Nu sunt si nu am fost niciodata depresiv, dimpotriva. Nu sunt aproape niciodata trist. Cu toate acestea (sau poate tocmai pentru aceasta) in muzica am preferat intotdeauna de departe tristetea veseliei. Veselia e o stare care multumeste, nu cere analize, nu solicita explicatii. Tristetea te impinge sa o descosi pe toate partile, sa o analizezi [...]

Nu mai stiu cum a ajuns la mine cantecelul anglo-saxon despre o doamna in varsta care a inghitit o musca. Cert e ca intre timp l-am cautat, am vazut mai toate interpretarile lui ba chiar l-am invatat si pe Stefan sa-l cante. E un cantec pentru copii fara happy end. Ma rog, fara happy nimic. [...]

Una dintre cele mai frumoase melodii – Whish you were here – ale uneia dintre cele mai fascinante trupe rock, Pink Floyd, incepe asa. Chiar crezi ca poti sa deosebesti raiul de iad? Aparent, intre rai si iad antagonismul e maxim. Nu exista lucruri mai opuse unul celuilalt. In realitate, nu e atat simplu. Si nu numai cand vine vorba despre suflet, mantuire si oameni. Lucrurile sunt la fel de complicate cand vorbim despre obiecte.

Exemplul de azi isi propune sa evalueze apropierea de rai (sau iad) a unui obiect. In cazul de fata a unui avion de vanatoare MIG 21. Evident, obiectele neavand propriul suflet, conteaza felul in care sunt folosite de oameni, asa ca, vorbind despre obiecte, vorbim tot despre oameni.

Care este potentialul soteriologic al unui MIG 21? Cum intervine el in mantuire sau dimpotriva in plasarea oamenilor in cazanul cu smoala? O evaluare rapida ar spune ca treaba e simpla: MIG 21 e o arma conceputa pentru omor, deci e o unealta a diavolului. Oamenii ceva mai atenti vor spune ca, desi conceput pentru omor, MIG-ul 21 a functionat mai degraba ca un instrument de pedeapsa divina pentru cei care il conduceau, majoritatea lor fiind risipiti pe ogoarele patriei, contopiti cu natura. Lucrurile nu sunt simple. Ma aventurez sa presupun totusi ca majoritatea vor vedea MIG-ul mai aproape de diavol decat de Dumnezeu.

Ca sa vedeti cat de complicata e uneori viata, iata un fragment dintr-un proiect de hotarare de guvern, descrisa acum ceva vreme pe HotNews:

Potrivit anexei proiectului de HG, un avion MiG 21, dezafectat de dotarile specific militare va fi cedat de UM 02015 Bacau Arhiepiscopiei Romanului si Bacaului, respectiv Centrului Misionar Filantropic Stefan cel Mare si Sfant din Bacau. Valoarea acestui bun este de 1962,84 de lei. Un al doilea avion MiG 21 F13 dezafectat de dotarile specific militare cu o valoare de 846,96 de lei va fi transferat de UM 02015 Bacau tot catre Arhiepiscopia Romanului si Bacaului, Parohiei Sfintii Apostoli din Moinesti, judetul Bacau.

So you think you can tell heaven from hell? Cantecul cu pricina vorbeste despre perplexitate. Despre starea in care mintea iti este atat de tulburata, situatia atat de imbarligata incat nu mai poti deosebi binele de rau, caldura de frig, frumosul de urat si asa mai departe. O astfel de stare m-a cuprins si pe mine cand am citit paragraful de mai sus. Nu ma simt in stare nici macar de o oarecare zeflemea. Nu poti caricaturiza asa ceva pentru ca nu este omeneste posibil sa inventezi ceva mai grotesc si in acelasi timp amuzant decat stirea in sine.

Ziceam mai demult ca nu-mi place muzica de dans. Minteam, evident, dupa cum o dovedeste si clipul urmator care are la baza un dans spaniol/portughez, numit Fandango. Mai precis, intalnirea dintre muzica spaniola si un compozitor italian numit Luigi Boccherini. Boccherini, un foarte bun violoncelist a ajuns la un moment dat la Madrid unde a [...]

De ce sunt oamenii mandri ca sunt agramati? Ce ii determina sa se impauneze cu o incapacitate si sa refuze sa se corecteze? De ce isi poarta imposibilitatea de a vorbi corect ca pe un stindard?

