Unul din cele mai obositoare ticuri de limbaj de pe internetul romanesc e “eu respect parerea celorlalti”. Spus cu emfaza de catre oameni care nici nu stiu prea bine ce cacat e aia o parere si cu atat mai putin cu ce se mananca notiunea de respect. Dar pe undeva, pe cai oculte, aceasta expresie a capatat o importanta majora in discursul multora.

Nu vreau sa fiu inteles gresit, mie imi place respectul. Nu neaparat ala acordat mie, respectul in general. Doar ca, avem o mica problema, daca respectul e acordat in egala masura tuturor, el nu mai face doua parale. Daca respecti toate parerile emise de toti incubusii care umbresc excesiv suprafata Pamantului atunci respectul tau nu e bun nici de sters la cur. Respectul fata de ceva, orice, te defineste in primul rand pe tine, ala care respecta, si abia mult mai tarziu pe cei pe care ii respecti, ale caror vieti s-ar derula identic si in lipsa respectului tau.

Iata ca devin, pentru a nu stiu cata oara, excesiv de didactic. Ce vroiam de fapt sa zic e ca aceasta expresie este aruncata fara nici cel mai mic efort de a fi, macar putintel, potrivita cu contextul, ajungandu-se la aberatii de genul:

Baaaa, ce imbecili sunt aia care zic ca Gigel e destept. Dar eu respect parerea lor.

Cum pizda ma-sii respecti parerea lor? Le zici ca-s imbecili? Respect!

Vaaai, iar se duc cretinii la vot si voteaza cum nu vreau eu. Dar eu respect parerea lor.

Nu zau? Da ala care ti-a explicat tie notiunea de respect era beat pulbere? Sau erai tu beat pulbere cand a facut-o si el nu si-a dat seama?

Astfel de aberatii sunt produse cu miile, zilnic. Presupun ca nu doare, nu consuma energie si nu aduce nici un incovenient producatorilor lor. Ca distrug neuronii cititorilor cu mai mult de doua clase e altceva. Cine are nevoie de ei? In conditiile actuale trebuie sa fii de-a dreptul imbecil sa nu iti doresti sa fii prost. Ca daca esti prost poti sa tragi in lume cu gloante din astea prefabricate si livrate la punga cu instructiuni de folosire de maximum trei randuri. Discernamantul e pentru luzari. Simtul ridicolului e tot pentru luzari. Castigatorii nu isi bat capul cu astfel de tampenii. Respect!

Asa… ce mai faceti? Bine, sanatosi? Viata, viata cum e? Tot de cacat? Vecinu tot pune manele? Si le da mai incet numai cand isi bate nevasta? In continuare arunca tot ce-i prisoseste (ciorapi murdari, prezervative, nevasta) peste balcon? Criza sapa in bugete? S-a dus dracului vacanta de iarna? Gripa porcina va sperie? S-a mai semnat vreun binevoitor cu cheia pe masina? Aglomerat pe strada? Probleme la serviciu? Depresie? Pana la urma e vorba de ghinion, nu?

Eu am citit mai deunazi un articol care m-a facut sa uit brusc de absolut toate rahaturile astea. Aici. Pe scurt, se presupune ca un domn belgian, care statea de 23 de ani in coma si despre care se credea ca e leguma (adica lipsit de constiinta de sine) a fost perfect constient in tot acest timp. Stiu, concluzia e controversata. Poate ca da, poate ca nu.

DAR DACA DA?

Cum ar fi? Cum o fi sa fie asa? Va puteti imagina? Perfect constient, incapabil sa miscati o spranceana, timp de 23 de ani. Timp in care de jur imprejur viata merge inainte. 23 de ani, totusi. Asistentele se casatoresc, au copii, unele pleaca, altele vin. Se spun povesti pe care tu le auzi. Mai vine cate o ruda. Iti vorbeste, iti povesteste ca varu a divortat, copiii lui au mai crescut, ala micu face vioara, ala mare e la liceu. Bunica a murit, Dumnezeu sa o ierte. Probabil ca in camera mai merge cate un televizor pe care il auzi. Se nasc si mor tari intregi, apar cataclisme, razboaie.

