTEM? In halul asta de degenerati? Asta ar trebui sa ne placa? Cum s-a ajuns aici? E posibil sa aiba dreptate? E posibil ca lumea asta in care ne invartim sa arate astfel? Sa fi ajuns atat de jos? Imi este inca greu sa accept asta. Desi, de ani de zile, ma uit uluit cum televiziunile baga pe gatul spectatorilor vagoane de cacat. In fiecare zi. Iar sambata, duminica si in zilele de sarbatoare suvoaiele de cacat ating paroxismul. Ceea ce incearca sa-ti intre in casa prin intermediul televizorului capata aspectul unei invazii de sobolani si insecte scarboase, venite din alta lume. Teoretic, eram avizat. Chiar si asa, secundele pe care le-am zarit in programul acestui revelion m-au facut sa imi mentin cu greu mancarea in stomac.

Oare cei care, imbracati in haine scumpe, conducand masini de peste 100 de mii de euro, produc si propun aceste programe infecte, se uita la ele? Oare asta asculta/vad ei la ei acasa? Oare copiii lor se uita si se distreaza la Paranghelioane? Sau dimpotriva, ei se delecteaza cu produsele impecabile ale marilor civilizatii in timp ce isi obliga angajatii sa impinga lopetile cu cacat in casele noaste prin hubloul numit televizor?

Sunt curios care le este scuza. Bani pot face in foarte multe feluri, fara sa fie direct implicati in distrugerea unei generatii. Nu ma numar printre oamenii excesiv de pudici, nici printre cei care cred ca toata lumea trebuie sa fie excesiv de morala dar in cazul lor, s-au depasit toate recordurile. Tot ce imi doresc in acest moment este sa-i vad pe proprietarii acestor posturi legati de scaun toata noaptea de revelion si obligati sa se uite, cu volumul la maximum, la suvoiul de laturi pe care il revarsa asupra noastra.

Oricat de tare mi-as dori sa ii injur direct si personal pe acesti oameni, imi dau seama ca orice injuratura serioasa ar presupune ca anumite parti ale corpului meu sa ajunga prea aproape de ei. Asa ca propun ca instrument al injuraturii obiectul din poza. Nu stiu daca e suficient dar e in mod clar mult peste posibilitatile mele.

Ieri mi-a venit brusc ideea sa-mi duc copilul cel mare la film. M-am urcat in masina, m-am dus cu o oarecare jena la mall, la Cinema City. Evident, toata lumea era acolo. Am stat la o coada zdravana si, cand am ajuns in fata, mi s-a spus ca la IMAX nu mai sunt bilete pana la 1 ianuarie. Ca au fost rezervate. Si ca dupa 1 ianuarie rezervarea inca nu functioneaza. In sfarsit, nu tineam neaparat sa fie IMAX asa ca am luat bilete la versiunea 3D, si acolo cu ceva dificultate pentru ca si acolo erau rezervate 80% din locuri.

Cum dracu sa faci rezervare la cinema? Cine dracu face rezervare la cinema? De ce? Cinematograful era o chestie lejera la care te duci cand nu ai altceva mai bun de facut. Tot amuzamentul mersului la cinema sta in decizia de moment de a te duce. Mai ales in mall-urile astea in care sunt multe sali, ai chef sa vezi un film, nu stii bine ce vrei, te duci acolo si iti alegi unul care crezi ca ti se potriveste, tie si momentului respectiv.

Cand eram mai tanar ma urcam cu sotia mea in tren si mergeam la Predeal, Sinaia, etc. Fara rezervari, fara planuri, fara desene si scheme pe hartie. Cele mai reusite excursii, cele mai frumoase momente traite de mine au fost de departe cele neprogramate, cele pe care le-am facut in urma unui impuls de moment.

Acum, de cate ori mi se intampla sa vreau sa ma duc la vreo carciuma, sunt speriat de faptul ca e posibil sa nu gasesc loc pentru ca sunt toate rezervate. Si se intampla. De fiecare data ma apuca nervii.

Stiu cum sa devin milionar. O sa construiesc si o sa vand un sistem de rezervare la baia apartamentelor suprapopulate. Am viziunea clara a intregii familii, stand pe canapea, cu laptopurile in brate, dand clickuri peste clickuri pentru a-si rezerva loc la propriul WC. Sa presupunem ca pe unul din membrii familiei il taie cacarea. Repede laptopul, clickety-click, sa vedem cand e liber. A, abia peste o ora e loc de o pisare. Si inca una, peste 2 ore. Hai sa le rezerv si o fac din doua, o jumatate de cacare prima data, a doua jumatate plus stergerea la cur o ora mai tarziu. Plus ca vine si sms pe telefon: Peste 5 minute, cacare!