Prima observatie care merita facuta este ca acest comportament dureaza de foarte mult timp. Si anume, cel putin de pe vremea cand era bine sa fii taran sau muncitor si era rau sa ai scoala. A existat un timp in istoria recenta a Romaniei in care daca vorbeai prea corect erai suspect. Prea multa scoala era un lucru rau. Incultura era la moda si frecventele greseli gramaticale iti ofereau siguranta ca faci parte din clasa privilegiata. In concluzie: agramat = winner.

Acum cativa ani am auzit (in laboratoarele de creatie ale smecherilor Bucurestiului) o expresie care mi-a atras atentia. Ea suna cam asa: “Ba, ori ai coaie si te faci smecher, ori esti luzar si te faci profesor de muzica”. Deci profesorul de muzica e luzar. El a ajuns acolo doar pentru ca toate celelalte optiuni de cariera adevarata (camatar, dealer de droguri, hot de buzunare) i-au fost interzise de lipsa totala a coaielor. O alta expresie interesanta auzita tot de mine este “cine citeste mult, fute putin”. Cum stie toata lumea, “a fute putin” este in mintea majoritatii oamenilor un semn de slabiciune ancestrala cu care nu te poti lupta, ea vine din instinctul speciei. Iarasi, daca citesti mult esti vai de tine. Luzar.

Inca ceva, omul citit are dileme. E dubitativ, nu e absolut sigur de nimic pentru ca daca a citit destul (si, pe cale de consecinta, a futut extrem de putin) a gasit motive sa se indoiasca de orice. Chestia asta e usor de confundat cu slabiciunea personala. Nu ajuta nici faptul ca cititul nu dezvolta muschii abdominali si deltoizii. Mai ales daca la orice intrebare simpla pe care i-o pui iti raspunde enervant cu “Depinde…”.

Atata doar ca vorbitul corect nu are legatura nici cu abilitatea de a preda muzica nici cu cantitatea de carti citite (sau de persoane futute, alegeti voi unitatea de masura). De cele mai multe ori, vorbitul corect vine fie din educatie fie este un proiect personal al celor care vor sa devina un pic mai buni maine decat au fost ieri. Dar si aici e un clenci. Cine vorbeste corect din educatie a fost cocolosit in copilarie, nu are scoala vietii, nu s-a izbit de mic de greutati adevarate ci a trait intr-un mediu protejat. “Adevaratii” au crescut pe strada, invatand de mici lucruri mult mai importante decat vorbitul corect: inselatoria, impunerea prin forta, tupeul. Iar pentru cei care invata sa vorbeasca cum trebuie la maturitate, iarasi un semn de slabiciune, la maturitate omul trebuie sa bea si sa futa. Nu sa invete sa vorbeasca corect. Daca se ocupa de asta inseamna ca nu poate altceva. Luzar.

Cea mai noua dilema e impletirea agramatismului de imagine cu noile barbarisme aparute din limba engleza. Astfel apar expresii absolut halucinante. Nu dau exemple pentru ca nu le pot retine, le uit imediat ce le vad pentru ca imi provoaca senzatie de voma. Dar se stiu. In rest, pentru anul acesta, sanatate si virtute, sa avem ce bea, sa avem ce citi…

Am fost la concertul Vaya con Dios de la Fratelli. Am ascultat foarte mult albumele lor cu cativa ani in urma si am reusit (din pacate) sa ratez toate celelalte concerte date la Bucuresti. Dani Klein stie sa cante, si o face cu atata frumusete incat orice melodie cantata de ea capata o viata in [...]

Ramanem in Italia, tot in evul mediu. “Sotto l’albero del Piemonte”, un cantec popular de prin zona centrala a Italiei (se pare ca nu din Piemont, in ciuda versurilor), cantat aici de o trupa numita “La piva dal carner”. Piva e un fel de cimpoi ceva mai simplu care se folosea mai demult in Italia [...]