Sau poate nu auzi, nu vezi si nu simti. Poate ca, doar cu amintirile de dinainte de accidentul care te-a adus in starea asta esti ca intr-o carcera intunecata si fara zgomote. Tu cu tine insuti. Timp de 23 de ani. Cat va puteti suporta in mod normal? O ora? O zi? Cum o fi sa trebuiasca sa faceti asta timp de 23 de ani? Fara sa stiti cat de repede sau incet trece timpul. Fara sa stiti absolut nimic.

Deci? Frig afara? A pierdut echipa favorita un meci de fotbal? A iesit Basescu presedinte? Nasol rau, nu? In esenta, aveti ghinion la toate nu?.

De foarte multi ani, pentru mine, cea mai greu de indurat zi din an este lunea de dupa vacanta de Iarna. Consecinta directa a faptului ca vacanta de iarna a fost intotdeauna vacanta mea preferata. Chiar si acum, dupa ce, conform uzantelor sociale, nu mai sunt de mult timp copil, vacanta de iarna continua sa pastreze un parfum aparte.

Lunea de dupa vacanta de iarna este ziua care pune capat acestei vacante. Efectiv, pentru mine, lunea cu pricina reprezinta inceperea noului an. Ceea ce nu e deloc o veste buna. Trebuie sa o iei de la capat cu multe, dar esti cu un an mai batran, cu un an mai obosit, cu un an mai tocit. Si colac peste pupaza, urmatoarea vacanta de iarna e cumplit de departe.

Ma urmareste de ani de zile o melodie pe care o urasc cu pasiune si care incepe asa “A mai trecut un an prin noi”. Chit ca formularea e destul de interesanta in sine, eu intotdeauna am retinut-o putin altfel: “A mai trecut un an din noi”. S-a mai terminat un pic. A mai curs din nisipul ala care se va termina la un moment dat. Si urmatoarea vacanta de iarna va veni cand va mai fi trecut un an din mine.

Toate eforturile oamenilor de a fi veseli si optimisti in aceasta perioada sunt, pentru mine, hilare. Niciodata nu m-a bucurat trecerea (din ce in ce mai rapida) a timpului. Imi place viata mea. Si ma deranjeaza ca se scurge. Zi de zi, an cu an. Si acest fapt nu imi e niciodata mai clar si mai dureros decat in prima zi de luni a anului.

E adevarat ca imi e mult mai usor sa trec peste aceste zile de cand am copii. Copiii merg invers. La ei, trecerea timpului e in mare masura o veste buna. Cresc, devin din ce in ce mai capabili sa faca diverse lucruri, au propriile lor succese care se rasfrang si asupra ta. Traiesti din ce in ce mai mult prin ei, si asta nu pentru ca esti obligat ci pentru ca e mult mai suportabil.

Din lista lucrurilor pe care un om normal nu trebuie sa le faca niciodata, la loc de cinste sta deschiderea televizorului in noaptea de revelion. Dar cum fiecare dintre noi are si micul dracusor care il impinge la lucruri necurate, dupa cativa ani de abtinere, in noaptea cu pricina, nu stiu ce mi-a venit si am dat o tura pe la televiziunile autohtone sa vad si eu cum m-as putea distra la o adica.

Oameni buni, m-am speriat de-a binelea. Si nu, nu glumesc, nu rad, nici macar nu zambesc. Treaba e al dracului de serioasa. In fata mea evoluau pe sticla niste creaturi care nu isi au locul nici intr-o gradina zoologica, poate doar intr-un institut de cercetare a anomaliilor biologice, inchisi in custi atent supravegheate si inconjurati de oameni seriosi in halate albe.

