Passacaglia della vita, care vine la noi de undeva din prima jumatate a secolului iV.

De mic am refuzat orice moda. Instinctual, fara sa am explicatii, am evitat orice imbracaminte, obicei, pasiune, preocupare pe care o vedeam aparand brusc si suspect la oamenii din jurul meu. Niciodata nu am avut nevoie de un motiv serios pentru a o face, niciodata nu am simtit nevoia sa construiesc argumentatii elaborate pentru a-mi justifica atitudinea.

De ce am facut-o totusi? De ce o fac in continuare? Este oare posibil ca dupa o cantitate semnificativa de ani sa inteleg propriul meu comportament? Nu sunt un om excesiv de rational si majoritatea deciziilor mele au o doza de aleator. Sau se bazeaza pe o intuitie destul de functionala dar (ca orice intuitie) lipsita de argumente logice. “Simt” ca trebuie sa fac una sau alta. Am simtit ca tot ce este la moda mi-ar putea dauna. Am simtit-o tot timpul, o simt si acum.

Relatiile cu alti oameni nu au fost deloc usurate de aceasta atitudine. Majoritatea celor care ma cunosc nu inteleg acest refuz si se simt respinsi de lipsa mea de apetenta pentru subiectele zilei. Am fost tot timpul constient de asta si tot timpul mi-a parut oarecum rau, dar nu suficient cat sa imbratisez moda in numele unei comunicari mai eficiente. Mai mult, nu stiu de ce, incep sa am pretentia ca aversiunea mea sa fie cunoscuta, incep sa ma enervez cand cineva insista nevenindu-i sa creada ca nu am idee despre cine stie ce chestie care reprezinta ultimul racnet.

Avantajele acestei atitudini exista, insa. Neacceptand aleatorul modei reusesc sa traiesc intr-un univers mult mai cunoscut mie, mult mai confortabil. Ma simt mai bine cu mine insumi nefiind obligat sa ma pliez saptamanal vreunui obicei proaspat aparut prin lume. Imi place sa cred ca am pastrat de-a lungul timpului o relatie mult mai stransa cu mine insumi decat as fi putut avea daca as fi adoptat frecvent comportamente straine mie doar pentru ca erau la moda.

Deciziile si actiunile mele nu ma surprind prea tare, se inscriu frumos intr-o muzica simpla, cu armonii cunoscute, fara nimic strident. Pus in fata unor situatii noi, ma simt capabil sa reactionez cu toate partile fiintei mele sincronizate, si, chiar daca reactia mea duce la esec, nu raman multe intrebari in urma acestuia.

Am cunoscut extrema cealalta. Oameni care in fiecare zi incearca sa fie altceva. Sigur, nucleul lor ramane acelasi, dar este chinuit, se trage de el in toate directiile, este vopsit periodic in alte culori si imbracat in alte haine. Nu cred ca as putea trai asa mai mult de cateva luni. Mi-as pierde orice contact cu mine insumi si m-as transforma intr-o butaforie.

Exista si dezavantaje. Un om nu poate trai izolat, doar cu el insusi, oricat de placuta ar fi aceasta convietuire. Tot timpul este nevoie de aer proaspat, iar pentru aer proaspat trebuiesc deschise ferestrele. In cazul meu, ferestrele sunt tot timpul larg deschise dar spre acea parte a lumii care nu este pe buzele tuturor. Si care este mult mai variata si mai interesanta decat cea care este la moda, mai ales ca nu o descopera nimeni pentru tine, e gasita de tine si sansele sa nu fie incompatibila cu tine insuti sunt foarte mari. Am fost tot timpul atras de alte lumi, fie decalate istoric, fie imaginare, am fost atras de lucruri ciudate si de muzica rara. Chiar si meseria pe care mi-am ales-o initial (geologia) este printre putinele care considera omul ca fiind un accident aparut in ultima secunda care mai degraba incurca lucrurile. Si unde o “moda” dura 50 de milioane de ani.