Se apropie Craciunul. Il astept cu nerabdare si cu multa placere. Cand eram copil era una dintre cele mai frumoase saptamani din an, de multe ori cea mai frumoasa. Totul se schimba, si viata aia de cacat pe care o traiam devenea pentru scurt timp normala. Griurile se colorau, tacerea era inlocuita de sunete placute, mirosurile infecte din blocurile cenusii cu parfumuri de cozonac si sarmale. Tot orasul se transforma si toata lumea era mai bucuroasa, mai zambitoare. La ferestre, chiar si noaptea, luceau brazii impodibiti cu globuri multicolore, de multe ori insotiti de lumina suava, gri-albastruie a televizoarelor care puteau sta pornite pentru ca programul era mai lung. Si in anii in care era si zapada, toate acestea se intamplau pe un fundal imaculat al orasului, plin de strigate bucuroase de copii care se jucau, insotiti de parintii lor care faceau cam acelasi lucru. Toti stiau ca vor primi cadouri, ca vor manca bine, ca se vor intalni cu rude, prieteni, toti erau bucurosi si fericiti.

Nu am cuvinte sa descriu acest contrast, dintre zilele normale ale vietii de dinainte de 1989 si cele din preajma Craciunului. Toate acestea erau posibile pentru ca majoritatea oamenilor erau dispusi sa faca eforturi supraomenesti pentru a trai acele cateva zile frumos. Carne cumparata la negru, la suprapret, ore in sir state la coada cu luni de zile inainte pentru a pune ceva in congelator, special pentru Craciun. Alunecatul pe zapada in care se risca spartul capului protejandu-se sacosa cu 10 oua prinse dupa 10 ore de stat in frig. Bani stransi din vreme pentru cadouri, cadouri cautate in disperare cu luni de zile inainte si ascunse in dulapuri pentru a nu fi gasite de copii. Sticle de vin pastrate la intuneric luni de zile. Toate acestea pentru cateva zile de fericire. Oamenii intelesesera ca nu pot fi fericiti 365 de zile pe an. Nici macar 35 de zile pe an. Se multumeau cu a fi fericiti 3 zile pe an si erau dispusi sa munceasca un an intreg pentru aceasta.

Incerc, cat pot, sa fac acelasi lucru pentru copiii mei. Vreau sa simt la ei aceeasi bucurie pe care o aveam eu in acele zile. Vreau sa regasesc in ochii lor sentimentul acela de siguranta, de implinire, de exaltare pe care il simteam si eu si copiii de varsta mea in zilele acelea. Intre timp, lucrurile s-au schimbat nitel. Viata mea nu e atat de dificila si lumea e mult mai alerta. Dar multi dintre oamenii din aceasta tara, pastreaza acelasi calendar. Oameni amarati care isi pun pielea pe bat pentru 3 zile de fericire odata la 362 de zile de chin.

Si le iese. Asta daca nu citesc internetul romanesc. Care s-a umplut de imbecili care, de la inaltimea varstei de 20 – 30 de ani si cu experienta de viata a unei rame, se reped ca niste hoarde de navalitori barbari sa le distruga acest moment. Sa rada de ei. Sa le explice cat sunt de prosti, cum ar trebui sa cheltuiasca doar cat isi pot permite, cum ar trebui sa manance o salata de sparanghel in noaptea de Craciun, si sa bea un suc natural de rostopasca. Si sa fereasca Dumnezeu sa cumpere un brad natural, sa ia unul de plastic, sa aparam planeta. Si in nici un caz sa nu se bucure. Ca nu merita sa se bucure, pentru ca sunt neispraviti pentru ca nu cunosc realitatea cruda a momentului si pentru ca nu inteleg politica si economia si pentru ca au votat cu Iliescu. Sau cine stie cu cine. Lumea subtire a noii urbanitati mioritice incepe sa-l injure pentru a nu stiu cata oara pe Stefan Hrusca.

Bai copii! Viata nu e cum credeti voi. Aveti rabdare. O sa fiti si voi fututi. O sa fiti, pe cuvantul meu. Nu va credeti deasupra tuturor, nimeni nu e asa. O sa aveti ani in care o sa va doriti sa strangeti toate resursele voastre si sa va oferiti 3 zile de bucurie. Poate nu va vor lipsi banii, poate veti manca sanatos si veti bea sucuri de fructe dar nu veti mai avea prieteni. Sau neamuri. Sau copiii vostri vor fi la mii de kilometri de casa. O sa vedeti valoarea acestor trei zile. O sa intelegeti de ce oamenii cauta mici miracole in aceste zile. Si daca veti avea ghinion, o sa aflati doar o data, spre sfarsitul vietii, ce ati pierdut. Dumnezeu nu da cu parul.