Am pierdut orice urma de conexiune cu aceasta parte a societatii in ultimii ani. Nu mi-am putut imagina nici o secunda ca lucrurile pot sta atat de rau. Ultimele scursuri umane, cele mai sordide personaje scoase la lumina din dedesubturile canalizarii sociale. Asta cred televiziunile despre aceasta societate? Marii realizatori tv, patronii acestora, oamenii carora nu le poti ajunge cu prajina la nas si la conturile din banca, marii profesionisti care se lauda peste tot cu stiinta lor in ale televiziunii, ASTA CONSIDERA CA TREBUIE SA VEDEM?

ASA CRED EI CA SUNTEM? In halul asta de degenerati? Asta ar trebui sa ne placa? Cum s-a ajuns aici? E posibil sa aiba dreptate? E posibil ca lumea asta in care ne invartim sa arate astfel? Sa fi ajuns atat de jos? Imi este inca greu sa accept asta. Desi, de ani de zile, ma uit uluit cum televiziunile baga pe gatul spectatorilor vagoane de cacat. In fiecare zi. Iar sambata, duminica si in zilele de sarbatoare suvoaiele de cacat ating paroxismul. Ceea ce incearca sa-ti intre in casa prin intermediul televizorului capata aspectul unei invazii de sobolani si insecte scarboase, venite din alta lume. Teoretic, eram avizat. Chiar si asa, secundele pe care le-am zarit in programul acestui revelion m-au facut sa imi mentin cu greu mancarea in stomac.

Oare cei care, imbracati in haine scumpe, conducand masini de peste 100 de mii de euro, produc si propun aceste programe infecte, se uita la ele? Oare asta asculta/vad ei la ei acasa? Oare copiii lor se uita si se distreaza la Paranghelioane? Sau dimpotriva, ei se delecteaza cu produsele impecabile ale marilor civilizatii in timp ce isi obliga angajatii sa impinga lopetile cu cacat in casele noaste prin hubloul numit televizor?

Sunt curios care le este scuza. Bani pot face in foarte multe feluri, fara sa fie direct implicati in distrugerea unei generatii. Nu ma numar printre oamenii excesiv de pudici, nici printre cei care cred ca toata lumea trebuie sa fie excesiv de morala dar in cazul lor, s-au depasit toate recordurile. Tot ce imi doresc in acest moment este sa-i vad pe proprietarii acestor posturi legati de scaun toata noaptea de revelion si obligati sa se uite, cu volumul la maximum, la suvoiul de laturi pe care il revarsa asupra noastra.

Oricat de tare mi-as dori sa ii injur direct si personal pe acesti oameni, imi dau seama ca orice injuratura serioasa ar presupune ca anumite parti ale corpului meu sa ajunga prea aproape de ei. Asa ca propun ca instrument al injuraturii obiectul din poza. Nu stiu daca e suficient dar e in mod clar mult peste posibilitatile mele.

Ieri mi-a venit brusc ideea sa-mi duc copilul cel mare la film. M-am urcat in masina, m-am dus cu o oarecare jena la mall, la Cinema City. Evident, toata lumea era acolo. Am stat la o coada zdravana si, cand am ajuns in fata, mi s-a spus ca la IMAX nu mai sunt bilete pana la 1 ianuarie. Ca au fost rezervate. Si ca dupa 1 ianuarie rezervarea inca nu functioneaza. In sfarsit, nu tineam neaparat sa fie IMAX asa ca am luat bilete la versiunea 3D, si acolo cu ceva dificultate pentru ca si acolo erau rezervate 80% din locuri.

Cum dracu sa faci rezervare la cinema? Cine dracu face rezervare la cinema? De ce? Cinematograful era o chestie lejera la care te duci cand nu ai altceva mai bun de facut. Tot amuzamentul mersului la cinema sta in decizia de moment de a te duce. Mai ales in mall-urile astea in care sunt multe sali, ai chef sa vezi un film, nu stii bine ce vrei, te duci acolo si iti alegi unul care crezi ca ti se potriveste, tie si momentului respectiv.