Ultimii ani nu fac altceva decat sa-mi intareasca tendinta. Putinele lucruri care ajung pana la mine din mondenitatea si moda actuale sunt grotesti si ridicole. Nici daca as fi fost cel mai la moda personaj nu m-as vedea tremurand luni in sir de grija vreunei femei disparute sau pasionat de cine stie ce divort, mai ales cand acesta implica niste creaturi care s-au oprit imediat dupa inceperea transformarii maimutelor in oameni (sau chiar inainte).

Din fericire pentru mine, avanalsa informationala are si partile ei bune. Am redescoperit lucruri de mult uitate, am reusit sa raspund la intrebari pe care mi le-am pus acum ani de zile, aflu lucruri interesante in fiecare zi. Dupa multi ani de intrebari, in sfarsit, vine momentul sa accept ca nu voi fi niciodata atras de moda. Cel mai eficient mod de a ma face sa-mi pierd interesul pentru ceva e ca acel ceva sa devina la moda.

Pentru cei ce nu stiu, undeva in SUA, exista un camp plin de antene parabolice imense al caror scop este analiza tuturor semnalelor electromagnetice venite spre Pamant din spatiu, cu speranta de a descoperi urme de inteligenta.

Pentru cei ce inca nu au aflat, finantarea institutului care opera acel camp plin de antene a fost micsorata semnificativ si antenele au fost oprite. Scaderile bugetelor de toate felurile din Statele Unite au determinat oprirea acestui program, care functiona neintrerupt de 50 de ani.

Poate ca nu se putea altfel. Poate ca, daca as fi fost in locul celor care au luat aceasta decizie, as fi facut la fel, cu inima impacata. Poate ca pur si simplu nu s-a gasit alta solutie. Si poate ca antenele vor renaste, gasind un mod diferit de functionare si tot raul va fi spre bine.

Dar sansele sa fi fost asa sunt, sa recunoastem, mici. Mai degraba banii aia au fost trimisi catre alte zari, mult mai apropiate, mult mai terestre si mult mai capabile sa asigure cuiva voturi peste 2-3 ani. Si cine are vreo problema? Sunt convins ca mai toata lumea ar spune ca e stupid sa cheltuim o caruta de bani pentru niste antene care stau si bazaie fara nici un rezultat de 50 de ani. Va dati seama cate spitale, gradinite, centre de ajutorare a oamenilor nefericiti, drumuri, poduri, felinare, etc s-ar fi putut construi?

Incet, incet, America renunta la StarTrek. Navetele spatiale nu mai merg, nu-si mai propune nimeni sa mearga pe Luna, ba sunt unii care spun ca nici nu a fost nici dracu acolo, pe Marte nici nu se pune problema. Si acestea se intampla in aplauzele furtunoase ale multimii abrutizate care nu mai are nevoie sa viseze pentru ca are reality tv.

Din pacate, biologia e crunta. In biologie, prostia se plateste, implacabil, invariabil. Nici un organism nu poate evolua daca nu-si asuma o stare noua, care iese din normal, inconfortabila. Societatea umana nu poate evolua daca nu viseaza la ceva mai mare decat ea. Nu la o viata mai buna ci la una mai inalta.

Fiecare dintre noi are, la cel mult 1 m de el, in orice moment, cel putin 2-3 minuni tehnice care nu ar fi existat daca oamenii nu ar fi fost lasati sa viseze. Se pare ca nu vrem sa mai visam. De fapt nu, majoritatea oamenilor nu au vrut sa viseze niciodata. Doar ca erau cuminti si acceptau sa-i lase pe altii, mai destepti decat ei, sa viseze. Acum, nu. Ne lasa rece spatiu cosmic, domnilor, noi vrem lumina pe strada si apa la chiuveta.

Si nu pot fi contrazisi. Doar ca, lumina pe strada si apa la chiuveta nu imping omenirea inainte, din pacate. O tin mai curata si mai luminata (la propriu) dar la fel de abrutizata si de imbecila incat sa aiba pretentia sa aiba un folos direct si personal din orice ban cheltuit. Si daca au pretentia, trebuie sa li se dea, pentru ca sunt banii lor. Eu cred insa ca ar trebui sa aiba mai putine pretentii. Si sa-i lase pe visatori sa viseze, sa inventeze, sa incerce, sa reuseasca sau sa esueze. Peste 20 de ani tot la ei se vor intoarce beneficiile.

