Ramanem in Italia, tot in evul mediu. “Sotto l’albero del Piemonte”, un cantec popular de prin zona centrala a Italiei (se pare ca nu din Piemont, in ciuda versurilor), cantat aici de o trupa numita “La piva dal carner”. Piva e un fel de cimpoi ceva mai simplu care se folosea mai demult in Italia [...]

Se apropie Craciunul. Il astept cu nerabdare si cu multa placere. Cand eram copil era una dintre cele mai frumoase saptamani din an, de multe ori cea mai frumoasa. Totul se schimba, si viata aia de cacat pe care o traiam devenea pentru scurt timp normala. Griurile se colorau, tacerea era inlocuita de sunete placute, mirosurile infecte din blocurile cenusii cu parfumuri de cozonac si sarmale. Tot orasul se transforma si toata lumea era mai bucuroasa, mai zambitoare. La ferestre, chiar si noaptea, luceau brazii impodibiti cu globuri multicolore, de multe ori insotiti de lumina suava, gri-albastruie a televizoarelor care puteau sta pornite pentru ca programul era mai lung. Si in anii in care era si zapada, toate acestea se intamplau pe un fundal imaculat al orasului, plin de strigate bucuroase de copii care se jucau, insotiti de parintii lor care faceau cam acelasi lucru. Toti stiau ca vor primi cadouri, ca vor manca bine, ca se vor intalni cu rude, prieteni, toti erau bucurosi si fericiti.

Nu am cuvinte sa descriu acest contrast, dintre zilele normale ale vietii de dinainte de 1989 si cele din preajma Craciunului. Toate acestea erau posibile pentru ca majoritatea oamenilor erau dispusi sa faca eforturi supraomenesti pentru a trai acele cateva zile frumos. Carne cumparata la negru, la suprapret, ore in sir state la coada cu luni de zile inainte pentru a pune ceva in congelator, special pentru Craciun. Alunecatul pe zapada in care se risca spartul capului protejandu-se sacosa cu 10 oua prinse dupa 10 ore de stat in frig. Bani stransi din vreme pentru cadouri, cadouri cautate in disperare cu luni de zile inainte si ascunse in dulapuri pentru a nu fi gasite de copii. Sticle de vin pastrate la intuneric luni de zile. Toate acestea pentru cateva zile de fericire. Oamenii intelesesera ca nu pot fi fericiti 365 de zile pe an. Nici macar 35 de zile pe an. Se multumeau cu a fi fericiti 3 zile pe an si erau dispusi sa munceasca un an intreg pentru aceasta.

Incerc, cat pot, sa fac acelasi lucru pentru copiii mei. Vreau sa simt la ei aceeasi bucurie pe care o aveam eu in acele zile. Vreau sa regasesc in ochii lor sentimentul acela de siguranta, de implinire, de exaltare pe care il simteam si eu si copiii de varsta mea in zilele acelea. Intre timp, lucrurile s-au schimbat nitel. Viata mea nu e atat de dificila si lumea e mult mai alerta. Dar multi dintre oamenii din aceasta tara, pastreaza acelasi calendar. Oameni amarati care isi pun pielea pe bat pentru 3 zile de fericire odata la 362 de zile de chin.

Si le iese. Asta daca nu citesc internetul romanesc. Care s-a umplut de imbecili care, de la inaltimea varstei de 20 – 30 de ani si cu experienta de viata a unei rame, se reped ca niste hoarde de navalitori barbari sa le distruga acest moment. Sa rada de ei. Sa le explice cat sunt de prosti, cum ar trebui sa cheltuiasca doar cat isi pot permite, cum ar trebui sa manance o salata de sparanghel in noaptea de Craciun, si sa bea un suc natural de rostopasca. Si sa fereasca Dumnezeu sa cumpere un brad natural, sa ia unul de plastic, sa aparam planeta. Si in nici un caz sa nu se bucure. Ca nu merita sa se bucure, pentru ca sunt neispraviti pentru ca nu cunosc realitatea cruda a momentului si pentru ca nu inteleg politica si economia si pentru ca au votat cu Iliescu. Sau cine stie cu cine. Lumea subtire a noii urbanitati mioritice incepe sa-l injure pentru a nu stiu cata oara pe Stefan Hrusca.