Cand eram mai tanar ma urcam cu sotia mea in tren si mergeam la Predeal, Sinaia, etc. Fara rezervari, fara planuri, fara desene si scheme pe hartie. Cele mai reusite excursii, cele mai frumoase momente traite de mine au fost de departe cele neprogramate, cele pe care le-am facut in urma unui impuls de moment.

Acum, de cate ori mi se intampla sa vreau sa ma duc la vreo carciuma, sunt speriat de faptul ca e posibil sa nu gasesc loc pentru ca sunt toate rezervate. Si se intampla. De fiecare data ma apuca nervii.

Stiu cum sa devin milionar. O sa construiesc si o sa vand un sistem de rezervare la baia apartamentelor suprapopulate. Am viziunea clara a intregii familii, stand pe canapea, cu laptopurile in brate, dand clickuri peste clickuri pentru a-si rezerva loc la propriul WC. Sa presupunem ca pe unul din membrii familiei il taie cacarea. Repede laptopul, clickety-click, sa vedem cand e liber. A, abia peste o ora e loc de o pisare. Si inca una, peste 2 ore. Hai sa le rezerv si o fac din doua, o jumatate de cacare prima data, a doua jumatate plus stergerea la cur o ora mai tarziu. Plus ca vine si sms pe telefon: Peste 5 minute, cacare!

Imi imaginez outlookul plin de cacari, pisari si dusuri, rezervate cu o saptamana inainte, pentru orice eventualitate. Sa avem control asupra vietii noastre! Nu lasa pe altii sa decida cand te caci si cand faci dus! Fa rezervare! Tu decizi! Cacarea ta e in mainile tale! Acum si cu noul card de fidelitate “PLATINIUM SHITTER” ai o rezervare la IMAX la 10 cacari! Si o rezervare automata la restaurantul preferat la 10 cacari, 20 de pisari si 10 dusuri!

In imagine, prototipul sistemul de rezervari pentru baie, asa cum imi imaginez ca ar trebui sa arate si care va fi afisat la loc de cinste in toate camerele apartamentului.

In 1989, in timpul revolutiei, eram in armata. Intrasem la facultate si statul roman se gandise ca, pentru un viitor student, cel mai bun lucru e sa stea o vreme intr-o unitate militara si sa faca tot felul de aiureli stranii cu scopul declarat de “a-l face barbat”. Urma sa petrec 9 luni de crestere a virilitatii personale cand, aproape pe nepusa masa (cel putin pentru mine) a aparut revolutia.

Nu fara o serie de sperieturi zdravene (slava Domnului nu am tras nici un glont, doar am petrecut cateva ore extrem de tensionate in frig) a trecut si revolutia. Intors acasa, mai repede, dupa doar 6 luni de serviciu militar (asa ii spuneau) am inceput… sa-mi traiesc viata.

Au trecut 20 de ani. Atunci aveam 19 ani. Au trecut mai multi ani de atunci pana acum decat aveam cand au inceput acesti 20 de ani. Romanii au obtinut ceea ce si-au dorit, anume libertatea. Fara sa-si dea seama ca libertatea nu inseamna adevar. Ca libertatea nu inseamna victoria binelui asupra raului. Libertatea nu inseamna razbunare. Libertatea nu inseamna justitie perfecta. Libertatea nu inseamna bunastare. Libertatea nu inseamna satisfactie.

Toti ne doream libertatea in 1989, fara sa stim nimic despre ea. Fara sa intelegem despre ce e vorba. Oamenii erau dispusi sa moara pentru ceva ce nu avusesera niciodata, multi dintre ei, si unii dintre ei nu aveau sa apuce sa aiba vreodata. Atata forta are acest concept care acum pare banal, pe care aproape oricare din noi e dispus sa-l schimbe pe un dram de comoditate. Pe care fiecare din noi il calca in picioare cel putin odata pe zi.