Ce cred eu insa nu are importanta. Vom avea din ce in ce mai multe spitale, strazi pavate, alei luminate, apa curenta, calda, rece, mancare gata mestecata, nemodificata genetic, livrata direct in tubul digestiv. Nu va trebui sa ne mai miscam din loc. Si vom ajunge un fel de plante, curate, spalate si proaste ca o bucata de lemn. Fiecare creatura pe limba ei piere.

Toata lumea vorbeste despre administrarea Bucurestiului, in contextul celebrului referendum care va avea loc la un moment dat si care ne va intreba, intr-o maniera foarte ocolitoare, daca vrem sau nu sa avem un singur primar ales. Trecem peste intrebarile respective, s-a comentat si se comenteaza mult pe tema asta, si ajungem la chestiune: vrem sau nu un singur primar?

Toata lumea pare interesata mai mult de implicatiile politice de moment decat de o analiza serioasa a problemei. In momentul asta, ma simt pentru a nu stiu cata oara in situatia cetatenului turmentat, intrebandu-ma si intreband: eu cu ce votez? Care o fi varianta cea mai buna pentru mine si pentru orasul asta plin de proiecte partial duse pana la capat? Iar raspunsul nu e deloc simplu.

Tentatia unei singure administratii e mare, asa pare normal sa fie, sa existe o singura instanta care decide ce e bine si ce e rau pentru oras. Cred ca mai toata lumea, la primul gand, accepta ca o administratie centrala ar avea ceva mai multa coerenta si ceva mai multa eficienta.

Dar coerenta si eficienta dau si posibilitatea unor tampenii mai mari. Unii dintre noi au avut cel putin un moment in viata in care am vazut centralizarea la lucru. Si nu ne-a placut. Adunarea intregii puteri intr-o singura institutie poate sa nu fie o idee buna daca acea institutie se nimereste a avea interese contrare noua. Cand cineva face prostii, nu vrei sa le poata face si repede, si eficient.

Batalia dintre forte intarzie, ce-i drept, lucrurile bune, dar le intarzie si pe cele proaste. Si experienta nu ne lasa sa ne gandim numai la cele bune. E posibil sa avem mai multa nevoie de un mecanism care sa blocheze putin ideile, sa le testeze serios inainte de a fi puse in aplicare, decat de unul care sa le accelereze. Viteza cu care a fost (si este) demolat unul dintre putinele cartiere vechi ramase in Bucuresti, chiar si acum, este ingrijoratoare, indiferent de parerea cuiva despre oportunitatea chestiunii respective.

Competitia intre sectoare pare sa fi avut cel putin cateva efecte pozitive. Sectorul 3 a inceput sa curete putin parcurile si sa faca parcari pe marginea drumurilor, celelalte sectoare l-au urmat. Probabil mai sunt si alte exemple.

Primarul general al Bucurestiului, chiar si in conditiile existentei primariilor de sector, a fost mai tot timpul un politician puternic, neinteresat prea mult de administratie si care a folosit postul pentru a accede pe pozitii mai inalte, avand in vedere ca este postul cu cei mai multi votanti dupa presedintele tarii. In acest post nu vor ajunge (si nu au ajuns) decat politicieni cu ambitii uriase si cu sustinere imensa din partea partidului lor. Nu neaparat oameni gospodari, nu neaparat doritori sa faca treaba in folosul nostru. Primariile de sector sunt posturi ceva mai putin ravnite, probabilitatea ca acolo sa ajunga oameni mai potriviti pentru administratie poate fi mai mare.

Un politician care va ajunge primar general si va dori sa sara mai sus, nu va fi foarte interesat de binele bucurestenilor, pentru ca binele de zi cu zi, binele determinat de corectii mici, de munca asidua, nu se vede de la distanta. Asa cum vedem si acum, un astfel de politician va face (sau va incerca) opere grandioase, autostrazi suspendate, poduri imense, care sa se vada de departe. Pentru ele se vor cheltui bani, majoritatea lor vor fi neterminate si ne vom intoarce de unde am plecat. Un primar de sector, care isi doreste sa ajunga primar general, va putea sa faca linistit acele mici corectii, pentru ca acelea vor fi vizibile pentru bucuresteni si sansele de a fi ales in scaunul cel mare vor creste.