Imi imaginez outlookul plin de cacari, pisari si dusuri, rezervate cu o saptamana inainte, pentru orice eventualitate. Sa avem control asupra vietii noastre! Nu lasa pe altii sa decida cand te caci si cand faci dus! Fa rezervare! Tu decizi! Cacarea ta e in mainile tale! Acum si cu noul card de fidelitate “PLATINIUM SHITTER” ai o rezervare la IMAX la 10 cacari! Si o rezervare automata la restaurantul preferat la 10 cacari, 20 de pisari si 10 dusuri!

In imagine, prototipul sistemul de rezervari pentru baie, asa cum imi imaginez ca ar trebui sa arate si care va fi afisat la loc de cinste in toate camerele apartamentului.

In 1989, in timpul revolutiei, eram in armata. Intrasem la facultate si statul roman se gandise ca, pentru un viitor student, cel mai bun lucru e sa stea o vreme intr-o unitate militara si sa faca tot felul de aiureli stranii cu scopul declarat de “a-l face barbat”. Urma sa petrec 9 luni de crestere a virilitatii personale cand, aproape pe nepusa masa (cel putin pentru mine) a aparut revolutia.

Nu fara o serie de sperieturi zdravene (slava Domnului nu am tras nici un glont, doar am petrecut cateva ore extrem de tensionate in frig) a trecut si revolutia. Intors acasa, mai repede, dupa doar 6 luni de serviciu militar (asa ii spuneau) am inceput… sa-mi traiesc viata.

Au trecut 20 de ani. Atunci aveam 19 ani. Au trecut mai multi ani de atunci pana acum decat aveam cand au inceput acesti 20 de ani. Romanii au obtinut ceea ce si-au dorit, anume libertatea. Fara sa-si dea seama ca libertatea nu inseamna adevar. Ca libertatea nu inseamna victoria binelui asupra raului. Libertatea nu inseamna razbunare. Libertatea nu inseamna justitie perfecta. Libertatea nu inseamna bunastare. Libertatea nu inseamna satisfactie.

Toti ne doream libertatea in 1989, fara sa stim nimic despre ea. Fara sa intelegem despre ce e vorba. Oamenii erau dispusi sa moara pentru ceva ce nu avusesera niciodata, multi dintre ei, si unii dintre ei nu aveau sa apuce sa aiba vreodata. Atata forta are acest concept care acum pare banal, pe care aproape oricare din noi e dispus sa-l schimbe pe un dram de comoditate. Pe care fiecare din noi il calca in picioare cel putin odata pe zi.

Aproape ca nu exista comentariu pe Internet, emisiune TV, articol in ziar care sa nu exprime, explicit sau nu, dorinta de a interzice cuiva ceva. Uitam ca a fost o vreme cand aceste interdictii functionau din plin si ca nu ne-a placut. Ne facem ca nu pricepem ca e imposibil ca o tara intreaga, revoltata de multitudinea de interdictii, sa fie imbecila. Ca zecile, sutele de mii de oameni care au fost dispusi sa moara (iar unii au si murit) nu puteau fi toti cretini.

Aproape ca nu exista comentariu, emisiune, articol in care sa nu se solicite interventia statului intr-un domeniu sau altul. Uitam cat de putin ne placea cand statul intervenea peste tot si ne planifica viata ca pe a unor vite de abator. Uitam ca au murit oameni, care nu puteau fi toti idioti, pentru ca acest lucru sa se opreasca.

Pentru toti cei care inca asteapta un miracol, pentru toti cei care inca numesc aceasta perioada “tranzitie” asteptand sa se termine, pentru toti cei care asteapta variate tipuri de reparatii si acte de justitie spectaculoase, am o veste proasta. Au trecut 20 de ani, oameni buni. O treime dintr-o viata. Nu mai asteptati inca 20 de ani si incepeti sa va traiti viata pentru ca alta nu veti capata. Nu va mai puneti speranta in alti oameni, cu exceptia voastra. Nu va mai inchinati la icoana vreunui presedinte sau posibil presedinte. Nu mai stati cu nasul lipit de sticla televizorului asteptand sa fie pedepsiti unii sau altii pentru presupusul rau pe care vi l-au facut. Dati drumul la viata. Asa cum e ea. Asa cum se poate. Sunteti liberi sa o faceti iar multi dintre voi aleg sa nu. Si misuna brownian, plini de frustrari ale caror cauze au murit demult. Au trecut 20 de ani. Ganditi-va la numarul asta, care mie imi provoaca fiori reci pe sira spinarii.

Suntem singuri in fata lumii. Si nu ne datoreaza nimeni nimic.