Iar eu, incepand de azi, nu mai citesc nimic in limba romana pe internet pana dupa Craciun. Nu am putere. Imi doresc momentul asta si nu vreau sa va las sa mi-l stricati. Si da, vreau sa ma bucur de el asa cum cred eu de cuviinta. Sa mananc pana cad jos, carne scarboasa si necivilizata de porc. Sa cumpar cadouri pe care nu mi le pot permite. Sa-mi cumpar un brad natural cat casa, distrugand iremediabil planeta si sa pun in el dulciuri care strica dintii. Sa am tone de cozonac sa-mi creasca colesterolul, trigliceridele si alte alea. Ca dupa aia, dupa 1 ianuarie, pauza s-a terminat, capul la fund, pentru inca 360 de zile. Si daca o sa muriti fara sa intelegeti de ce oamenii fac asta, ati trait degeaba.

La solicitarea unor amici, am decis sa incep sa pun aici cate ceva din muzica pe care o descopar din cand in cand, sau pe care am descoperit-o mai demult. Incep cu un cantec vechi de 400 de ani care se canta mai in toata Europa in diverse variante. Varianta mea preferata este una italiana, numita L’avvelenato.

In liceu am avut un profesor de matematica. Nu era extrem de rabdator si nu excela prin modul de predare. Si avea toane. Multe si felurite toane. Si era deosebit de ranchiunos. Cine il supara avea o problema serioasa dat fiind ca supararile la el tineau 1 an – doi. Nimeni nu parea sa-i fie indiferent, elevii ii erau fie simpatici, fie profund antipatici. Evident, eu ma numaram printre cei antipatici. Nu stiam cine stie ce matematica si eram si obraznic (zicea el) .

Intr-o zi si-a uitat manualul pe catedra. A doua zi, manualul, recuperat si pastrat de noi, il astepta cuminte pe catedra, fix in pozitia de cu o zi inainte. Il vede, se uita la noi, se uita la manual. Se uita din nou la noi, din nou la manual, si are proasta inspiratie sa intrebe: “Cine-i ma idiotul care si-a lasat manualul pe catedra?”. Evident, s-a asternut o liniste de mormant. Eu eram intre ciocan si nicovala. Mi-ar fi placut tare mult sa-i zic “idiotul sunteti dumneavoastra”. Pe de alta parte, daca faceam asta, nu mai treceam clasa. Nu ca poate nu mai treceam, nu ca erau sanse sa nu mai trec, nu, nu mai treceam, punct. Asa ca am tacut din gura.

Probabil ca in mintea multora dintre colegii mei s-au cuibarit aceleasi ganduri, asa ca nimeni nu a zis nimic. Aproape nimeni. In prima banca, o colega, care invata foarte bine si care la ora aceea parea sa nu fie foarte interesata de supravietuirea ei, a ingaimat intr-un tarziu … “e cartea dumneavoastra, ati uitat-o ieri”. Ne-a stat tuturor rasuflarea. Eram aproape siguri ca domnul cu pricina o sa faca o scurta si acuta criza de isterie dupa care o sa o scoata la tabla sa-i demonstreze, punandu-i cateva note de 2, cam care e ordinea efectuarii operatiilor. Adica mai pe romaneste, intai termini liceul si abia apoi ii spui profesorului ca e idiot.

Dar nu s-a intamplat asta. Omul a ramas intepenit circa 10 secunde, si-a luat incet manualul si a iesti pe usa. A revenit ora urmatoare, ca si cand nu s-ar fi intamplat nimic, a scos cativa dintre antipatici la tabla si le-a dat cate un doi. Nu pricep exact nici acum de ce. Dar imi imaginez ca si-a dat seama ca orice ar face in momentul ala, ridicolul situatiei se va apropia de infinit. Asa ca a preferat sa dispara din peisaj. Un om care nu avea de obicei nici o ezitare sa devina ridicol. Tipa la noi ca am conspirat impotriva lui nedeschizand fereastra in pauza, special sa nu aiba el oxigen la creier

De unde se vede ca nimeni nu e scutit de perplexitate. De starea de blocaj total in care brusc, nimic din ceea ce te inconjoara, nu are sens. Si probabil, de departe cea mai buna reactie posibila (si prea putin utilizata de contemporanii nostri) e sa te extragi rapid din peisaj. In conditiile astea, daca deschizi gura, nu ai nici cel mai mic control asupra lucrurilor pe care le vei spune. Asa ca mai bine taci. Nu incerca sa dregi busuiocul. Bucuiocul dres are cu totul alt miros decat cel normal.