Ce am scris pana acum sugereaza ca eu as fi pentru mentinerea starii actuale. Daca era asa, nu mai intrebam si votam direct. Nu sunt decat cateva idei pe care le-am adunat in viteza, menite mai degraba sa fie un punct de plecare intr-o discutie pe aceasta tema. Da, in acest moment, inclin sa imi doresc mentinerea variantei actuale. Mi se pare (dar pot fi contrazis) ca micile imbunatatiri ale vietii mele in acest oras au venit mai repede de la primarii de sector decat de la primarul general. Si au mai multe sanse in viitor sa vina tot de acolo. Mai mult, o schimbare a modelului administrativ de o asemenea magnitudine costa timp, bani si produce haos. Avantajele trebuie sa fie foarte multe pentru a merita sa o facem. Nu inseamna neaparat ca nu merita facuta. As vrea sa aud si alte opinii, chiar daca sunt, la fel ca a mea, lipsite de cifre si fapte.

Evident ca imi doresc ca aceasta discutie sa fie purtata si de oameni care se pricep mult mai bine decat mine la dedesupturile administratiei locale. Sper sa apara articole care sa analizeze bunele si relele fiecarei variante, fara sa vorbeasca despre oamenii care se afla acum in spatele acestui referendum.

Din cand in cand, suficient de des incat sa nu ma acresc, suficient de rar incat sa nu mi se para firesc, primesc cate un cadou muzical neasteptat. Zilele trecute ascultam o colectie de muzica greceasca, placuta, draguta dar fara prea mari surprize. Insa, tocmai cand ma pregateam sa merg mai departe, a inceput melodia [...]

Una dintre primele mari surprize muzicale pe care le-am avut a venit de la o emisiune radio dedicata unei formatii de care nu auzisem si care se numea “It’s a beautiful day”. Dincolo de muzica fascinanta, la un moment dat, am auzit un inceput de melodie care era identic cu “Child in Time” a celor [...]

Mi-am dat seama ca aud expresia “nu vreau sa-imi pierd timpul sa…” din ce in ce mai des. Din ce in ce mai frecvent, cei mai diferiti oameni, simt nevoia sa aiba la zi lista completa a activitatilor inutile. Cele care nu le-ar aduce nici un fel de bucurie, satisfactie, nici atunci nici peste ani, intr-un cuvant care le-ar “pierde” timpul.

Ce inseamna oare sa iti “pierzi” timpul? Ar putea insemna sa faci ceva din care nu castigi nimic. Dar daca e asa, afirmatia nu poate fi spusa decat la trecut. Nu putem sti imediat daca ceea ce urmeaza sa facem, sau am facut, ne va fi util. Poate ca “timpul pierdut” la o discutie cu cineva se va transforma intr-o relatie fructuasa, emotional sau material, dar peste un an de zile. Poate ca orele pe care le “pierdem” invatand ceva necesar intr-un anumit moment vor constitui baza unui nou hobby, sau, mai mult, a unei noi meserii. Din acest punct de vedere, doar pe patul mortii am putea aprecia (daca ne mai intereseaza) momentele in care ne-am pierdut cu adevarat timpul, si asta numai daca nu credem in vreo forma de persistenta a constiintei dupa moarte.

Sau poate ca e o chestiune de “focus” cum zic oamenii care citesc carti “de-alea”. Poate ca decidem ca intr-o anumita perioada a vietii noastre sa ne concentram asupra unui numar relativ redus de proiecte si ne impunem ca tot ceea ce facem sa aiba legatura cu acelea. Orice altceva constituie, in aceasta idee, pierdere de timp. Oare? Avem pretentia ca stim exact ce avem de facut si ca drumul nostru e trasat cu atata precizie incat putem lipi eticheta “timp pierdut” pe anumite momente? Este oare totul atat de clar? Si chiar daca e asa, exista viata dupa proiect. Poate momentele “pierdute” in timpul proiectuli “rupte” de la gura saracului de el, vor folosi dupa ce acesta se incheie. Si chiar daca nu, de unde stim?