Bai copii! Viata nu e cum credeti voi. Aveti rabdare. O sa fiti si voi fututi. O sa fiti, pe cuvantul meu. Nu va credeti deasupra tuturor, nimeni nu e asa. O sa aveti ani in care o sa va doriti sa strangeti toate resursele voastre si sa va oferiti 3 zile de bucurie. Poate nu va vor lipsi banii, poate veti manca sanatos si veti bea sucuri de fructe dar nu veti mai avea prieteni. Sau neamuri. Sau copiii vostri vor fi la mii de kilometri de casa. O sa vedeti valoarea acestor trei zile. O sa intelegeti de ce oamenii cauta mici miracole in aceste zile. Si daca veti avea ghinion, o sa aflati doar o data, spre sfarsitul vietii, ce ati pierdut. Dumnezeu nu da cu parul.

Iar eu, incepand de azi, nu mai citesc nimic in limba romana pe internet pana dupa Craciun. Nu am putere. Imi doresc momentul asta si nu vreau sa va las sa mi-l stricati. Si da, vreau sa ma bucur de el asa cum cred eu de cuviinta. Sa mananc pana cad jos, carne scarboasa si necivilizata de porc. Sa cumpar cadouri pe care nu mi le pot permite. Sa-mi cumpar un brad natural cat casa, distrugand iremediabil planeta si sa pun in el dulciuri care strica dintii. Sa am tone de cozonac sa-mi creasca colesterolul, trigliceridele si alte alea. Ca dupa aia, dupa 1 ianuarie, pauza s-a terminat, capul la fund, pentru inca 360 de zile. Si daca o sa muriti fara sa intelegeti de ce oamenii fac asta, ati trait degeaba.

La solicitarea unor amici, am decis sa incep sa pun aici cate ceva din muzica pe care o descopar din cand in cand, sau pe care am descoperit-o mai demult. Incep cu un cantec vechi de 400 de ani care se canta mai in toata Europa in diverse variante. Varianta mea preferata este una italiana, numita L’avvelenato.

In liceu am avut un profesor de matematica. Nu era extrem de rabdator si nu excela prin modul de predare. Si avea toane. Multe si felurite toane. Si era deosebit de ranchiunos. Cine il supara avea o problema serioasa dat fiind ca supararile la el tineau 1 an – doi. Nimeni nu parea sa-i fie indiferent, elevii ii erau fie simpatici, fie profund antipatici. Evident, eu ma numaram printre cei antipatici. Nu stiam cine stie ce matematica si eram si obraznic (zicea el) .

Intr-o zi si-a uitat manualul pe catedra. A doua zi, manualul, recuperat si pastrat de noi, il astepta cuminte pe catedra, fix in pozitia de cu o zi inainte. Il vede, se uita la noi, se uita la manual. Se uita din nou la noi, din nou la manual, si are proasta inspiratie sa intrebe: “Cine-i ma idiotul care si-a lasat manualul pe catedra?”. Evident, s-a asternut o liniste de mormant. Eu eram intre ciocan si nicovala. Mi-ar fi placut tare mult sa-i zic “idiotul sunteti dumneavoastra”. Pe de alta parte, daca faceam asta, nu mai treceam clasa. Nu ca poate nu mai treceam, nu ca erau sanse sa nu mai trec, nu, nu mai treceam, punct. Asa ca am tacut din gura.

Probabil ca in mintea multora dintre colegii mei s-au cuibarit aceleasi ganduri, asa ca nimeni nu a zis nimic. Aproape nimeni. In prima banca, o colega, care invata foarte bine si care la ora aceea parea sa nu fie foarte interesata de supravietuirea ei, a ingaimat intr-un tarziu … “e cartea dumneavoastra, ati uitat-o ieri”. Ne-a stat tuturor rasuflarea. Eram aproape siguri ca domnul cu pricina o sa faca o scurta si acuta criza de isterie dupa care o sa o scoata la tabla sa-i demonstreze, punandu-i cateva note de 2, cam care e ordinea efectuarii operatiilor. Adica mai pe romaneste, intai termini liceul si abia apoi ii spui profesorului ca e idiot.