Aproape ca nu exista comentariu pe Internet, emisiune TV, articol in ziar care sa nu exprime, explicit sau nu, dorinta de a interzice cuiva ceva. Uitam ca a fost o vreme cand aceste interdictii functionau din plin si ca nu ne-a placut. Ne facem ca nu pricepem ca e imposibil ca o tara intreaga, revoltata de multitudinea de interdictii, sa fie imbecila. Ca zecile, sutele de mii de oameni care au fost dispusi sa moara (iar unii au si murit) nu puteau fi toti cretini.

Aproape ca nu exista comentariu, emisiune, articol in care sa nu se solicite interventia statului intr-un domeniu sau altul. Uitam cat de putin ne placea cand statul intervenea peste tot si ne planifica viata ca pe a unor vite de abator. Uitam ca au murit oameni, care nu puteau fi toti idioti, pentru ca acest lucru sa se opreasca.

Pentru toti cei care inca asteapta un miracol, pentru toti cei care inca numesc aceasta perioada “tranzitie” asteptand sa se termine, pentru toti cei care asteapta variate tipuri de reparatii si acte de justitie spectaculoase, am o veste proasta. Au trecut 20 de ani, oameni buni. O treime dintr-o viata. Nu mai asteptati inca 20 de ani si incepeti sa va traiti viata pentru ca alta nu veti capata. Nu va mai puneti speranta in alti oameni, cu exceptia voastra. Nu va mai inchinati la icoana vreunui presedinte sau posibil presedinte. Nu mai stati cu nasul lipit de sticla televizorului asteptand sa fie pedepsiti unii sau altii pentru presupusul rau pe care vi l-au facut. Dati drumul la viata. Asa cum e ea. Asa cum se poate. Sunteti liberi sa o faceti iar multi dintre voi aleg sa nu. Si misuna brownian, plini de frustrari ale caror cauze au murit demult. Au trecut 20 de ani. Ganditi-va la numarul asta, care mie imi provoaca fiori reci pe sira spinarii.

Suntem singuri in fata lumii. Si nu ne datoreaza nimeni nimic.

Vad ca am capatat o provocare de la amicul PAH. Ca orice om normal, primul instinct a fost sa o iau la fuga si sa scap pe usa din dos. Dupa care, nu stiu ce parte perversa a creierului meu a preluat ilicit controlul si iata-ma scriind acest post.

E vorba despre o discutie veche, careia i-au dat glas multi, tineri si nu chiar tineri, in care se afirma ca eforturile acestora sunt zadarnicite de modul conservator in care voteaza batranii Romaniei. Degeaba incercam “noi tinerii” sa formulam un alt viitor, bunicii nostri se opun votand in mod constant PSD-ul, din motive pe care fiecare le interpreteaza in felul lui.

PAH face opinie separata spunand ca oamenii care sunt acum in varsta aveau 40-50 de ani la revolutie, au fost in piata Universitatii, batuti de mineri, ca votul lor nu mai este acelasi cu cel al batranilor de acum 15-20 de ani. Si ma intreaba ce parere am.

Din fericire, este genul de intrebare la care se poate raspunde cu date concrete. Iata aici structura demografica a alegatorilor din turul 1 al alegerilor prezidentiale. Avem asa:

• 18-34 de ani 32.5% Basescu, 24.6% Geoana, 24.8% Antonescu
• 35-49 de ani 33.3% Basescu, 28.3% Geoana, 25.4% Antonescu
• 50-64 de ani 33.4% Basescu, 34.5% Geoana, 19.5% Antonescu
• peste 63 ani 30.9% Basescu, 43.7% Geoana, 15.3% Antonescu

Aceste cifre spun asa: cu cat creste varsta alegatorilor, cu atat creste procentul d-lui Geoana, cresterea la ultima treapta fiind spectaculoasa, de 9.2%. Mai mult, intre ultima grupa de varsta si prima (18-34, cea mai dinamica, targetul tuturor campaniilor, etc) diferenta este de 19.1%. Enorm. Asta in conditiile in care oamenii aveau si alte optiuni (Antonescu, etc.).