Sau e pur si simplu obraznicie. Ne place sa punem etichete, ne face sa ne simtim bine, superiori, in control. Plus ca expresia e si putin jignitoare, daca ii spunem cuiva ca nu vrem sa ne “pierdem timpul” cu o propunere de-a sa, afirmatia implica si o oarecare superioritate, o privire usor dispretuitoare, numai buna sa ne propteasca nitelus orgoliul care statea sa cada.

Eu cred sincer ca ne mintim singuri. Cred sincer ca de cate ori afirmam cu certitudine (ca pe mine de fapt certitudinea ma supara) ca o anumita activitate constituie “pierdere de timp”, mancam voiniceste rahat cu polonicul. Nu avem cum sa stim. Si, daca privim in urma, o sa ne dam seama ca nu am stiut atunci cand am spus-o. O sa gasim zeci de exemple in care lucruri aparent nesemnificative au determinat imbunatatirea vietii sau a persoanei noastre.

Asta nu inseamna ca nu exista oameni care “pierd timpul”. Ii cunoastem toti, ii vedem in jurul nostru, e atat de evident ca o fac incat nu putem scoate complet din discutie ideea. Exista oameni care trec prin viata ca gasca prin apa. Dar nu pentru ca ceea ce li se intampla e rau. Ci pentru ca nu stiu, sau nu vor, sa fie atenti si sa aiba sufletul si mintea deschisa in fata complexitatii vietii. Nu se lipeste nimic de ei pentru ca nu vor ei, nu pentru ca nu ar avea ce. Ironic, asta este unul dintre efectele obsesiei de a nu pierde timpul. Daca incepem sa lipim etichete rosii pe din ce in ce mai multe lucruri, daca avem obraznicia sa consideram aproape totul ca fiind “neimportant” in numele “focusului” exista riscul sa nu mai ramanem cu nimic.

Acum multi ani, in liceu, existau cativa colegi de-ai mei care scriau o jumatate de pagina de ciudatenii pentru a convinge o masinarie sa calculeze cat fac 2 la puterea a 10-a. Puteau sa fie la suc cu fetele, puteau sa fie la film, puteau sa citeasca o carte, in schimb, ei pierdeau timpul (asta a fost impresia mea) sa convinga ceea ce semana cu un televizor sa faca un calcul simplu. Ironia face ca, 22 de ani mai tarziu, eu sa-mi castig painea facand acelasi lucru. Si nu e singurul exemplu din viata mea. Nici pe departe.

Unii spun ca ar fi fost scris de insusi Henric al VIII-lea, mai prin 1530, pe vremea cand incerca sa o convinga pe Anne Boleyn sa se… apropie de el. In treacat fie spus, Anne Boleyn nu a fost foarte impresionata de cantecel si nu a acceptat sa-i devina amanta lui Henric. Henric, disperat de [...]

Se vorbeste din ce in ce mai frecvent despre Bucuresti, despre bunele si relele lui, si despre faptul ca locuitorii lui nu reusesc sa-l aprecieze. M-am nascut aici, la fel si parintii mei, la fel si bunicii mei, la fel si cativa din strabunicii mei. Sa incerc sa va descriu cum ma simt eu in acest oras.

Imaginati-va o sala de concert in care fiecare instrumentist canta ce vrea el. Ala de la trompeta canta un soi de jazz. Saxofonistii, alt jazz. Fiecare violonist canta alta piesa, clarinetul si oboiul canta piese baroce, violoncelul canta heavy-metal etc. Percutionistii lovesc in toate instrumentele in ritmuri africane. Fiecare e imbracat altfel. Unii in blugi, altii in frac, cativa in pielea goala. Toti si-au adus scaune de acasa, unii scaune pliante, altii fotolii de piele, altii perne si covorase. Unii si-au adus canapele, cativa au venit si cu televizorul la care urmaresc posturi de stiri si meciuri de fotbal. Dirijorii, vreo 7, se cearta intre ei si umbla de la un instrumentist la altul, fiecare in pasii altui dans, pentru a-i convinge sa cante altceva.