Dar nu s-a intamplat asta. Omul a ramas intepenit circa 10 secunde, si-a luat incet manualul si a iesti pe usa. A revenit ora urmatoare, ca si cand nu s-ar fi intamplat nimic, a scos cativa dintre antipatici la tabla si le-a dat cate un doi. Nu pricep exact nici acum de ce. Dar imi imaginez ca si-a dat seama ca orice ar face in momentul ala, ridicolul situatiei se va apropia de infinit. Asa ca a preferat sa dispara din peisaj. Un om care nu avea de obicei nici o ezitare sa devina ridicol. Tipa la noi ca am conspirat impotriva lui nedeschizand fereastra in pauza, special sa nu aiba el oxigen la creier

De unde se vede ca nimeni nu e scutit de perplexitate. De starea de blocaj total in care brusc, nimic din ceea ce te inconjoara, nu are sens. Si probabil, de departe cea mai buna reactie posibila (si prea putin utilizata de contemporanii nostri) e sa te extragi rapid din peisaj. In conditiile astea, daca deschizi gura, nu ai nici cel mai mic control asupra lucrurilor pe care le vei spune. Asa ca mai bine taci. Nu incerca sa dregi busuiocul. Bucuiocul dres are cu totul alt miros decat cel normal.

Dragii mei, orice lupta e in realitate o lupta pentru supravietuire. Uneori nu pare, alteori ne ranjeste in fata. Pana la urma, toti incercam acelasi lucru, ca la capatul zilei, saptamanii, lunii, etc. sa fim tot acolo, daca se poate nu foarte deranjati, fara bucati smulse din noi, fara pierderi semnificative.

Dar nu e simplu. Si ceea ce mananca cel mai tare din noi sunt chestiile mici si frecvente. De aceea, scriu acest articol, in speranta ca oamenii care afirma ca nu ma vor mort, vor avea ceva mai multa grija la gesturile lor, poate involuntare, care ma vor omori aproape sigur inainte de … hmm… termen.

Nu va speriati, nu le voi mentiona pe toate. De fapt ma voi opri doar la doua dintre ele. Care se intampla de regula de cate ori sunt sunat de vreunul dintre voi. Ca fiecare telefon imi ia 1 ora din viata, asta stie deja (si bineinteles ignora) toata lumea, de aia nu m-am lasat inca de fumat, sa simt si eu ca imi controlez intr-o mica masura apropierea mortii. Dar, ceea ce face ca fiecare telefon sa imi ia nu o ora ci 5 ore din viata, sunt cele doua intrebari care apar invariabil dupa ce raspund: “Unde esti?” si “Ce faci?”. Nu ma refer la “ce mai faci”-ul de complezenta cu care nu am nici o problema ci la intrebarea “Ce faci in mod exact in momentul asta”. Daca incerc sa raspund “Bine” nu am nici o sansa, se insista.

Oameni buni. Nu sunt membru in Legiunea Straina, nici reporter de razboi, meseria mea nu ma poarta in zone necalcate de om si nu ma face sa am zilnic cate o mica aventura care merita povestita. Drept pentru care, de fiecare data, raspunsul la intrebarile voastre va fi acelasi. De obicei sunt la birou si butonez la computer. De obicei as prefera sa fiu in alta parte si sa fac altceva.

Dar iminenta celor doua intrebari ma aduce in pragul crizei de nervi. Am incercat toate variantele, de la a raspune sec, pana la a injura, relativ voalat. Se pare ca nici una nu functioneaza. Ceea ce ma duce cu gandul ca nu poate fi vina mea. Ci e vina voastra, ca va doare fix in cur de faptul ca eu nu vreau sa mai aud intrebarile astea doua si nici nu vreau sa va injur de mama pentru a obtine un astfel de efect. Toata viata am incercat, pe cat posibil, sa injur numai pe cine vreau eu. Toata viata am fost enervat de oamenii care se prefac ca nu inteleg aluziile si care ma obliga sa-i injur fara sa vreau. Care nu sunt capabili sa respecte niste mici idiosincrazii, care imi permit si mie sa ma mentin normal de la o zi la alta.

Nu trebuie sa intelegeti de ce astea ma mentin normal. Nu cereti explicatii. Nu imi propun sa construiesc sisteme filozofice pentru a va face pe voi sa “intelegeti” de ce ma deranjeaza. Ma deranjeaza. Rau. Ma deranjeaza de imi vine sa plang, sa-mi musc limba, sa-mi dau cu ciocanul repetat in coaie, sa imi tai carotida cu cheia. Nu ma intereseaza daca nu vi se pare normal. Nu ma intereseaza daca vi se pare exagerat. Face parte din modul meu de a supravietui. Si va cer imperios sa-l respectati, asa cum si eu incerc sa-l respect pe al vostru.