Deci, Matusalem traieste si voteaza. Mai mult, eu cred ca Matusalem nu va disparea niciodata. Impresia mea este ca in grupele 50-64 si chiar 35-49 exista juniori Matusalemi respectiv soimi ai patriei Matusalemi care se pregatesc pentru a umple golul lasat irevocabil de cei din ultima grupa de varsta in momentul in care vor disparea de pe tabele.

Exista voci care afirma ca nu se poate spune asta, datorita lui Basescu. Ca Basescu este un personaj dificil si ca oamenii ceva mai conservatori vor vota tot timpul impotriva unui presedinte care nu are ceea ce ar percepe ei ca fiind “prestanta”. Tocmai de asta vorbim despre rezultatele din turul 1 unde, daca era de dat un vor anti-Basescu, existau variante.

Urmatoarea intrebare pe ordinea de zi este ce anume ar putea face “nepotii” ca “bunicii” sa nu mai voteze PSD? Parerea mea personala e ca nu pot face nimic. Sau nimic semnificativ. Pentru a vedea unde trebuie concentrat efortul, sa urmarim restul graficului, care ne spune ce stiam dintotdeauna, anume, cu cat scade gradul de urbanizare si cel de educatie, cu atat se duc mai multe voturi catre PSD. Ceea ce trebuie “facut” este cresterea gradului de urbanizare si de educare a populatiei. Sa il lasam pe Matusalem sa-si traiasca linistit batranetea si sa-i respectam optiunea conservatoare si sa-i zguduim pe cei care se mai pot schimba.

Cum se face asta in mod concret? Sincer, nu stiu. Si asa mi-am depasit cu mult competentele scriind acest articol. Dar sunt convins ca exista oameni care au idei. Si cred ca procesul este ireversibil (deja stam mult mai bine decat in 1990 cand 85% au votat ion Iliescu).

Iar cu politica, nu ma pot abtine. Si am incercat, pe cuvantul meu. Dar degetele scriu aproape singure. Asa ca, iata, vine unul despre nimeni altul decat dl. Patriciu.

Neputinta mea totala de a-l intelege pe Dl Dinu Patriciu pleaca direct de la faptul ca se afla inca aici, in loc sa fie pe o plaja cu nisip fin, la umbra suava a unor palmieri, inconjurat de un grup bine proportionat, multietnic, de femei cu geometrie perfecta, care sa ii indeplineasca orice dorinta.

Din moment ce nu ma duce capul la chestiuni atat de simple, incerc sa nu ma bag in de-alea mai complicate. Dar uite ca, din cand in cand, viata asta curioasa se complica. Si apare politica. La care, cum am mai spus, nu ma pricep deloc. Dar, ca orice cetatean, trebuie sa votez. De ceva ani, citind cu dificultate niste carti, am ajuns la concluzia ca, din toate doctrinele posibile, mie personal mi se potriveste aia liberala. Nu intru in detalii aici ca ar fi culmea sa ma apuc sa fac teoria chibritului.

Cert este ca, in cateva randuri, am pus frumusel stampila pe PNL exclusiv datorita literei L din acronim. Am ignorat cu buna stiinta oamenii care il conduceau, am ignorat declaratiile care uneori erau de-a dreptul socialiste, intelegand ca lucrurile astea dureaza.

Impresia mea este insa ca dl. Patriciu ma urmareste (nu, nu sunt paranoic ). Cum pun si eu stampila pe nenorocitul ala de L, dumnealui se descurca de fiecare data sa-l transforme in PSD. In numele unor scopuri nobile, desigur. Chestia asta, sincer, ma calca pe nervi. Nu mai de departe acu’ aproape doua saptamani, am fost la vot, am pus stampila pe Crin. Nici nu s-a uscat mizeria aia de cerneala pe mizeria aia de buletin de vot ca, brusc, Crin a devenit Geoana. Mai oameni buni. Daca vroiam sa votez cu Geoana, ghiciti ce faceam? Votam cu Geoana! A, da, politica, coalitii, daramam tiranul. Scopuri, cum ar veni, nobile. Dar nu ale mele!