Multiplicati cu 200.000. Totul. Si zgomotul, si inghesuiala, si lipsa de coerenta, tot. Asa vad eu Bucurestiul. Asa simt eu Bucurestiul. Asa ma simt eu in Bucuresti.

Fiecare trotuar, pe aproape orice strada, poarta amprenta imaginatiei celor care au magazine la parter. 50m de asfalt, urmati de 10 m de gresie de baie portocalie, apoi 15m de beton in descompunere, urmat de 20 de metri de dale roscate, iar beton, faianta sparta, iar dale. De alta culoare.

Orice incercare de a ridica ochii spre cladirile care marginesc strazile este aspru pedepsita de amalgamul de improvizatii pe care fiecare le-a facut pentru a-si asigura un spatiu in plus de depozitat borcane sau pentru a-si exersa spiritul estetic. Geamuri diferit colorate, constructii stranii din fiare ruginite, pereti vopsiti partial cu culori greu de denumit, ferestre zidite cu alt fel de caramizi, stresini prelungite in doua-trei etape cu materiale luate din gunoaie.

Seara, tarziu, cand oamenii se retrag prin case, incerc sa ies la o plimbare pe role. Intr-o jumatate de ora de mers atent prin gropi, crapaturi in asfalt, pungi, sticle, haine imbibate de apa, sunt atacat de patru haite de caini care ma pun pe fuga. Nici nu se pune problema sa ascult vreo muzica, masinile circula pe trotuare si trebuie sa le aud.

Centrul istoric ma intampina cu un amestec absurd de strazi care par proaspat bombardate, de pereti vopsiti in zeci de culori, de restaurante sau baruri care arata fiecare altfel, toate inundate de o mare de oameni, oameni incapabili sa mentina o directie pentru mai mult de 10m.

Peste tot sunt afise, mari sau mici, pe care ochiul meu inca nu s-a invatat sa le ignore. Orice banca vopsita, orice instalatie artistica din orice parc are pe langa ea o pancarta pe care scrie cate ceva. Campanii publicitare “inteligente” care umplu orasul cu jumatati de mesaj, pe care trebuie sa-l citesti si sa-l retii pana peste doua saptamani cand va aparea si jumatatea cealalta.

Orice moment pe care il traiesc in acest oras imi solicita prea mult simturile. Nu exista locuri in care sa pot sa fiu cu mine insumi, tot timpul trebuie sa fiu atent, voluntar sau involuntar, la ce se intampla in jurul meu. Nu pot visa. Nu pot reflecta la nimic. E ca noaptea in jungla. Oricand se poate intampla ceva, in orice moment ceva trebuie evitat, altceva trebuie privit. Abundenta de detalii este impovaratoare si ea ma face sa ma simt strain de acest oras, in fiecare moment.

Bucurestiul este un oras de care toata lumea si-a batut joc, fiecare la scara la care a putut. Nu a existat primar care sa nu-si indeplineasca una-doua fantezii urbanistice. Nu exista proprietar de casa sau apartament care sa nu fi facut ceva vizibil si diferit de orice. Nu exista organizatie, fie ea comerciala sau civica, care sa nu fi umplut lumea cu felurite afise, mesaje, cat mai stridente si cat mai colorate. Nu a existat om care sa fi vrut sa vopseasca metrul lui patrat de zid in albastru intens si sa nu o fi facut.

Am incercat sa descriu. Nu manifest pentru nimic. Orasul asta a avut parte de prea multe manifeste, de prea multe idei, de prea multi oameni care au vrut ceva de la el. Si au obtinut. Iata de ce imi veti ierta, sper, circumspectia cu care privesc orice “proiect” care este destinat Bucurestiului. Pentru ca stiu ca poate reusi. Si nu va reusi decat sa adauge inca un instrumentist, cu un instrument nou, care va canta cu totul alta muzica, cu totul altfel imbracat si in cu totul alt ritm decat cei care sunt deja acolo. Iar eu imbatranesc si nu mai tin pasul…

Mai deunazi am facut un tur de forta si m-am uitat la cele mai la moda doua filme ale momentului, “The Black Swan” si “King’s speech”. Lumea e extrem de incantata de ambele si in jurul lor se rostesc cuvinte mari, aproape ca zici ca sunt primele filme bune din ultimii 40 de ani. De mult nu mai am asteptari foarte mari la filmele care sunt la moda, dar oricum, nu pot sa nu fiu influentat.