Ma apuca ocazional cate o dorinta de a despica firul in patru. De obicei se declanseaza fara avertisment, in cele mai banale momente. De exemplu, ma uitam la un film si personajul principal ii spune tatalui sau “I was trying to forgive you… or to forget you”. Si brusc mi-am dat seama cat de mult seamana cuvintele astea doua. FOR-GIVE si FOR-GET. La primul dai, la al doilea iei. Cand ierti, dai ceva cuiva. Cand uiti, iei ceva de la cineva. Sunt absolut convins ca nu sunt primul care a observat asta, sunt absolut convins ca exista oameni care au cautat, poate si gasit, motivul pentru care cele doua cuvinte sunt atat de apropiate. Poate e o simpla coincidenta. Poate nu.

Dar nu vreau inca sa aflu. Vreau sa vad cat de mult pot sa “storc” de unul singur din ceea ce deocamdata este pentru mine doar o coincidenta. Ma abtin sa aflu adevarul. E unul dintre cazurile in care adevarul aflat prea repede nu e neaparat un lucru bun. Cel putin in ceea ce ma priveste. Am incercat. De multe ori, am incercat. Sa fug rapid la sursa de informare. Sa ma asigur ca mintea mea nu calatoreste pe drumuri absurde. Ca nu pierd vremea cu presupuneri, ca ma indrept direct si eficient catre lumina adevarului.

Am constatat cu surprindere ca nu ma simt mai bine. Ba chiar, in anumite situatii, eram dezamagit. Adevarul se dovedea mult prea banal. Povestea pe care as fi inventat-o eu ar fi fost mult mai interesanta. Mult mai complicata, mult mai pe placul meu. Am inteles ca sunt momente in care fantezia e mai importanta decat adevarul. Ca e mai important pentru mine sa petrec putin timp doar cu gandurile mele, folosind ca pretext o astfel de observatie, decat sa fug la Google. Am inteles ca daca as incerca in prima secunda sa-mi verific toate ipotezele, ele nu ar avea niciodata timp sa se transforme, sa evolueze, in acord cu personalitatea si cu felul meu de a fi. M-as transforma intr-un dictionar ambulant in care toate definitiile ar fi scrise de altii.

Sunt, iata, situatii in care e mai bine sa intarzii cu tine insuti intr-o poveste decat sa te dizolvi in marea de adevaruri. Atata timp cat nu insisti si nu eviti adevarul in cele din urma. Dar nu inca. Forgive sau forget. Aproape antonime. Cand uiti, iti scoti lucrul respectiv din minte. Cand ierti, il accepti si il tii acolo. Pe de alta parte, ca sa poti uita ceva trebuie sa nu te mai chinuie. Nu poti sa uiti de o durere acuta. Poate ca nu sunt asa diferite unul fata de celalalt. Poate ca trebuie sa uiti putin ca sa poti sa ierti. Sa uiti partile cele mai dureroase, cele care provoaca suferinta acuta. Poate ca trebuie sa ierti ca sa poti uita. Poate ca nu sunt asa diferite unul fata de celalalt, poate ca asemanarea celor doua cuvinte in limba engleza nu e intamplatoare. Poate oamenii chiar au crezut la un moment dat ca sunt aproape acelasi lucru.

Dar atunci cand ierti, dai. Oferi. Rupi ceva din tine, in folosul celui pe care il ierti. Dupa iertare, nu vei mai fii la fel ca inainte. Ceva din tine, ceva care refuza sa accepte ceea ce ai ajuns sa ierti, a trebuit sacrificat, in favoarea iertatului. Iar cand uiti, iei ceva. Faci ceva sa dispara. Ceva nu mai exista pentru tine, si, in felul acesta, poate nici pentru altii.

Sau poate e o simpla coincidenta si elucubratiile mele sunt irelevante. Nu am sa aflu deocamdata, inca nu sunt dispus sa renunt la ele. Dar, la un moment dat, o sa revin si cu “adevarul”. Daca exista.

Am ajuns la articolul cu numarul 100 in acest blog. Si dupa cum mi se pare nimerit, avand in vedere titlul blogului, acest articol aniversar va fi despre cacat. Subiect pe care simt ca nu l-am abordat destul in cele 99 de articole precedente.