Asa ca trec la subiect:

Domnule Patriciu. Puteti, va rog, sa ne lasati si mie si celor ca mine un partid liberal pe care sa-l putem vota linistiti? Nu vrem unul mare. Vrem unul mic. Unul care insa sa ramana ceea ce este si dupa ce punem noi stampila pe el, ca sa simtim si noi ca ceea ce facem are un sens.

Nu ne place PSD-ul, domnule Patriciu. Mai mult decat atat, nu ne plac mezaliantele interspecii, noi suntem mai putin rafinati, mai din topor, si nu avem mintea suficient de dezvoltata pentru astfel de perversiuni. Preferam ca daca mergem la magazin sa cumparam o paine, ea sa nu se modifice in drum spre casa in altceva. Poate sa se modifice si in icre negre, domnule Patriciu, tot nu e bine. Coerenta e al dracului de importanta. Pe termen scurt, o punga cu caviar obtinuta cu pretul unei paini poate parea o surpriza extraordinara dar pe termen lung creierul nostru se duce dracului.

Asa ca, domnule Patriciu, de ce nu va inscrieti dvs. acolo unde va este locul, in PSD? Luati si trei sferturi din PNL cu dvs. Sau cati vor sa vina. Lasati-ne si noua un partid liberal mic sa ne jucam cu el. Mic, mic de tot, ne multumim cu putin dar putinul ala SA REPREZINTE IN PASTELE MAMII LUI FIX CE SCRIE PE EL.

Daca mi-ar fi spus cineva, nu acum 10 ani, acum o luna, ca la un moment dat voi recita versuri de Nichita Stanescu intr-un pamflet politic la HappyfishTV (sau oriunde in alta parte) i-as fi spus ca e nebun. Dar, asa cum am mai spus-o si in alte situatii, nu as fi pariat un leu pe contrariu. Unele din cele mai dragute surprize din viata mea (mai mult sau mai putin durabile) s-au construit pe lucruri pe care nu credeam niciodata ca le voi face.

Poti spune “niciodata” foarte rar. Indiferent cat de putina aventura iti ofera viata, indiferent cat de mare e distanta dintre tine si James Bond, viata iti ofera surprize. Nu neplacute.

Daca spui “niciodata” te vei simti obligat sa te tii de cuvant. Cand va aparea o situatie acoperita de acel niciodata, chiar daca este neutra, chiar daca e in avantajul tau, o vei refuza pentru a nu parea un caraghios. In definitiv de ce sa nu recit Nichita Stanescu in fata unui aparat de filmat? Are ceva Nichita Stanescu?

Intelegand ca lumea e ocupata si ca avalansa informationala ne omoara pe toti, m-am gandit sa fac un mic serviciu public si sa readuc in constiinta colectiva un amanunt pe cat de nesemnificativ, pe atat de important si anume respectul pe care il datoram usilor.

Usa, dragii mei, este una din cele mai mari inventii ale omenirii. Ea permite unor oameni sa intre in anumite spatii, altora sa iasa din acele spatii. In rarele cazuri in care iesirea trebuie sa se faca ceva mai brutal, usa este utila si ca prim instrument de pedeapsa, marlanul fiind mai intai dat cu capul de usa iar apoi scos pe usa afara.

Usa este prezenta in constiinta colectiva in multe ipostaze, constituind un suport semnificativ al intelepciunii umane. A fi strans cu usa reprezinta starea in care esti obligat sa faci ceva foarte repede. A bate la o usa deschisa reprezinta situatia in care incerci sa convingi pe cineva de ceva de care el este deja convins.