Pe scurt: Mi-a placut foarte mult “King’s speech” (desi are multe defecte), pentru motive care nu au mare lucru de-a face cu laudele care i se aduc. Iar “The Black Swan” mi s-a parut un film revoltator de prost. Sa le luam pe rand.

Mi-a placut “King’s speech” pentru acelasi motiv pentru care mi-a placut mai demult “The Queen”. Nu neaparat pentru rolul facut de Colin Firth, nu pentru chestia aia (despre care scriu toate cronicile) cu depasirea limitelor personale. 9 din 10 filme sunt de-astea cu limite personale si 8 din 10 sunt mai reusite. Mi-au placut momente. Cand regele si-a tinut celebrul discurs, si probabil toti spectatorii au fost impresionati de coerenta la care a ajuns sau de dialogul mut cu logopedul, mie mi-au venit lacrimi in ochi la vederea miilor de oameni care il ascultau cu rasuflarea taiata. Vreau si eu asta. Vreau si eu sa am un conducator pe care sa il ascult in felul asta. Nu pentru ca sunt obligat ci din respect si cu incredere. Vreau si eu sa-mi pierd uzul ratiunii cand il intalnesc la mine in casa asa cum i s-a intamplat sotiei logopedului, sa raman intepenit de onoarea care mi se face, sa mi se taie rasuflarea nu pentru ca sunt un lingau imbecil ci pentru ca omul ala reprezinta atat de mult fata de cat reprezint eu incat e ca si cum te-ai intalni direct cu Iisus Hristos.

Mi-a placut faza in care cele doua fete ale regelui il intampina dupa incoronare. Mi s-a parut incredibila privirea lui si a lor. Brusc, omul din fata lor nu mai era tatal lor, pentru o secunda el a devenit ceva mult mai mare, care le coplesea si pe ele. Si pe el, care nu stia bine cum sa reactioneze. O secunda care poate explica oricui are ochi sa vada ce inseamna regalitatea la ea acasa.

Filmul este presarat cu astfel de momente care te transporta intr-o lume in care exista valori, in care oamenii sunt cinstiti si fac ceea ce trebuie, intr-un cuvant o lume diametral opusa celei in care traiesc eu acum, si care seamana mult mai mult cu elucubratiile din lebada neagra.

Astfel, pe cat de inaltatoare au fost momentele petrecute in compania regelui, pe atat de cumplite au fost cele petrecute in preajma lebedei schizofrenice din “The Black Swan”. Rareori mi se intampla sa vreau sa pocnesc regizorul. De obicei nu ajung pana la el, ma concentrez asupra povestii care poate sau nu sa-mi placa. Dar “the Black Swan” nu a fost decat un film horor de categoria a 3-a plin de clisee care ar fi facut scenariul sa fie respins la Bollywood, divizia B. La filme de-astea pur si simplu ma revolt la ideea ca ala ma crede atat de dobitoc. Asta in conditiile in care ideea era buna, chit ca subtire. Adica era interesat sa pleci de la premisa ca pentru o performanta maxima in balet trebuie sa nu fii obsedat de perfectiune tehnica si puritate sufletesca falsa si ca ar fi bine sa ajungi la un echilibru cu propria persoana. Si ca in orice univers e o idee proasta sa locuiesti cu maica-ta la 28 de ani.

Dar nu, de ce sa faca omul un film subtil. De ce sa nu se lanseze intr-un soi de maniheism de carciuma, din care sa nu castigi absolut nimic, nici placere, nici incantare, nici invataturi. In definitiv, el are dreptate si eu nu, din moment de toata lumea pare a fi cu buzele ferm lipite de curul lui. A, da. muzica a fost buna.