Cacatul, doamnelor si domnilor, este, printre altele, acea materie plastica, maronie si urat mirositoare care se scurge miraculos din curul cainilor pe care ii plimbati dvs. pe strada. As postula fara teama de a gresi ca orice caine e capabil sa arunce in lume cacat, cu o regularitate inspaimantatoare. Deci, daca aveti caine si nu v-ati prins pana acum, va informez solemn si oficial ca acesta se caca.

Unde se caca? Pe strada. Pe borduri. In jurul masinilor din parcari. In pietele publice. Peste tot. In fiecare zi, parcurgand 100 de metri numar cel putin 20 de cacati proaspeti de caine. In zilele linistite. Produse de aproximativ 20 de cururi aflate la extremitatea unor caini aflati la extremitatea unor maimute care se autointituleaza, abuziv, oameni.

De ce nu ne cacam noi pe strada? Asa cum se facea acum 1000 de ani? Pai, cacatul pute. Si contine microbi. Oare cacatul de caine nu pute? Oare el nu contine microbi? Daca un caine are voie sa se cace pe strada, eu de ce nu pot? De ce nu vedem la fiecare colt oameni care se caca? Ca oameni care se pisa vedem.

Nu ma intereseaza in momentul asta ce e legal si ce nu e legal, nu ma intereseaza ecologia sau influenta razelor gamma asupra ciclului menstrual al furnicilor. Ma intereseaza motivul pentru care stapanii cainilor care ii lasa sa se cace in mijlocul strazii nu lasa langa cacatul respectiv adresa lor, ca sa ma pot duce si eu sa ma cac in sufrageria lor.

Avem, cica, probleme. Parlament, motiuni de cenzura, chestii complicate. Pentru cine? Pentru creaturile astea care tarasc la capatul unor sfori alte creaturi, posesoare de cur, din care curge periodic cate o portie nici prea mare dar nici prea mica de cacat? De ce ma rog frumos e nevoie de doua fiinte pentru un singur cacat? Sa se cace ei direct pe strazi. In definitiv, atata vreme cat cacatul exista, nu are asa mare importanta carui animal i-a apartinut curul care l-a stors in societate.

Din intelepciunea bimilenara a poporului roman vine spre noi expresia “Ii dai un deget si iti ia toata mana”. Verisoara primara cu complexul oedipian la romani si anume: “Facerea de bine – futere de mama”. Lasam verisoara pentru mai tarziu si ne concentram pe deget. E nasol, zice expresia, ca atunci cand cineva iti da un deget (adica te ajuta putin) tu sa ii iei toata mana (adica sa il sufoci cu solicitari sau sa iei pur si simplu fara sa intrebi).

Stim asta, suntem obisnuiti. Suntem inconjurati de oameni care sunt asa. Eu insa in ultimul timp incep sa fiu preocupat de reversul problemei. De oameni care nu iau degetul. Il refuza cu scarba. Pentru ca e prea mic, sau putin stramb sau l-ai mai dat si altuia si nu mai e virgin. “Nu poti sa-mi dai altul?” ii auzi intreband. Ca asta nu-mi place.

Oameni buni. Este obligatoriu, ca sa nu innebunim cu totii si sa incepem sa ne scoatem ochii pe strazi (si nu suntem departe) sa respectam niste reguli de politete elementare. Una dintre ele este asta: ceri degetu, iei degetul. Chiar daca nu iti trebuie, chiar daca nu te ajuta, omul ala si-a rupt din suflet un deget sa ti-l dea tie. Nu te uiti cu curul la el, nu-l dai inapoi. Il iei. Pe urma vezi tu ce faci cu el.

Ofertele de ajutor dezinteresat se accepta (mai ales daca au fost cerute) nu se negociaza, nu si incearca maximizarea profitului. Nu fiti jigodii nesimtite. Ca e pacat. Nu de voi. Da ala care a incercat sa va dea degetul. S-ar putea sa nu incerce sa il mai dea altuia, care l-ar lua si ar avea nevoie de el. Mai mult. Poate ca voi ati ajuns in situatia sa va multumiti cu un deget anemic pentru ca alti posesori de degete groase si sanatoase au fost dezamagiti de refuzurile altora ca voi.

Nu distrugeti prin nesimtire rezerva, si asa limitata, de degete de ajutor din aceasta lume. Ea este oricum mancata sistematic de cei care iau toata mana.

Cel mai tare ma ingrijoreaza ca m-a luat fix de luni. Lucrurile astea e bine sa se intample vinerea. Macar nu traiesti saptamana cu groaza. Dar cand se intampla fix de luni, e nasol. Sa va zic.