In zonele civilizate, usile au proprii lor angajati, numiti usieri, care au grija de ele. In multe alte situatii acest lucru nu este, din nefericire, posibil asa ca apar tot felul de comportamente deviante pe care le vom descrie in cele ce urmeaza.

Dupa cum vedem, usa este importanta, mult mai importanta decat as putea eu, cu posibilitatile mele limitate de expresie, sa evoc aici.

Exista doua instante ale interactiunii om-usa care ma intereseaza in mod deosebit. In primul rand, batutul la usa. Care se numara, se pare, printre marile enigme ale vietii, laolalta cu electrodinamica cuantica, teoria stringurilor si inca vreo cateva. In al doilea rand, felul in care se lasa usa dupa interactiunea cu ea. Care, de asemenea, ar trebui sa constituie subiectul unor teze de doctorat, dar oamenii sunt prea ocupati cu mizilicuri cum ar fi nanotehnologia.

Intai: de ce se bate la usa? Se bate la usa pentru ca vrei sa afli daca exista cineva dincolo de ea si daca persoanele care sunt de cealalta parte a usii sunt de acord ca tu sa intri in spatiul delimitat de usa cu pricina. Ce se intampla dupa ce se bate la usa? Se asteapta raspunsul. DA. Se asteapta, futu-i Dumnezeii ma-sii, raspunsul. Daca raspunsul nu vine, se mai bate o data. Daca nu astepti raspunsul, e inutil.

Erori comune:

1. Intratul fara bataie la usa. Cauzat probabil de malformatii cerebrale grave care l-au lipsit pe omul respectiv de zona din creier care il ajuta sa traiasca printre oameni.
2. Batutul in timpul intratului. Confundat de unii dintre noi, mai slabi de minte, cu batutul la o usa deschisa (in principal pentru ca usa e deschisa deja in momentul bataii). Cauzat probabil de o lipsa profunda de intelegere asupra regulilor acestei lumi, lipsa pe care incercam sa o rezolvam prin acest mic articol. Batutul la o usa deschisa, in ideea originala a expresiei, functioneaza cand usa nu e deschisa de aceeasi persoana care va si bate in ea. Functioneaza atunci cand usa este gasita in pozitia “deschis”. Daca usa este gasita in pozitia “inchis”, trebuie batut in usa inchisa. Oameni buni, rezistati, va rog eu frumos. Stiu ca e foarte complicat, mult mai complicat decat neurochirurgia, dar e important, pe onoarea mea.
3. Batutul la usa si intratul imediat dupa, fara asteptarea raspunsului. Aceasta atitudine se regaseste la ingrijorator de multi oameni, sugerand ca nu poate avea doar o cauza medicala ci si una cultural-educationala. Atitudinea cu pricina poate fi usor redusa la durere in cur fata de oamenii aflati de cealalta parte a usii. Si fata de respectul pe care il datoram cu totii acestei inventii geniale fara de care viata noastra nu ar avea sens.
4. Relativ recent aparuta, batutul in usa fara motiv. Lipsita de suport istoric si cultural care sa ne ajute sa intelegem ce se intampla. Dar avem promisiunea ferma a oamenilor de stiinta, ca, dupa ce termina cu tampeniile astea mundane (surse de energie alternativa, bosonul Higgs, antimaterie) se vor ocupa cu maxima prioritate si de acest nou flagel al civilizatiei umane.

Apoi: O usa care a fost gasita inchisa, cum se lasa dupa ce ai deschis-o ca sa treci de ea? E?… E?… Suspans? N-o sa ghiciti niciodata! E scris in vechile texte. Cei din evul mediu stiau, desi aveau muuuult mai putine usi decat noi. INCHISA! Direct. Fara intrebarea: Inchid usa? De ce crezi tu ca era ea inchisa inainte sa intervii brutal asupra ei? Din greseala? Nu! Pentru ca asa vroia ea si cei care stau in spatele ei. Deci: Usa gasita inchisa se lasa inchisa. Gata. Am spus ce aveam de spus. Acum nu mai aveti nici o scuza.