Ma plimbam si eu pe Internetu asta propus pentru premiu Nobel pentru pace. Ma plimb de ceva vreme si tot sper ca surprizele sa se micsoreze. Cu alte cuvinte, sa se astearna pacea. Ei bine, nu se. Nu se deloc. Iata cum s-a razboit Internetul cu mine azi, prin intermediul unui site care prezinta serviciile unei sali de fitness:

“Muscle Maker – redimensioneaza fitnessul prin utilizarea inovatoare a elementului cheie,inerent aplicabilitatii si anume: “uzul comprehensiunii”.Ei, ce ziceti voi de chestia asta cu uzul comprehensiunii? Cum comprehensati boieri dumneavoastra uzul oamenilor astora? Sa citim mai departe, poate ne lamurim.

“Este de stiut ca activitatea fizica dispune de parametri morfo-functionali corelativi dezvoltarii optime,atat la nivel senzorial cat si mecanic.” Ceata mare in continuare. Dati dracu instructorii de fitness in Romania, au un limbaj pe care nu-l pricepe nimeni. Poate mai incolo…

“Contributia este astfel progresiva obiectivului stabilit,dupa o evaluare premonitorie a starii de sanatate,evitand asadar complicatiile de ordin psiho-motor si homeostazic,dar si posibilia stagnare cu caracter antagonic randamentuui,ca urmare a unei inadapatari favorabile la stimul.” Nu, nu se leaga. Nici nu incearca sa se lege, nici nu se apropie pentru a incerca sa se lege. Nu stiu voi ce parere aveti dar la mine comprehensiunea e nula.

Textul continua, evident in aceeasi nota de dementa acuta. Imi aduce aminte de perioada de dupa marea imbulzeala din Decembrie. Atunci aparusera brusc la televizor intelectualii. Care vorbeau complicat, cu cuvinte grele (peste 3 silabe) si cu propozitii de peste 3 cuvinte. Brusc, toata lumea incepuse sa arunce in stanga si in dreapta cu cuvinte ca “inclusiv”, “aprehensiune”, “variabilitate” si asa mai departe, evident, fara prea multa legatura cu contextul.

Ca atare, facatorii nostri de muschi au scris, fara voia lor, un text care mie imi suna “retro”. Doamne, apara si pazeste.

Oameni buni, iar ma macina spiritul didactic. Am incercat sa rezist, dar nu pot. Asa ca, mai fac un serviciu public, explicand pe intelesul tuturor (sper eu) dedesupturile mai putin intelese ale gestului de a-ti lua la revedere.

Dintotdeauna oamenii isi iau la revedere. E o ocupatie umana mai veche decat politica si prostitutia. Si totusi, dupa atatea zeci de mii de ani, inca exista secrete. Recapitulam aici o serie de probleme inerente acestui gest, laolalta cu solutiile lor, extrem de putin cunoscute.

1. Nu ziceti “bine, pa” in timp ce celalalt om e la mijlocul frazei. Prefaceti-va ca va pasa, pentru 2 secunde. Da, nu conteaza. Da, nu aveti timp. Da, sunteti ocupat/ocupata cu chestii importante, care tin de salvarea universului. Ziceti pa inainte sa inceapa fraza. Nu la jumatate.

2. Nu ziceti “bine, pa” dupa ce vi s-a pus o intrebare. Raspundeti la ea, chiar daca scurt, si ziceti dupa aia.

3. Cel mai important. Mai important decat 1 si 2, mai important decat Revolutia Franceza si decat premiul Nobel. De la primul “pa” si pana la extragerea dvs. completa si definitiva din peisaj trebuie sa treaca maximum 30 de secunde. Nu mai mult. Aproape ca nu exista nimic pe lumea asta mai deranjant (cu posibila exceptie a mortii violente) decat omul care nu se mai da dus. E infiorator, e cumplit, e ingrozitor. Voi muri probabil cu 10 ani mai devreme decat as fi putut din cauza ORELOR pe care le-am petrecut intre primul pa si disparitie.

Nu o mai ardeti! Ati zis pa (sau vi s-a zis pa) carati-va dracului odata sau inchideti telefonul! Dispareti! In maaaximul 30 de secunde!. Orice v-ar trece prin cap sa ziceti dupa “pa” abtineti-va. Daca era important, trebuia sa va concentrati inainte de “pa”.